Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

... de fată mare


Radu Bobică

09.06.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Unghiile scurmau pământul negru şi tare şi căutau să facă loc în jos, printre buruieni, întregului trup răstignit între tufişuri. Palmele strângeau ţărâna cu durere, de câte ori durerea se revărsa asupra trupului de carne moale, gol, mort. Doar degetele se mişcau scormonind suferinţa. Mâinile erau nemişcate, la fel şi picioarele. Pământul se topea de ruşine sub fata întinsă, cu ochii şi capul pierdut în iarbă. Obrazul ei, altădată ca un mac în plină vară, mângâia ţărâna şi buruienile care îl acopereau. De sub pleoape îşi făceau loc picături mici de suferinţă. Se agăţau de câte un fir de iarbă apoi se lăsau amestecate laolaltă cu ruşinea în pământ. În calea lor se topea tot, iar acolo unde cădeau avea să nu mai crească nimic. Trupul simţi o durere şi se despică în două. De sub pleoape, ochii negrii s-au mărit să plesnească, dar nu au crăpat. Şi-ar fi dorit să-şi ardă ochii, poate aşa ar fi suferit mai puţin. O durea, dar buzele muşcate de dinţi nu mai spuneau nimic. Aveau să îşi care singure crucea tăcerii. Ce folos dacă ţipa? Ar fi suferit şi mai tare. Durerea era de nesuportat iar degetele îi tremurau sub pământ. Din ea se prelingea vioiciunea, zâmbetul, fericirea, se scurgea viaţa ei. Rămânea, fără să îşi dorească asta, pustiită de tinereţe. Nimănui nu îi păsa. Pentru o clipă a crezut că a murit. Nu îşi mai simţea inima. Nu ştia dacă mai respiră. Cu puterile adunate îşi îndreptă degetele încleştate, mângâind ţărâna sfărmată. Trăia. Nu se linişti însă cu gândul, căci o nouă umbră îi acoperi pleoapele, mai iute ca o coasă ce doboară un fir de iarbă. O nouă durere se revărsă asupra ei şi îi împietri lacrimile pe obraz şi gândul şi viaţa.

Era pe luncă, desculţă, cu picioarele prin iarba deasă şi moale, mergea să ducă de mâncare cosaşilor. Soarele scăpătase bine a prânz iar flăcăii stăteau la umbra unei sălcii sporovăind de una, de alta. Aveau spatele ars de soare şi feţele rumene ca pâinea coaptă la vatră. Braţele lor obosite, mijlocul cuprins de durerea coasei se linişteau acum în aşteptarea unui vânticel, să îi răcorească şi a unei căni cu apă, să-i îndulcească. Gherghina îi zări de departe şi se prefăcu că nu aude glasul lor. Zâmbea pe ascuns la vorbele lor spuse cu tâlc şi se arătă serioasă când pulpele ei mângâiate de iarba înaltă au ajuns lângă cosaşi.
- Ziua bună!
- Ziua bună, Gherghină!
- Dacă nu era soarele să ardă aşa tare, parcă aş fi venit mai repede, zâmbi fata!
- Ei, apoi bine că ai venit şi acum, că doar nu ne-ai fi lăsat aici aşa şi însetaţi şi nemâncaţi şi fără să te vedem!

Vorbele aruncate de Dudu, flăcău ce se pregătea de armată de acum, stârneau hazul în rândul celor trei băieţi care îl ajutau pe bădia Emil Butuc la coasă.
- Ia zi "urâto", mănânci cu noi?
- Da, Dudule, da iaca oi mânca mai colea cu ei, că na, să stea la masă frumoşii cu frumoşii şi cei mai păcătoşi cu ăi de seama lor! Şi apoi, am mâncat acasă, dar dacă e pe aşa, iacă oi lua ceva şi aici şi om sta noi colea, tu poţi să vorbeşti şi de acolo, că te-om auzi. Na, nu te-ai amesteca cu noi, să nu care cumva să te strici... Doamne fereşte!
- Ei na, măi Dudule, dacă te-a mâncat limba, interveni Florin al Tomii, acum ţi-a ţesălat-o oleacă!

Lunca se umplu de râsul plin de viaţă al cosaşilor. Gherghina aşeză cu mişcări calme ştergarele, străchinile, lingurile. Scoase din oale mâncarea, luă vinul şi apa rece din traistă, potrivi ulcelile şi turtele.
- Dudule, haide de-om mânca, că na, dacă mă uit la tine acum parcă te-a mai şters soarele la gură şi poţi să stai cu noi!
- Râzi tu, Gherghină, da dacă te-oi prinde eu la horă...
- Ce mă, vrei să duci noră la mamă-ta acasă fără se liberezi?

Râse Vasile a lui bădea Vasile Pădureţ, flăcău proaspăt întors din concentrare şi care căuta să se însoare. A avut înainte să plece în armată şi el o fată în sat, dar nici nu a ştiut a se purta cu ea şi nici ei nu i-a prea păsat de el. S-a măritat cu un alt băiat din jos de sat, de pe lângă Urâţii Olgăi, şi acum Vasile cată să nu rămâie fecior tomnatec. I-ar plăcea ca Gherghina să se uite la el. Îi ţinea calea mereu şi îi dădea deoparte pe cei care încercau să intre cu ea în vorbă. Doar că Gherghina n-are gând de măritat. Cel puţin nu cu el, nu în sat. Pentru ea flăcăul potrivit e din satul de peste deal, iar asta îi macină pe feciorii de lângă ea.

