Crema de ghete / Garoafe

Crema de ghete
 
Imediat după cutremurul din 1977, pe când umblam fără plan pe străzile răvăşite din jurul Lipscanilor, am cunoscut un geniu bun al Bucureştiului. Avea o prăvălie găoace pitită în scorbura parter a unei case care, sprijinită în bulumaci aducând a cârje, se apleca imprudent spre trotuarul de vizavi. Şi vindea, în cutii uriaşe, la preţul de 15 lei cutia, o cremă de ghete onctuoasă inventată de el. E o cremă care bucură pielea spunea discret, cu mândrie politicos reţinută. Nu aveţi cum şti până nu încercaţi. Aşa că oferea, fără plată, ca s-o încerci, câte o cutie de cremă (de dimensiunile celor aflate în comerţ) pentru fiecare dintre culori - avea cred trei sau patru. Oamenii zâmbeau palid, le luau sceptici şi reveneau respectuos, cu un licăr înviorat în priviri. M-am întors şi eu, recunoscătoare. Am cumpărat regulat de la negustorul cu figură de iluminat şi conştiinţă calmă de creator o cremă care transforma curăţatul pantofilor în act poetic întemeind solidarităţi ale excelenţei între lustragiul improvizat şi duhul ocrotitor care decisese să îndulcească bucureştenilor o măruntă corvoadă. Să-i mângâie inefabil.
   
Garoafe
 
În 1967 a avut loc la Bucureşti un mare congres de lingvistică. Fusese un eveniment care nu trecuse neobservat, aducând peste o mie de participanţi străini în hotelele şi căminele studenţeşti ale oraşului. La plecare, pe aeroportul Băneasa, preşedintele Comitetului internaţional al lingviştilor şi soţia lui Eva l-au văzut sosind în grabă pe Iorgu Iordan, care fusese preşedintele comitetului de organizare. Ei trecuseră tocmai prin strungă, în zona rezervată călătorilor. Elegant şi rapid, în ciuda celor şaptezeci de ani, Iordan înainta elastic ţinând în braţe un buchet triumfal de garoafe. Era nu imens, îşi aminteşte Eva, ci de neînchipuit. O brazdă de garoafe mari, cu petale de catifea vişinie, şi tulpini argintiu prelungi cum nu mai văzuse vreodată. Buchetul irepetabil. Un grănicer înarmat a întins braţul a interdicţie nătângă. Iordan l-a dat la o parte iritat şi a înaintat spre ei cu un zâmbet care-şi pierduse din lumină. I-a dat Evei buchetul, şi-a luat rămas bun fără grabă şi a plecat cum venise, calm, sigur de sine, impunător.
 
Tot timpul drumului, buchetul, pus în apă de stewardese, a stârnit admiraţie şi comentarii. Privindu-l lacom, Eva se posomora însă dinainte. Ştia că la New York florile vor fi reţinute de vameşi. Nu se intră cu plante în Statele Unite.
 
Orele de zbor s-au perindat încet. Au ajuns, într-un târziu, la destinaţie. Ţinându-şi garoafele strâns, Eva a socotit că, înainte de a le părăsi, se cuvine să povestească şi celor de la vamă despre fermitatea cu care bucuria garoafelor fusese introdusă în viaţa ei, undeva, departe, în România. Vameşul o asculta şi controla atent, mai ridicând câte o petală, mai împingând câte un boboc. Eva nu încheiase încă povestirea şi el îi punea deja în braţe florile menite să nu ţină seama de piedici. "Sunt flori de seră, i-a spus, nu e nici urmă de gânganie pe ele, îmi iau răspunderea, le puteţi lua acasă".