Estetica dezamăgirii şi investirea în scris - Fernando Pessoa

Se împlinesc 130 de ani de la naşterea unuia dintre cei mai mari scriitori ai Portugaliei secolului XX. A fost nevoie să treacă aproape un secol pentru ca, în sfârşit, "cazul Pessoa" (13 iunie 1888 - 30 noiembrie 1935) să intre în atenţia marelui public. A scris enorm, în franceză, engleză şi portugheză (peste 30.000 de pagini), deşi în timpul vieţii a publicat relativ puţin: traduceri din poeţii preferaţi, poezie modernă, eseuri literare sau politice.

Citind cărţile lui Fernando Pessoa - traduse în ultima perioadă pentru cititorul român cu devotament şi generozitate de doamna Micaela Ghiţescu şi domnul Dinu Flămând, şi oferite publicului de Editura Humanitas -, atrage atenţia acel desassossego, în care se pot regăsi conotaţii apropiate de cele ale dorului românesc, dar şi câteva posibile paralele cu personalităţi ale literaturii române, precum Mihai Eminescu, Camil Petrescu şi Emil Cioran. Desigur, acestea pot face oricând obiectul unui viitor studiu, de sine stătător.

Dar să punctăm câteva elemente specifice creaţiei lui F.P.

"Vocile" lui Fernando Pessoa

Dacă în anii copilăriei F.P. are, ca mulţi alţi copii, o serie de însoţitori imaginari, cu timpul jocul ajunge obişnuinţă. Se simte bine în compania personajelor create, devenind, cum se va defini el însuşi mai târziu, un "nomad al conştiinţei de sine". Încă din anii de studii îşi imaginează două ipostaze ale scriitorului Fernando Pessoa: Horace James Faber, care urma să scrie eseuri istorice şi estetice, poezie umoristică şi satirică şi, desigur, literatură poliţistă, şi Charles Robert Anon (Anonimus), cu misiunea de a comenta lucrările primului şi a scrie eseuri despre Byron, Shelley, Camoes.

Persoană introvertită, aparent insignifiant, timid, retractil şi aproape absent la ce se petrece în jurul lui, e stăpânit o "nelinişte dinamică " (după Dinu. F.), consumată, cel mai adesea, în reverie şi meditaţie, vis şi scris, dar mai puţin în viaţa reală.

După una din primele "crize de integrare", din anii 1906-1908, F.P. notează în jurnalul său: Sunt timid şi nu-mi place să-mi fac publice neliniştile.(...) diferenţa dintre oameni şi mine e mai mare ca oricând. Iar câteva zile mai târziu:...crescânda mea aversiune faţă de societate (...) m-a dus la cea dintâi manifestare deschisă de revoltă.

Ne-am aşteptat să fie vorba de o revoltă adevărată, dar ea este specifică pentru F.P., care, plictisit de anturaj, scrie: Am început să mă prefac că sunt foarte bolnav şi dornic să rămân acasă. (C.N.) Pe de altă parte, se refugiază în poezie şi se confesează: Ce n-aş da să am/ O a treia stare pentru suflet, dacă el ar avea două.../ O a patra stare pentru suflet, dacă el ar avea numai trei.../ De imposibilitatea de a avea tot ceea ce eu nici măcar nu ajung să visez...

În consecinţă, va crea alţi heteronimi, pentru a aborda diverse teme, inclusiv în autoanalizele din jurnal, unde va semna uneori cu Alexander Search - figură literară prolifică, căruia îi atribuie o serie de eseuri şi poeme - peste o sută în limba engleză şi o treime din sonetele de tip elisabetan. Anterior, semnase poeme cu Charles Robert Anon (Anonimus).

Poetul povesteşte cum, în 1912, în timpul scrierii versurilor, în umbra lui se năştea portretul confuz al unui personaj, căruia îi va da imediat numele de Ricardo Reis. Acesta, precizează F.P., scria un poem bucolic destul de sofisticat, dar care nu-i reuşea deloc. Îi va vorbi despre asta prietenului său, scriitorul Sa Carneiro, ca despre un poet care exista în mod real. Dar îl va uita. Mai târziu îi va inventa o biografie, aşa cum va face cu alţi heteronimi, atribuindu-i însuşiri fizice şi psihice, şi chiar un Curriculum.