N-a apucat să treacă dealul măcar. Dacă era mai aproape de sat... Gândul o trezi la viaţă. Gândul şi o nouă durere care îi cuprinse trupul. Viaţa ei se scurgea încet în fiecare rădăcină de sub ea. Ardea tot, stingea pământul ars de soare. Simţea că moare. Şi-ar fi dorit să moară, ar fi vrut măcar să treacă dealul. Cum de-au ştiut oare?

Viaţa ei s-a scurs prin toate mădularele trupului. Ce se va alege cu ea? Sufletul va rămâne acolo să ardă buruienile la rădăcină, dar cu ea ce se va alege? Se va mai ridica? Cine o va ajuta? Care fată, femeie sau om din sat a mai vorbi cu ea? Cine a mai da o vorbă bună vorbelor ei? Iarba mare şi tufişurile îi ascundeau gândurile. Ce se va alege cu ea? Un nour îi trecu prin ochii ce uitau să mai clipească, iar în ei îşi vedea casa întunecată de suspine, ocolită de lume, hulită fără voia ei. Dar cine să o creadă? Scrâşnea din dinţi şi n-auzea nimic în jur. Ca în sicriu îşi împietri trupul şi-l lăsă apoi moale să curgă în lut, iar lutul să o modeleze iar, să o frământe din nou şi apoi să se ridice singură şi nimeni să nu sufle peste ea suflarea dătătoare de viaţă. Să umble fără viaţă. Să umble aşa cum a putea, fără viaţă în viaţa celor ce o vor arunca încă o dată, nevinovată, în pământ, fără voia ei, fără vină. Gâtul uscat căuta apă, întins uşor să găsească măcar o gură de aer. Venele umflate trăgeau să moară secate de viaţă, lipsite de vlagă. Ce se va alege cu ea? Nu apucă să îşi termine gândul că o nouă durere îi cuprinse trupul sleit. Ca şi când nu a mai respirat niciodată, ca şi când nu ar fi simţit niciodată aerul prin pieptul ei, deschise gura larg şi inspiră adânc, cu toate puterile adunate, aerul tăios. Pieptul i se rupse în două odată cu gura plină de aer luată. Brusc, cu tot ce cuprinse îşi pecetlui buzele ca şi cum nu ar mai fi vrut o altă gură de aer. Simţi cum din pământul ars, sec, fără suflet, se poate naşte viaţa. Pântecul ei era fierbinte şi se zbătea chinuitor. Îşi muşcă buzele până la sânge. Viaţa locului blestemat intra în ea. Durerea ei abia începea, odată cu fiecare venişoară ce se înnoda fierbinte în pântecul ei de fată mare.
- Gherghină, da cine a făcut mâncarea asta?
- Iaca, eu!
- Apoi se vede, nu are de niciunelea!

Fata roşi toată de draci. Ştia că Dudu vorbeşte doar să râdă de ea şi să o umilească în faţa flăcăilor pentru vorbele aruncate mai dinainte. Dar tot îi venea să se ascundă de ruşine.
- Lasă, o să mă înveţi tu mai Dudule, că de mai stai la mă-ta acasă, ai învăţa a găti mai bine ca o bucătăreasă de la nunţi!

Flăcăii s-au pornit pe râs. Era rândul lui Dudu să îşi muşte buzele şi să tacă. Ah, fata îi era pe plac, dar nu îi era ei de el. Da acum prea mult l-a trântit pe jos în faţa celorlalţi. O privi lacom în timp ce ea strângea blidele şi le punea în traistă. Gherghina îl privi pe furiş şi zări ochii scânteind. Întoarse privirea şi scuipă fără să o vadă nimeni în sân. Aşa a crezut ea, că nu vede nimeni. Vasile o privi şi apoi întoarse capul spre Dudu care încerca să zâmbească pe sub musteaţa care îi mijea. Ochii lui mari şi negri acoperiţi de sprâncenele groase îi trădau gândul.
- Măi Florine, da hai să terminăm odată şi să ne apucăm de lucru! E mai moale soarele şi apoi parcă bate şi o ţâră de vânt.
- Stai măi Vasile, ce te grăbeşti aşa, stai să terminăm! Ce, te grăbeşti Gherghino?
- Nu, Dudule! Mănâncă, bea, că doar de asta vă plăteşte taica!
- Paştele mă-sii de treabă! Hai, ia haida-ţi măi la coasă! Cu asta nu-ţi mai tihneşte nimic! Cine o să o ia de nevastă să vie la mine să-i dau o iuşcă bună să o strunească! Dacă n-oi struni-o eu până atunci!

