Dincolo de grădina noastră

Din primăvară până toamna târziu, treburile casei se mutau mai ales afară. Şi se extindeau pe etape: din casă în curte, din curte în grădină, din grădină pe deal sau la Androni sau la gară sau la drum, unde aveau bunicii pământ. Nu ştiu ce trucuri făcuse tataie ca să păstreze pământurile, unele erau trecute pe numele unor mătuşi care nu locuiau în sat. Oricum, în fiecare an centrul existenţei lor se muta o perioadă în afara curţii noastre. Nu plecau amândoi de acasă, de obicei îşi împărţeau sarcinile. Tataie avea un ritual de pregătire a treburilor. Se aşeza seara la masă, îşi dădea şapca jos, se freca pe chelie, apoi se ridica şi căuta un creion şi carneţelul maro. Se aşeza. Se ridica iar, ca un elev care n-are chef de teme şi tot amână momentul. Cobora treptele de lemn spre beci, beciul era sub bucătăria de vară. De pe trepte lua sticla mică de ţuică şi o aducea pe masă. Făcea totul încet, trăgând de el, era un om obosit la sfârşitul zilei, ignorând sfârşitul propriilor zile. Se aşeza iar, lua o gură de ţuică direct din sticlă, îi punea dopul şi o punea pe masă. Se scărpina iar în cap. Apoi şoptea şi scria în caietul maro, în acelaşi timp:
- Pătru. Vasile al Iuliei. Nelu sobarul. Dacă nu, a lu' Dilimache.

Îşi făcea calculele, pe cine să ia cu ziua. În copilăria mea, oamenii pe care îi luai cu ziua nu erau orice sătean, dar existau mereu câţiva pe care puteai conta. Erau puţin mai săraci decât majoritatea, munceau sârguincios şi nu prea aveau pământurile lor, deci timp aveau să meargă cu ziua la cei care aveau pământuri. Tataie pleca pe la fiecare, cam fără chef, cu câteva zile înainte, să îi întrebe dacă vin. În seara de dinainte, mai dădea o tură pe la toţi care promiseseră, să vadă dacă n-au uitat. Nici nu mai intra în curte. Striga de la poartă:
- Băi Vasile, nu mă uiţi pentru mâine, da?
- Nu, bre, da' cum? Viu! Mâine la 7 dimineaţă îs la matale în curte.

Şi dimineaţa, când noaptea se despărţise bine de ziuă şi răcoarea ţinea curtea într-un aer nemişcat, soseau pe rând în curte şi trânteau poarta. Stăteau zgribuliţi în aşteptarea lui tataie, care ieşea destul de lent din casa, în timp ce câinii lătrau scoşi din minţi. Fiecare om cu ziua avea pe el un pulover de lână şi cum stăteau sub streaşină, rezemaţi de peretele casei, păreau un grup în uniformă, unde doar culoarea diferă. Ţineau pe umăr coasa sau sapa şi vorbeau între ei. Ieşea şi tataie şi plecau. Câteodată unul din ei avea şi căruţă şi plecau în zuruitul roţilor de lemn, care striveau pietrele în colb. Nu aveam voie să merg cu ei. Lasă că vii cu mă-ta mare, la prânz, striga tataie din căruţă. La prânz mamaie se ducea grăbită cu nişte sacoşe cu mâncare la oamenii ăia şi rar accepta să merg şi eu: ei, ce să vezi tu acolo? Nişte oameni care muncesc, ce e de văzut? Doar n-ai mai văzut? Şi rămâneam acasă, învăluindu-l pe tataie şi pe oamenii lui în pulovere de lână în mister, acolo unde or fi fost, la Androni sau la gară.

Când tocmea mamaie femei, să sape pământul sau să culeagă nuci la gară sau la şosea, aveam voie să merg cu ea la prânz, să le ducem de mâncare. Plecam pe căldură pe o potecă dintr-un lan de porumb, unde spicele erau mai înalte ca noi şi nu vedeam în faţa noastră decât pietrele ovale imprimate în colb. Mergeam mult prin tunelul verde şi apele curgeau pe noi, până când la depărtare vedeam basmalele colorate ale femeilor noastre, ca nişte steaguri vesele, şi în curând le auzeam şi vocile. Povesteau tare despre cineva din sat, apoi râdeau ca nişte berze în depărtare. Îmi plăcea să stau cu ele. Mamaie le punea masa pe o pătură sub un nuc şi le dădea apă adusă în termosul cu care mergea pe munte tata. Erau transpirate şi primeau apa cu sunete de disperare, ca pe un medicament. Mâncam şi eu cu ele, era cea mai gustoasă masă din an şi mamaie îmi făcea observaţie că mănânc mâncarea femeilor, iar eu ştiam că ele aveau să zică: las-o, că-i şi ea copil. Şi aşa ziceau. După ce terminau, se întindeau sub nuc, cumva în cerc, cu sapele între ele ca nişte soldaţi subţiri de metal şi cerul verde al nucului era tot universul. În tăcerea dintre ele şi nuc, ţipătul trenului tăia aerul, ca o naştere.
- I-auzi, trece Buzăul în sus!

Apoi cădeau iar într-o toropeală uşoară ca la un priveghi, până când una din ele se ridica cu greu şi le zicea celorlalte:
- Scoal' fetică, că ne apucă noaptea p-aici!

Când se întorcea tataie seara de la pământuri, cu oamenii lui, nu vorbea nimeni. Căruţa se împingea greoi prin pietrişul drumului, de parcă şi ea ar fi muncit toată ziua. Bărbaţii se bălăngăneau uşor, după mersul căruţei şi când ajungeau în dreptul porţii, săreau greoi din ea, ducând după ei sapa sau lopata. Intrau în curte şi fiecare îşi scutura pulovărul de lână, pe care îl purta acum în jurul taliei. Tataie le dădea câte un pahar de ţuică şi mai toţi îl beau aşa, din picioare. Apoi le plătea.

După ce stăteam seara la masă, tataie se ridica greu de tot, căuta sub faţa de masă de pe lavoar un creion şi carneţelul maro, cobora pe scara beciului şi lua sticla de ţuică, o aducea la masă. Se aşeza şi el cu un geamăt de oboseală, lua o gură de ţuică, punea dopul la sticlă şi începea să şoptească în timp ce scria în carnetul maro:
- Lucrat pământ la Androni. Am avut pe: Pătru, Nelu sobarul, Vasile al Iuliei. Am plătit cu 10 lei pe Pătru şi Nelu, am scăzut datoria la Vasile. Plus 1 litru de ţuică la fiecare.

Tataie scria apăsat, făcând literele rotunjit, cu gura uşor deschisă. Scria şi apoi se uita în gol, spre gura beciului, probabil ştia că timpul atacă în două feluri: prin moarte şi prin uitare. Şi mai ştia el probabil că singura armă, de aer, dar singura cu care să te minţi că te poţi apăra o vreme, e scrisul.