După alţi doi ani (martie 1914), F.P. are o revelaţie. După cum mărturiseşte, se apropie de scrinul înalt, la care scrie de obicei, şi notează treizeci de poeme! Îşi defineşte ciclul "Păstorul de turme" şi, emoţionat, trăieşte momentul ca pe un mare triumf. La scurt timp, creează un alt personaj - tot poet, un adevărat "maestro"- cum îl va numi el însuşi -, care scrie alte treizeci de poeme, semnate Alberto Caeiro. În replică, scrie imediat şase poeme sub titlul "Ploaie oblică", semnându-le Fernando Pessoa!

Părea că poetul se regăsise pe sine...

Însă, va continua să-şi semneze poemele cu Charles Robert Anon, iar unele eseuri ca Alexander Search, cu A.A. Cross şi Alvaro de Campos (sau A. de C.), cu Jean Seul (două eseuri critice, scrise în limba franceză), pentru ca, în "Corespondenţa cu Ophelia Queiroz" (din 1920) să semneze cu Fernando şi Ibis.

Între timp va publica o serie de plachete cu versuri în limba portugheză: "Antinous" şi "35 Sonnets" (în 1918), apoi "English Poems, I şi II", (în 1921) şi "English Poems III"(în 1922).

Bun cunoscător al limbii franceze, Fernando Pessoa va fi citit probabil eseurile lui Michel Eyquem de Montaigne care, cu secole în urmă, s-a refugiat în bibliotecă, preocupat să mediteze şi să scrie toată viaţa despre sine, pentru a înţelege contradicţiile şi limitele naturii umane, în raport cu Adevărul şi Dreptatea. Asemenea acestuia, F.P. se raportează la realitatea în care trăieşte, considerând însă că a acţiona înseamnă a te exila din sine.

Preferă diferenţa, ca ancoră în păstrarea respectului de sine; distanţarea, pentru a evalua lumea în mod corect; solitudinea, ca formă a regăsirii Eului; actul artistic ca modalitate a protestului împotriva opresiunii sociale, în timp ce jurnalul rămâne forma la îndemână pentru transcenderea propriei crize de identitate, prin imaginaţie. În acest fel, jurnalul de idei şi trăiri devine complementar operei propriu-zise.

Reluând corespondenţa cu Ophelia Queiroz (în 1929), semnează frecvent Fernando Pessoa, dar şi Mr. Cross şi Alvaro de Campos - "diabolicul prieten" prin intermediul căruia se denigrează în faţa iubitei ca fiind nemernic şi mizerabil, sabotându-şi în acest fel relaţia! (dificil de spus dacă din discreţie şi respect pentru prietenul său, poetul Carlos Queiroz, vărul iubitei, dacă din exces de pudoare sau pur şi simplu, pentru a evita unele responsabilităţi sociale - consecinţă a unei imaturităţii afective, de care era conştient... În "Cartea neliniştirii" va mărturisi: Imposibilitatea de a acţiona a fost la mine totdeauna o boală cu etiologie metafizică iar iubirea, s-a redus la umbra unui vis de iubire, palid şi tremurător interval între crestele unor valuri mărunte bătute de clarul lunii. Şi, cum gândul mă poartă la corespondenţa dintre Eminescu şi Veronica - unde poetul nostru, în ciuda iubirii şi a suferinţei, se complace în a sta departe de iubită, amânând ideea căsătoriei sub pretextul sărăciei şi a obligaţiilor de la Timpul -, nu pot să nu mă gândesc că şi Fernando Pessoa avea, poate, îndoieli nemărturisite, crezându-se inapt pentru viaţa reală. Dacă nu cumva trăia această idilă de dragul ideii de iubire şi al reveriei, "deghizat" în rolul îndrăgostitului.)

Este perioada în care aceeaşi "voce" - Alvaro de Campos -, dintre cele mai apropiate, se pare, va scrie poemul: "Însemnare" (Annotation), apărut în "Odă triumfală" (1929):

... Sufletul meu s-a spart ca un vas gol,
s-a rostogolit până la ultima treaptă.
A căzut din mâinile menajerei neglijente.
A căzut, s-a spart în mai multe bucăţi de porţelan decât erau în vas.
Nerozie? Imposibil? Ce ştiu eu!...
Eu sunt acele cioburi împrăştiate pe un covor care n-a mai fost măturat.

Deocamdată, nu avem tabloul complet asupra operei integrale a lui F.P., imaginaţia lusitanului va continua să ne surprindă, aşa cum a făcut-o şi cu "Quaresma, descifrator. Proză poliţistă".