Ultimele cuvinte ale lui Dudu abia s-au auzit în văzduh. Neajunse la urechile tuturor. Spuse printre dinţi, şoptite fără să privească către nimeni, doar Nicuţă a lui Moş Gavril le prinse. Se uită cu coada ochiului la Dudu, apoi la fată. Aplecată peste ştergare, Gherghina demonstră încă o dată că era bună de măritat. Nicuţă îl luă pe Dudu de după gât fără a zice nimic. După câţiva paşi s-a oprit şi a fluierat după băieţii rămaşi în urmă.
- Haida-ţi băietani, să începem de dincolo! E mai linişte oleacă!

Linişte. Linişte. Era atâta linişte. Că auzea cum sângele ei se amestecă în pântec cu sânge negru, necurat, nedorit, spurcat, blestemat. Dacă ar fi avut o putere să îşi rupă pântecul, să scormonească cu mâinile prin el să verse tot afară, să cureţe, să verse tot. Dacă... Nu îşi putea mişca mâinile ce zăceau lângă ea, vinete de atâta durere. Nu-şi simţea degetele pe unde încă mai picura sângele amestecat cu ţărâna suferinţei. O durea toată fiinţa ei. Deschise buzele în căutarea aerului. Linişte. Linişte... era atâta linişte încât auzea aerul cum îi intra prin nări, prin gât, prin toată fiinţa ei, prin toată fiinţa lor. O pasăre din înaltul cerului se coborî către pământ. O vedea venind cu atâta viteză, încât se ruga să intre în pântecul ei să ciugulească tot şi să o lase în linişte. Ochii căutau pasărea pe cer, implorând să o scape, să vină la ea. O auzi intrând în tufişuri, ciripind cu alte păsărele şi aşezându-şi penele pentru noapte.

Cerul roşu bătea în ochii ei simţind umbra nopţii pe trupul ei. Şi-ar fi dorit ca întunericul să vină odată cu moartea, iar umbra să o ia în braţe şi să fugă cu ea peste lume, în altă zare, acolo unde ca şi ea, nimeni glas nu are.

Fără să zică nimic, fără glas, Gherghina strânse masa şi aşeză în traistă blidele. Prosopul ţesut astă iarnă de mâna ei, îl potrivi deasupra şi ridică apoi privirea către flăcăii ce coseau în depărtare. Îşi duse mâna dreaptă deasupra ochilor şi îi privi.
- Ziua bună şi spor de acum să aveţi, strigă ea către ei şi flutură mâna stângă să fie văzută!

Care flăcăi au dat din cap, care au îngăimat câte ceva. Gherghina zâmbi pe ascuns, deşi nu era nimeni să o vadă, îşi luă blidele şi porni către cărare prin fânul cosit ce se topea sub soare. Paşii ei nu au fost destui când, tăcută, auzi deodată cum o coasă nu mai taie din iarba grasă. Mări ochii fără şă-şi întoarcă privirea. Grăbi pasul. Lotul ei se termina, acum era în iarba mare ce flutura în dulcea sărutare a vântului ce abia se lăsa simţit sub razele dogoritoare ale soarelui. Iarba grasă, bună de coasă, creştea în loc mănos şi an de an de an se lăsa tăiată de cel puţin două ori. Pe la colţuri mai era retezată de câte o seceră, dar tot se făcea până la vreme de coasă gata să fie strânsă pentru iarnă, ridicată în stoguri la casele gospodarilor. Ici colo mai erau brazdele lăsate să se usuce bine până a fi ridicate în borcane, apoi în care şi duse în stogurile şi şurile de pe la casele din sat. La pala unui vânt mai plin de viaţă, iarba se înclină. Sub soare sticli lama unei coase. Lângă ea mai erau trei. La plecarea vântului iarba îngropă coasele, fericită că mai trăia încă.

Dar ce folos că trăia? Cu paşii grei, târâia picioarele încercând să îşi care trupul. Drumul i se părea atât de lung până acasă. Poalele îi erau zdrenţuite, murdare, cămaşa ruptă de-i plesneau sânii afară. Privea doar drumul, nu o interesa nimic. Nu vedea nimic în cale, nu era nimeni pe drum. Doar razele lunii îi urmăreau paşii. Fără să se gândească se repezi la fântâna cu cumpănă ce străjuia la intrarea în sat. Trase de găleată şi simţi odată cu găleata ce atinse luciul apei, şi răcoarea nopţilor de vară. Îşi îndreptă spatele, căutând să se încălzească, dar se răzgândi. Trase mai repede de găleată. Privi o clipă în fântână peste apa din găleată. Tulburată, apa căuta să se aşeze. Singură. Privi... Cu mâinile greoaie prinse găleata şi turnă apa rece ca sloiul de gheaţă din miezul iernii, în creştetul capului. Înghiţi fără să răsufle şi se aplecă iute peste fântână. Izbi cu putere găleata de apă şi o ridică plină. O goli peste pântecul ei. Apoi încă odată, şi încă odată, şi încă odată şi încă odată... şi încă odată... Tot fierbinte îi era pântecul şi abia atunci când simţi asta cu adevărat scăpă din mână găleata ce se ridica deasupra capului, tăind razele lunii, înteţind vântul, scârţâind la chemarea lumii de dincolo.
- Da unde ai stat până la ceasul aista din noapti?... Taci? Fă, tu nu auzi? Să-mi spui unde ai fost, că pun ceatăul pe tine! Nu auzi ce vorbesc eu?

