Martha, Pillstone, Milly

Ar trebui poate ca inspiraţia să vină de undeva anume, să existe un loc pe care să pui degetul şi să spui că, uite, de aici vine, aici apăs când simt că trebuie să fac ceva concret şi când realul nu are suficient de mult adevăr. Ştii, ceva de care să mă agăţ. Dar spun asta şi nimeni nu crede că ştiu despre ce vorbesc. Oamenii au obiceiul ăsta. Să te facă să te simţi prost. Chiar dacă tu ai cât de cât idee despre mersul lucrurilor, întotdeauna se va găsi unul să-ţi explice că mişcarea Soarelui nu e aia învăţată la şcoală. Şi, în mai toate cazurile, guvernul e de vină. Sau cineva care nu are chip sau nume, dar există cu siguranţă.

Rocky e genul ăsta de om. Colţuros, mofturos, dintr-o bucată şi nu prea. Te-ar face să te îndoieşti de propriul nume dacă ai fi mai slab de înger. Dar eu nu sunt. Doar că mă enervează. Foarte tare. Îl văd mereu în aceleaşi locuri şi-ncerc să îl evit, dar parcă mă vede din depărtare, chiar şi prin ziduri. Mă strigă: John, vino-ncoa! Dă o bere! Dau o bere şi nu zic nimic, chiar dacă mă enervează, chiar dacă-mi spun că ziua asta e din nou ratată fiindcă am dat de el. Sau el a dat de mine. În orice caz. Şi de fiecare dată are o nouă povestire, niciodată nu i se întâmplă acelaşi rahat de două ori. Azi unul dintre angajaţii săi - da, Rocky e chiar un tip aranjat dintr-un anumit punct de vedere, financiar, dar deranjat din multe altele - a reuşit să spargă zece navete de whisky de cea mai bună calitate. Am vrut să-i dau una în cap cu o sticlă din-aia, jur, John, când l-am văzut, dar mi-am zis că nu are sens să fac şi mai multă stricăciune. Zece navete erau suficiente. L-am trimis direct acasă, i-am zis că, gata, să-şi ia adio de la vreun loc de muncă prin baruri, e un incompetent. Nu că nu o să-şi găsească o slujbă la prima uşă, poate chiar la Milly. Dar aşa, ca să vezi şi tu, ce fel de oameni ne ajută azi să ne facem treaba. Îţi spun eu, guvernul ăsta lucrează să ne strice orice fărâmă de speranţă, nu ştiu ce fac în şcolile alea, dar ies numai indivizi din-ăştia pe uşă. Îţi jur, sunt programaţi să ne facă praf afacerile, nici nu-ţi vine să crezi ce le trece unora prin mint. Şi apoi sunt nevoit să ascult despre Martha care a furat bani din casa de marcat, de Pillstone care a reuşit să facă scrum două anexe ale barului într-o singură noapte, de Chris care a dat bir cu fugiţii şi cu nevasta lui Rocky.

În trecut obişnuia să înceapă cu povestea asta, chiar dacă era prima oară când te vedea, dar pe măsură ce s-a mai scurs vremea, a schimbat ordinea, acum cea mai nouă e prima şi se încheie tot şirul cu fuga neveste-sii. E trist, dar am auzit de prea multe ori povestea ca să-l mai bat sincer pe umăr. Şi ştiu că nici el nu mai simte nevoia. Doar că s-a obişnuit aşa. Sau poate că aşa a fost dintotdeauna, nici nu ştiu. Adică îl cunosc pe Rocky de cinşpe ani, dar înainte de asta nu ştiu ce a fost. Îmi imaginez că tot ceea ce spune el că a fost. Dar poate că nici nu s-a întâmplat şi n-a fost niciun Chris şi n-a avut nicio nevastă. Dar pe urmă mă gândesc că ce motiv ar avea să mintă şi-atunci îmi pare un pic rău pentru el că e nevoit să îndure atâtea cu barul ăla. Numai e că e şi puţin vina lui. Adică dacă ceva îţi dă atâtea bătăi de cap, nu văd de ce ai sta. Îmi zice mereu, când îi spun ce cred, că sunt tânăr şi-am să pricep într-o zi. Numai că tânăr nu mai sunt şi cred că ştiu de ce stă. Unde să plece? Doar nu o să înceapă să facă în altă parte acelaşi lucru. Şi, chiar dacă ar pleca, iar asta o ştie şi el, şi în alte părţi au guvernele lor, nici acolo nu te lasă să-ţi faci treaba. Şi acolo au o Martha, un Pillstone, o Milly. Peste tot dai de indivizi care vor să-ţi strice ploile, fie că e vorba de sticle de whisky spart sau de altele. Lumea nu-ţi arată înţelegere. Îmi pare rău, când mă gândesc aşa, la Rocky şi la toate lumile lui posibile, îmi pare mai rău decât atunci când îmi enumeră el toate nefericirile. Abia atunci îmi pare rău pentru el, când îmi dau seama că e mai legat decât crede, că nici dac-ar vrea n-ar avea unde să plece. Dar apoi mă mai gândesc că poate ştie şi el şi nu vrea şi nici nu-i pare rău şi urăşte situaţia asta, dar e viaţa lui. Şi până la urmă ne are pe noi, să zicem prieteni. Chiar dacă ne întâlnim ocazional şi n-avem mereu chef să ne vedem moacele. De fapt, niciodată. Dar asta-i viaţa, şi-n alte părţi dai de unii pe care nu vrei să-i vezi. Dar până la urmă, când te gândeşti puţin, parcă te bucuri că i-ai întâlnit.