Intrând în universul lui Abilio Fernandes Quaresma, pătrundem, odată cu detectivul "raţionalizator" - şi el un alter ego al poetului -, într-o lume paralelă cu aceea a publicistului şi deopotrivă diferită de a lui Pessoa - Soares, contabilul.

Dr. Quaresma deplasează accentul logica detectivistă de la "mister", curiozitate şi posibili suspecţi, la logica faptelor, pentru că sarcina unui detectiv este, nu-i aşa, să "descifreze" faptele...

Dar, dincolo de anumite trăsături şi gesturi, ticuri verbale şi tertipuri folosite în abordarea cazurilor, personajul pare să se definească drept un intelectual rece, analitic, degrevat de sensibilităţi, reacţii impulsive şi idei preconcepute. Chiar şi aşa, nu trebuie multă imaginaţie ca să-l recunoaştem - în obiceiul doctorului Quaresma de a face tipologia criminalilor - pe F.P., care clasifica şi sistematiza anumite domenii ale vieţii, preocupat îndeosebi de intelect, genii, sentimente ("Cartea neliniştirii" şi "Erostrat"),

Dar cel mai exact vom înţelege perspectiva din care F.P. îşi defineşte personajul, din caracterizarea pe care şi-o face ca "descifrator": Faţă de viaţă, manifest numai interesul unui descifrator de şarade. Mă opresc, descifrez, apoi plec mai departe. Nu fac apel la niciun sentiment.

Toate aceste "voci"- funcţionarul şi contabilul, poetul şi ziaristul, traducătorul şi detectivul sunt personaje - creatori care par să joace într-un "nesfârşit poem dramatic" (punctează Dinu F.), pe care Fernando Pessoa îl regizează neobosit, ca un omagiu adus vieţii.

De la "Reverie" la "Neliniştire" şi investirea în text

F.P. se revoltă pentru că se simte neînţeles, dilemele faţă de evoluţia societăţii portugheze îi dau vertijuri, îşi descrie crizele existenţiale cu minuţiozitate - cât reale şi cât inventate este greu de spus -, încât asistăm la schimbarea continuă a propriilor idei, la stări de plictiseală sau de disperare, într-un scenariu paradoxal, dar dureros. Autorul se caută pe sine în altul şi adesea, ajunge să se exprime în contradicţie cu sine însuşi. Dar îi place acest "joc" al alterităţii, început cu imaginarul prieten din copilărie şi continuat cu ceilalţi heteronimi (peste o sută treizeci) care-i asigură o anumită formă de libertate... Aşa încât îşi notează gândurile, visele şi reveriile pentru cartea sa de impresii descusute, stimulând dinamica gândirii şi transformând-o în verb. Nu neapărat şi în acţiune.

În "Cartea neliniştirii", găsim o precizare succintă, dar edificatoare pentru felul lui de a gândi şi a se raporta la lume: A te mişca înseamnă a vieţui; a te rosti este a supravieţui. Pentru că importantă rămâne... Nu plăcerea, nici gloria, nici puterea: ci doar libertatea, numai libertatea.

Întrucât n-a publicat decât o infimă parte din scrierile sale, putem conchide că în timpul vieţii n-a avut această libertate, de vreme ce mii de pagini au rămas în manuscris. În "Cronica vieţii care trece" şi în "Cartea neliniştirii" redescoperim societatea portugheză de la început de secol XX şi toată atmosfera ei, surprinsă de poet în plimbările sale de-a lungul fluviului Tejo, în corvoada zilnică la, şi de la, biroul unde lucra, sau întâlniri cu prietenii - poeţi, dramaturgi, critici şi ziarişti -, la cafeneaua Brasileira...

Îşi depăşeşte crizele de "inadecvare" la mediu şi se eliberează de sub tirania artei literare (după cum afirmă în jurnal), oscilând între "multiplii" heteronimi şi "asumarea" de sine. E limpede că alegerea a fost asumată şi continuată de-a lungul întregii sale vieţi. Astfel că, modalitatea prin care F.P. rezistă fizic şi spiritual (e adevărat, doar 47 de ani), într-o societate bulversată de războaie interne şi schimbări politice radicale este tocmai reinventarea de sine prin deghizare multiplă şi investirea în text. Cu alte cuvinte, libertatea de a gândi şi a se rosti.