De lângă nucul din grădină, lângă marginea cărării, ţaţa Aglaia îşi înşfăcă de mână fata. Obosită după o zi de lucru, cu ochii împăienjeniţi de somn, femeia nici nu a simţit că fata tremura toată de frig şi de durere. Că era udă, murdară... moartă.
- Să-mi spui unde ai fost că ne omoară tac-tu, ne omoară pe amândouă dacă ştie că vii la miez de noapte acasă. Tu să-mi spui unde ai fost că-ţi rup gura de taci... Auzi ce-ţi spun eu, ori nu?!?!

Trasă cu putere de mama ei, fata se răsuci şi simţi cum o lasă puterile, cum o părăsesc picioarele. Se scurse fără ca femeia să o mai poată ţine.
- Auăleu fată...!! Ce ai mamă??

Trezită din somnul ce o măcina de grija copilei, ţaţa Aglaia deschise ochii mari pentru a o vedea înjunghiată de suferinţă pe fata sa. O simţi cum abia respiră şi cum cască gura să poată respira, să simtă aerul. Ar fi vrut să strige după ajutor, să îşi scoale bărbatul dar a rămas împietrită, ca fata de lângă ea, încercând cu mâinile să o cuprindă în braţe, să o încălzească, să-i dea din nou viaţă.
- Fata mamei fată... off, fata mea... şi eu ce-am făcut?? Draga de tine dragă, minte ce n-am eu!
- Mamă... Stins, glasul fetei căuta să se cuibărească şi să îşi găsească alinarea la sânul celei care i-a dat viaţă. Mamă...
- Fata mamei, fată..., of... fata mea... Trebuie să-l lepezi. Nu trebuie să ştie nimeni. Trebuie să-l lepezi. O să mergem în târg, acolo ştiu eu o fimeie. Am pus ceva deoparti şi l-om lepăda. Apoi ne-om înţelegi noi şi cu cel de Sus într-un fel. Trebuie să-l lepezi...
- Nu-l lepăd mamă!

Ţaţa Aglaia îşi ridică fata de la piept. Noaptea se adâncea şi era linişte peste sat. Îşi privi copila cu dragoste. Fata căuta alinarea în ochii blânzi ai mamei sale. Acolo, strânsă la sân, durerea dispăruse. Femeia îşi privea copilul. Fata simţi apoi o durere mai aspră decât tot ce a îndurat până atunci. Privi cu dragoste mâna mamei sale care îi lăsă urme adânci pe obraz şi pe care le simţi ca un pumnal până în inimă.
- Ba ai să-l lepezi, că nu eşti de capul tău!!

Luna coborî după deal iar soarele scăpăta a zori de zi. Somnoros, câte un cocoş cânta a dimineaţă iar fânul din căpiţe foşnea sub bătaia uşoară a vântului rece. Vinul fierbea în butoaie iar tescovina aştepta să fie trasă în cazan, să iasă rachiul. Cei care s-au grăbit, aveau deja nuntă cu vin nelimpezit. Alţii mai aşteptau să crească tuleile la gâşte, să fie mai uşor de jumulit. Gherghina nu mai aştepta nimic. Trasă cu brâu lat peste şale se mişca încă sprintenă prin ogradă, aşezând vitele de dimineaţă. Pentru ea viaţa era neschimbată... doar pentru ea... şi doar în ochii celorlalţi.
- Grijania mamei ei de fată, că n-a vrut decât să mă facă de ruşine! Ce dacă o făcea? Au mai fost şi altele şi iaca trăiesc şi acum şi merg şi la biserică! Baremi să fi spus ce şi cum! Da tace, muta!
- Da las-o bărbate, ajungă-ţi de-amu! O să vorbească ea, n-avea grijă!
- Aşa... caută-i în coarne! Că de o ţineai oleacă mai din scurt nu căutam acum ruşine în sat, să am fată mare borţoasă şi fără să ştiu la ce poartă să bat.
- Lasă lumea! Iaca na, crezi că de ştiam ce puteam face? O măritam tot cu burta la gură... aşa...
- Aşa ce, fă? Să zică satul că e unu însurat care a tăvălit-o?
- Cine zice??...
- Satul!!!...
- Şi ce ştie satul? Ce creşte satul, pruncul? O să-l creştem noi!
- Şi ruşinea tot noi o creştem fa!! Candela mă-sii de treabă!...
- E păcatul nostru şi-l tragem cu toţii! Ce-ai fi vrut să tragem altele mai mari? O să o ia şi pe ea unu, ce n-ai mai văzut bărbat să ia o muiere cu plod în braţe? Te temi baremi, că a rămâne la casa ta? Lasă apoi, de a rămâne lasă, o avea măcar cine să te adape când nu te-ai mai putea mişca. Sau ce, crezi că ai să poţi toată viaţa a fi pe chicioarele tale? Ia hai, urneşte-te şi dă drumul de vezi ce e prin ogradă, nu mai sta ca o cloşcă în capul patului! Mergi de fă un capăt de treabă!

Bădia Neculai îşi lăsă capul în pământ. Oftă în gând şi îşi puse cuşma. Păşi uşor, gândind, mergând fără nicio ţintă. În dreptul ocolului se opri o clipă. Deschise poarta, dezlegă viţeii şi porni cu ei de vale, la fântână, să-i adape.
- Să trăieşti, bade Neculai!
- Neaţa bună, măi Vasile!
- Bade, aş avea o vorbă să-ţi zic!
- Zii, măi băiete, ce e?

Fâstâcit, Vasile a lui bădea Vasile Pădureţ îl trase de mână pe badea Neculai ca şi cum nimeni nu ar fi trebuit să audă ce-i spune. Nimeni nu era încă pe drum, doar porţile, gardurile, pereţii, toate însă cu ochi şi urechi.
- Bădie, aş vrea să trec în 'neseară pe la matale să stăm de vorbă! Poate e şi ţaţa acasă... şi fata matale. Ştii matale, eu am terminat armata... de acum na, mi-a fi şi mie vremea să... dacă ai fi acasă... a veni şi mama şi tata. Vin şi ei cu mine. Dacă ţi-a cădea bine să ne primeşti, apoi să-mi spui şi noi om veni...

Badea Neculai se stăpâni să nu plângă. Întinse mâna bărbăteşte băiatului şi zâmbi larg.
- D-apoi, cum nu te-oi primi, cum nu voi primi eu pe voi, dragul tatii!

Câinele lătra, anunţând că poarta este deschisă de om străin. Trăgea în lanţ să rupă şi îşi arăta colţii. Grăbită, ţaţa Aglaia ieşi de-l muştrului bine. Badea Neculai ieşi atunci din beci cu o ulcică mare în mână, plină ochi cu vin roş ce se scurgea pe buza smălţuită. Grăbi pasul să întâmpine pe oaspeţi, fericit, bucuros, cu ochii încă sticlind în lacrimi.
- Haida, haida, poftiţi! Bună seara! Nu luaţi seama la câine, s-a învăţa cu 'nevoastră! Noroc, măi Vasile, nu-ţi fie de deochi ce băiat mare ai!
- D'apoi, cresc măi Neculai, că nu ne aşteaptă pe noi!
- Aşa e, aşa e, interveni ţaţa Aglaia! Fa Marie, da ce pestelcă frumoasă ai, e de-a gata sau ai făcut-o tu?
- Da ci, eu ieu de-a gata? Am avut nişte material şi am făcut-o repede să fie acolo.

Ţaţa Maria şi bădea Vasile Pădureţ duceau o casă grea cu trei băieţi şi două fete în bătătură. Munceau cât era ziua de lungă. Parcă păcatul omului, nici unul din flăcăii cei mari nu s-au însurat, iar fetele erau mici. Până să îi vadă la casa lor... nici ei nu mai ştiau de apucă. Aşa că orice povară eliberată, era o bucurie. Avea, slavă cerului, ce să le dea fiecăruia de zestre şi nu se sfiau să arate asta. Ş-apoi, pe altă parte Gherghina era o partidă bună. De frumoasă era frumoasă, zestre bună avea. Iar plodul... ei, apoi nu or trăi ei cu ea în casă, Vasile a lor ştie el ce ştie şi le aşază bine. Să-l vadă numai însurat.
- Doamne ajută, să fie într-un ceas bun! Bine că aţi venit!
- Amin! Bine v-am găsit sănătoşi!

Ulcelele se izbeau una de alta şi una după alta. Masa era plină şi aburul se ridica până la grindă. Gherghina ridică ochii şi privi printre părinţi la Vasile, drept în ochii lui. Se ridică apoi şi ieşi afară fără ca nimeni din cei rămaşi să îi simtă lipsa.
- Şi dacă nu e al tău? Nu-ţi pare apoi rău, că ai venit să mă ceri?

Vasile rămase împietrit. Nicio vorbă bună, doar asta? Nu îşi termină gândul, că fata îl apucă de braţ şi-l trase spre ea.
- Nu-i al tău, dar eu pe tine te vreau! Te-am văzut cum umblai după mine. Râdeam şi eu ca proasta că de, na, aşteptam să termini armata. Da acum nu mă mai ţine nimic să nu te doresc. Să nu te am Vasile, aşa cum te-am vrut mereu. Copilul a fi şi al tău. A fi al tău când tat-su n-a mai fi. Ce te uiţi aşa la mine? Ascultă bine ce-ţi spun, nu te holba! Dacă scăpăm de Nicuţă, putem să ne creştem copilul în linişte. Nimenea n-a şti că nu e al tău. Acum tu trebuie să ştii, că ţie îţi spun. El e tatăl. Nu ai vrea să crească cel mic şi să-şi dea lumea seama că a sămăna cu Nicuţă. Trebuie să scăpam de el şi apoi n-om avea grijă. Nicio grijă, Vasile! Dragul meu... dragul meu...
- Gherghină, ce zici tu să fac?...
- Ce trebuie Vasile, tot ce trebuie pentru noi, pentru copilul nostru! Ştii mai bine decât mine ce trebuie să faci şi cine e între noi şi copilul nostru.