De ce să nu recunoaştem - singurul privilegiu al scriitorului.

Totuşi, se naşte firesc întrebarea: de ce avea nevoie de toate aceste voci?! Să apelăm la unul din paradoxurile sale:...urăsc viaţa cu timiditate, mă tem de moarte cu fascinaţie... scrie el. Schimbarea? Jocul? Cenzura? Libertatea de a fi mereu altul, de a se reinventa continuu.

O posibilă explicaţie ar consta în faptul că F.P. are conştiinţa faptului că - fiind fiinţe umane - ne schimbăm în fiecare zi, gândim şi simţim mereu diferit, mai mult sau mai puţin altfel... Este convins că, psihic vorbind, prin lecturi, gânduri şi întrebări, reverie şi proiecte nu mai suntem perfect identici cu noi înşine, cei de ieri încât,... orice inteligenţă care se respectă trebuie să-şi schimbe opinia.

Să recunoaştem că, citind un jurnal autentic - autentic în sensul că păstrează exact exprimarea, limbajul, punctuaţia, exaltările şi disperările specifice diferitelor vârste -, dincolo de slăbiciunile inerente, determinate de vârstă şi educaţie, rămâne "documentul", întotdeauna instructiv şi relevant pentru devenirea respectivei persoane.

Este exact ce face F.P. în Livro de Desassossego - "Cartea neliniştirii. Compusă de Bernardo Soares, ajutor de contabil în oraşul Lisabona" sau, cum o mai numeşte el cartea mea de impresii descusute.

Iniţial, autorul-personaj trebuia să fie Vincente Guedes - o altă "voce", care să-i exprime ideile despre artă, geniu şi literatură, dar şi cele mai intime stări: frustrări şi anxietăţi, plictis, slăbiciuni fizice, dezamăgiri, visuri, reverii şi proiecte...

A trăi nu e necesar; necesar este a crea, susţine lusitanul, însoţit de armata lui de heteronimi cu care a încercat să exprime propria schimbare dar să-şi păstreze libertatea de gândire, prin "dinamitarea banalităţii, a ideilor convenţionale curente, a locurilor comune şi prejudecăţilor." (după Dinu Flămând).

O altă explicaţie pentru înmulţirea heteronimilor ar veni din convingerea lui că: Sinceritatea este marele obstacol pe care orice artist trebuie să-l depăşească... şi, nemulţumit de obstacolele impuse de propria subiectivitate apelează la un "altul" pentru obiectivitate - în acest caz, la Bernardo Soares. Astfel încât, de-a lungul a câteva sute de pagini, avem de-a face, cu două personaje: Bernardo Soares, autorul-personaj care îşi notează gândurile şi trăirile şi, în acelaşi timp, Fernando Pessoa, care asistă la propria sa confesiune-regăsire da obiectivată, analizându-şi "în oglindă", vise, reverii, proiecte şi... neputinţe, impresii, stări sufleteşti în situaţii limită, propriile gânduri (adesea, în contradicţie, ca să le evalueze din perspective diferite). De fapt, F.P. stă pitulat în umbra noului heteronim, continuând să se caute pe sine, într-un altul care se exprimă spiritual şi emoţional.

Putem admite însă şi o explicaţie altruistă, pentru "vocile" care se tot înmulţesc. F.P. are doar 41 de ani când se consideră "mesagerul" miilor de voci care nu pot accede la comunicare, aşa încât se imaginează ca fiind "purtătorul de cuvânt" al celor care tac: Scriu - notează el - trist în camera mea liniştită, singur, aşa cum am fost întotdeauna, singur cum voi rămâne mereu. Şi mă întreb dacă vocea mea, în aparenţă lucru de prea mică importanţă, nu încarnează substanţa miilor de voci înfometate de a se dezvălui, a miilor de vieţii."

Aşa cum se confesează prin vocea aceluiaşi, Bernardo Soares: A trăi înseamnă a trăi pentru altul... dar, uşor infatuat, ne dezvăluie şi o nouă faţetă a personalităţii sale - ludicul: Totdeauna am fost un actor şi încă unul de primă mână... Pentru ca imediat să se explice: Asist la diferitele mele deghizări... pentru că Sunt eu numai deghizându-mă. (C.N.)