Popuşoii erau aşezaţi în coşăr iar fânul stoguri, stogurele pe la fiecare casă de gospodar. Toamna se împletea cu iarna pe uliţele glodoase după ploile scurse peste sat. Nicuţă îşi scutură sumanul de câţiva stropi prinşi pe drum. Nu mai cernea a ploaie, dar bătea a frig. Era timpul să fie făcut focul în sobele din casă. Nicuţă trase cu putere poarta în urma sa iar odată cu ea trase şi noaptea. Nu îşi lăpădă sumanul căci auzi câinele din grădină bătând tare. Agale îşi îndreptă paşii către acolo. "O fi ceva pe la vite!". Poate nimic. Dar măcar să vadă. Din casă, lumina lămpii arunca raze mici pe fereastră. Preţ de o secundă, chipul lui Nicuţă a fost calm şi senin. Dincolo de colţul casei se opri. Privi în noapte şi strigă către câinele ce lătra să rupă lanţul. Privi în jur... linişte. Grăbit se îndreptă către stoguri să vadă ce o fi după ele. Îşi luă un par în mână. Îi era rece, dar faţa senină. Câinele a tăcut. Nicuţă s-a oprit în dreptul unui stog de fân şi privi peste pârăul care îi tăia grădina, spre partea cealaltă de sat. Ici colo, la câte o casă era câte o lampă aprinsă. Aerul tare al nopţii îi ajunse în plămâni. Deschise larg nările şi gura să poată răsufla. Inspiră adânc. Câinele începu din nou să latre iar aerul nu a vrut să mai iasă din plămâni. Gura se chinuia să-l dea afară, nările căutau să scoată aerul, să poată respira. Câinele a lătrat şi mai tare în timp ce, cu ochii către luna rece şi cu faţa senină, Nicuţă se prelingea pe lângă stogul de fân tăind aerul. Câinele începu a şcheuna iar aerul nu mai conta dacă era rece sau cald, aerul nici nu mai era.

Vestea că Nicuţă a lui moş Gavril a fost sugrumat a făcut înconjurul satului în acea noapte, îndată ce mamă-sa Maria, cu broboada desfăcută şi în cămaşa de noapte ieşi să vadă pe unde e Nicuţă şi de ce şcheuna câinele. Moş Gavril apucase a adormi, şi surd precum era de la o vreme, nu mai băga în seamă toate câte se auzeau în jurul său. La toate casele lumina lămpii se vedea iar oamenii au pornit cu mic cu mare, care cu lămpi, care cu făclii, în căutarea făptaşului. Se iveau zorile iar satul era plin de durerea Mariei lui Gavril, care zăcea lângă stogul de fân înghiţind lacrimi de durere în gura mare. Femeile au început să facă pregătirile pentru înmormântare, iar venirea jandarmilor nu le-a speriat. Jandarmii s-au uitat, au întrebat, au trecut pe lângă ţaţa Maria care zăcea în continuare lângă fân şi au pornit spre sat. Nici nu a apucat a se răci mortul că făptaşul a fost prins. Au ştiut jandarmii unde a merge şi l-au ridicat direct din ocolul vitelor unde era să le hrănească.
- Ei, apoi cum au ştiut că el e?
- Da, fa cumătră, apoi crezi că aiştea îs proşti ca noi?
- Doamne, lasa-mă că doar nu or fi tot oameni?
- Fa, cineva le-a zis ceva, cineva o văzut ceva şi amu taci!
- Da cine, bădie?
- Apoi ştiu eu? Înfundă ocna şi-şi mănâncă tinereţea de amu!
- Prea au mers la gata!
- Şi el, auzi, n-o zis nic! S-o uitat la ei şi o rânjât aşa ca bou..., l-o văzut Miluţă. Cică stătea aşa ca un bou şi rânjea...
- Apoi, ştia la ce vin la el! Păcat de tinereţile lui, nu mai iese de acolo...
- Taci, bre! Şi ce-o mai zis Miluţă?
- Că le-o zâs că el o făcut-o şi că el l-o strâns de gât la moarti şi apoi o întins mâinile să le lege.
- Aşa, şi ei ce au zis?
- Ce-au făcut?
- Poi Miluţă a zis că nimic. Şi-o mai întrebat câte ceva, ştiu eu...
- Da unde, Doamne iartă-mă, e Miluţă? Fă Lariţă, ia du-te mama şi cată-l pe Miluţă şi zi-i să vină până la noi de vale!

Ţaţa Tinca îşi întoarse apoi privirea ce o aruncă după nepoata ce o zbughea pe poartă, către cei din mahala, strânşi la prispa căsoaiei unde dormea.
- Da, dacă e Vasile a lui Pădureţ, de ce a făcut-o?

Liniştea îi cuprinse pe toţi şi linişte a rămas şi după ce a venit Miluţă, care se uita tâmp şi povestea acelaşi lucru de trei ori fără să înţeleagă nici el ce spune.

Gherghina deschise uşa de la marchiză şi trase adânc în piept aerul tare şi rece. Se îmbrobodi apoi mai bine şi păşi prin omătul ce scârţâia sub picioarele sale, semn că noaptea va fi geroasă. Ar fi ieşit pe poartă să se plimbe prin sat dar îşi întoarse paşii către grădină. Era sătulă de vorbele lumii.
- Iaca, unu o cerut-o şi acela s-o dus la ocnă!
- O fi fost a lui, amu nu-l mai vede! S-o lins pe bot de la copchil dacă era el tat-su!
- Fa, aista îi sămn că nu era a lui şi e cu un bărbat legat! Ascultă aici la mine!
- Cum să creşti un copil cu un bărbat luat?
- Săraca de ea, da ce vină are?
- Da el fa, nici nu s-o gândit oari că o lasă nenorocită?? Cine are s-o mai ia aşa?
- Vai de steaua ei mititica, câtă durere trebuie să fie în sufletul ei!
- Săraca, cum nu s-a mai luat... poi na!
- Da şi ea, fată mare să se ducă după el, ştia că are casa lui, ci o gândit? Ştia oari că dacă o lasă borţoasă nu are cum să facă cu el casă bună? Ci o gândit să strice casa omului? Ci-o fost în capul ei di o stat?
- Ei, parcă asta contează acu! Iete la el că tu n-ai umblat cred, ai fost tămâie de dulce!
- Lasă, că nu era chiar aşa pe vremea noastră!
- Da, de acum luaţi-vă apărarea, ce să vă spun!!!
- Să-ţi spuie Polixenia dacă am atins-o până am luat-o!
- Ei, hai că tot ţi-o dat-o!
- Apoi na, asta e altceva!

Era sătulă de gura lumii aşa că stătea în tăcere şi ieşea rar din ogradă. Mergea la biserică şi la apă câteodată. Acolo la fântână îl zări cu coada ochiului pe Florin al Tomii. Băiatul ieşi din ogradă cu găleata şi se opri când o zări că trăgea de cumpănă. Era borţoasă dar parcă mai frumoasă. Tresări speriat şi fără să ştie, pe nesimţite se trase în ogradă. Înghiţi în sec şi speră să nu fi fost văzut de Gherghina. Nu a stat mult şi şi-a luat inima în dinţi. Trebuie să-i vorbească, trebuie să ştie, să afle, să se liniştească. Deschise cu putere poarta, să o rupă nu alta şi păşi prin omăt spre fântână. Gherghina nu mai era acolo. Îşi lăsă găleţile din mână şi porni spre hudiţa ei.
- Gherghină, se trezi spunând cu glas stins, Gherghină, vreau să-ţi spui o vorbă!
- Nu acum, Florine! Lasă-mă, că am treabă şi ne vede lumea!
- Nu mă interesează lumea, trebuie să-ţi vorbesc!
- Bine, treci mâine seară prin grădină.
- Nu, în seara asta!
- Florine!
- În seara asta, Gherghină!

Femeia îşi muşcă uşor, fără să fie văzută, buza de jos.
- Fie, în seara asta! Treci prin grădină şi vii în ocolul la vaci. Las lumânarea aprinsă să ştii că-s acolo. Îs gravidă, vezi bine şi nu pot sta afară să-ţi fac ţie pofta să vorbim.
- Da, Gherghină, vin! Da!

Lumina se vedea de afară ca de zi. Uşa se deschide şi un vânt rece intră şi suflă focul din vatră. Toată lumea se opri.
- Bună seara!
- Seara bună, Gherghină, ţăţică, bădie! Haida-mi şi intraţi, ce staţi în uşă parcă aţi fi de neam străin!

Moş Mitică Dascălu îşi ridică fluierul şi începu a cânta. Băieţii se mai dregeau cu o ulcicuţă de vin fiert, iar fetele care mai de care îşi căutau de la câte un ghem, la tors, la scărmănat sau împletit. Ici colo câte un plod moţăia pe pat într-un colţ sau după soba mare, iar cartofii se coceau pe jar. Era prima şezătoare din an şi mahalaua se grăbea să o cinstească cu prezenţa. O strigătură, o ghicitoare, o snoavă şi mâini muncite care se linişteau cu o ulcică în mână, cu o îmbucătură sau ceva uşor de lucrat.
- Dă fa, strachina ceia cu curechi încoaci!
- Dacă vine să mă ceară îi zic da! Apoi a gătat armata, ci să mai aştept?
- Ei săraca, draga de ea, cum a venit ea la noi!
- Lasă, de ce să nu vie, că doar nu e străină! Neamuri suntem aici în mahala.
- Lăsaţi măi fata în pace, că e harnică şi e muncitoare!
- Măi omule îţi zic eu, la anu ce o veni, adicî de aist an o sî fac nişte popuşoi antâia! Ai sî vezi! Sî vezi numa! Că am dus gunoi de cel bun pe ogor ast' toamnă.
- Ciuciulete pe perete ţuşti belita în fete! Ia zi, ci îi?
- Dacă ţi-a făta purceaua doi, să-mi dai şî mie unu! Hahahahhahaha...
- Da, cî oi da unu pi parai şî unu di pomană! Hahahahhaha...
- Nu ştiu ce e!
- Cerceii.
- Hahahahahahha...
- Fa, da ştii că se ţine aia cu a lui!
- Aşa bădie, aşa zii din fluier că zici bine!