Ca urmare, inventează personaje-creatori cu trăsături fizice diferenţiate şi biografii bine conturate, cu itinerarii profesionale şi intelectuale diferite încât, intrând în universul imaginar al lusitanului suntem siliţi, pentru a-l înţelege - mai ales după un secol -, să acceptăm scenariul propriei sale vieţi, atenţi la fiecare "voce" şi la fiecare "mască" pe care şi-o asumă.

Ca cititor, poţi să fii de acord, sau nu, cu ceea ce exprimă, să-i priveşti cu ironie afirmaţiile, să le contrazici sau să le accepţi, "vocile" fiind purtătorii de idei şi simţăminte ale poetului.

Cert este că F.P. consideră ARTA, ca fiind singura lume în care nu există deziluzie, fiindcă iluzia a fost admisă încă de la început. (C.N.)

În "Estetica dezamăgirii", fragment ce încheie confesiunile din "Cartea neliniştirii", regăsim cea mai adecvată autocaracterizare a poetului: Ca toţi visătorii, am simţit dintotdeauna că meseria mea era să creez. Cum n-am ştiut niciodată să fac vreun efort, şi nici să activez vreo intenţie, creaţia a coincis totdeauna pentru mine cu faptul de a visa, de a voi sau a dori, iar a avea intenţii a coincis cu a visa intenţiile pe care aş vrea să le duc la bun sfârşit.

Printr-un adevărat ritual al confesiunii, al gândirii mereu neliniştite, prin abordări contradictorii ale aceleiaşi teme, apelând la paradox şi oximoron, scriitorul transcende condiţia umilă a scriitorului în cotidianul derizoriu, reconstruindu-şi Eul prin experienţă estetică: Greaţa şi disconfortul spiritual, plictiseala şi pustiul sufletesc trec asupra "umbrei", susţine el, în timp ce îşi investeşte clipa în vis, reverie şi poveste, convins că: A şti să-ţi pierzi timpul e o adevărată estetică. (C.N.)

Şi chiar dacă nu întotdeauna putem fi de acord cu lusitanul visător şi singuratic, cu aserţiunile lui contradictorii, ca într-un joc de oglinzi, sau cu ironia subtilă, pe muchie de cuţit, unde insistenţa unei afirmaţii pledează pentru contrariul ei, trebuie să recunoaştem că F.P. rămâne credincios crezului său în privinţa literaturii şi a propriei vieţi investite în scris. Toată literatura nu-i decât un efort de a face viaţa reală (...) A rosti! A şti cum să zici! A şti cum să exişti prin vocea scrisă şi imaginea intelectuală! E tot ce valorează în viaţă... (C.N.)

Cu siguranţă, vom mai avea şi alte surprize, odată cu editarea celorlalte mii de pagini, din scrierile lui F.P. Şi atunci, vom înţelege poate mai bine personalitatea scriitorului, contradictorie şi derutantă, în care paradoxul şi oximoronul, "raţionalizarea" demersului detectivistic, aserţiunile politice contradictorii şi clasificările de tot felul sunt privite adesea cu ironie şi sarcasm, de autorul însuşi.

Dincolo de paradox, de afirmaţii contradictorii sau de unele teribilisme ale poetului care se consideră, cu subtilă autoironie, genial, textele pessoane au numeroase faţete, dovedindu-se nu doar premonitorii (acum un secol) ci şi de actualitate, dacă ne referim la accentul pus pe dinamica gândirii, în schimbarea continuă a fiinţei umane, la modul lucid în care caracterizează "opinia publică" sau la indignarea din pamfletele în care desfiinţează literatura pornografică şi pe "proxeneţii literaturii".

Astăzi, opera scriitorului exercită o atât de mare influenţă asupra lirismului portughez şi nu numai, încât, la Lisabona, a fost înfiinţată "Universidade de Fernando Pessoa" - centru de învăţământ şi de cercetare a operei pessoane şi, implicit, pentru înţelegerea conotaţiilor speciale pe care le capătă, la el, acel saudade atât de apropiat de dorul românesc.

Prin ansamblul scrierilor sale şi "repersonalizat" în cei peste o sută treizeci de heteronimi, Fernando Pessoa aduce o contribuţie esenţială la "ontologia literară" având un loc recunoscut în ceea ce criticul Pascale Casanova numeşte REPUBLICA MONDIALĂ A LITERELOR.

La 130 de ani de la naştere, să încheiem acest remember în spiritul poetului, cu una din zicerile sale: "Zeii nu ne vor spune nimic, şi nici Destinul. Zeii sunt morţi, iar Destinul e mut."