Râsul se împletea cu voia bună şi cu paşii de dans. Totul se aprinse în jur şi pentru nimeni nimic nu mai conta. Focul se înteţi de la pala de vânt care îl săruta pentru o clipă, dar cine să bage de seamă când vinul fierbea iar ţuica slobozea gurile.

Simţi frigul cum îi cuprinse mijlocul şi trase boanda mai strâns pe corpul făcut din piatră şi muncit la câmp, ars de soare încă de astă vară de la coasă. Se opri o clipă la colţul gardului din grădină şi privi spre şură. O limbă de lumină stinsă, galbenă, plăpândă se întrezărea. Privi atent. Nicio mişcare. Porni iute către şură şi înfierbântat intră. Vacile îl priveau cu ochii mari şi blânzi. Din uşă privi înăuntru. Luminiţa se vedea după peretele de lemn spre fânul pus la adăpost pentru animale. Păşi uşor şi se îndreptă spre lumină plecând capul să nu se lovească de vreo grindă. Mirosea a fân, a balegă, a catran, a ger, a ceară, mirosea a tămâie. În urma lui un vânt şuieră şi suflă cu putere, încât trânti uşa de la şură.
- Săriţi oameni buni că-i foc!!!! Arde şura lui bădea Neculai!!! Fooooc!!! Ardeeeee!!!
- Săriţi!!!!!

Dezmeticiţi din vis, din vin, din aburii căldurii şi ai alcoolului, din voia bună, din lucru şi din joc, oameni şi femei deopotrivă au pus mâna care pe găleţi, care pe ciuvee, pe lopeţi, ce au apucat şi au sărit să stingă focul ce se ridica în aer ca o perdea suflată de vânt. Para era până în înaltul cerului. Nu se mai putea face nimic. Oamenii au sărit să apere ce mai era în jur. Apa se arunca laolaltă cu zăpada în timp ce focul sărea jucăuş şi mai sus. Speriaţi să nu sară scântei oamenii au lăsat focul să ardă şi l-au păzit a nu se duce mai departe. Ţaţa Aglaia se văita în ogradă speriată că-i arde casa. Ţipa şi plângea dar nimeni nu o băga în seamă în toată forfota creată. Spre dimineaţă focul s-a mai domolit. Începuse să ningă cu fulgi mari, care se topeau odată ajunşi pe lemnele încinse. Mirosea a tămâie, a fân ars, a balegă putredă, a moarte. Ţaţa Aglaia privea pierdută spre cer, bădea Neculai obosit, murdar şi cu inima ruptă după animalele pierdute dădea ocol şurii să vadă şi să fie cu băgare de seamă, să nu se mai aprindă ceva. Mirosea a pârlit, a carne arsă, mirosea a moarte. Încet încet, unul câte unul vecinii plecau. Nu mai era nici un pericol. Bădea Vasile Graur luă o lopată şi aruncă zăpadă peste jarul ce mai mocnea. Scurma şi încerca să stingă tot. Doar suferinţa nu o putea. Atent din fire, bărbatul lovi uşor cu lama lopeţii într-o moviliţă şi uşor, uşor îşi croi loc preţ de doi paşi până acolo. Cu teamă împinse resturile de grindă atât cât putu, dar se uită mai departe şi răsuflarea i se tăie. Îşi scoase cuşma din cap şi îşi făcu cruce.

Afară ningea cu fulgii mari şi deşi, iar Gherghina îşi făcea patul să se culce. Era obosită şi vroia să vorbească cu ea, de-ale ei.

Oamenii din sat au judecat prima dată mortul. Apoi l-au iertat. Şi-au dat seama că e Florin al Tomii după leş şi ce nu a mai fost văzut de nimeni în ziua şi noapte aceea şi nici acasă nu a mai ajuns. N-au înţeles de ce s-ar fi dus şi ce să facă el la vacile şi porcii lui badea Neculai, că tot nu se aveau de bine şi nimeni nu-i ceruse. Gurile rele mai spuneau că mortul ar fi vrut să fure vreun porc să-l petreacă cu băieţii, altfel de ce să fie taman acolo prins de foc.
- Apoi de ce să te duci la furat cu lumânarea?
- Ştia că suntem toţi la Ducu şi nu auzim, a mers la sigur şi fără frică!
- Dumnezeu nu doarme!
- Dumnezeu să-l ierte!
- Să-l ierte, atât i-a fost scris!
- Săraca Maria, iaca o rămas de acum singură săraca!!!
- Ce o fi fost în capul lui?
- Dumnezeu ştie săracul, bunul de el!
- Dumnezeu să-l ierte!

La cel dintâi ghiocel ce scoase capul din zăpadă satul a uitat de Florin. Ţaţa Aglaia a sfinţit locul unde a fost şura, bădia Neculai a trecut cu plugul adânc peste tot ce a fost, a fost la târg şi a cumpărat animale şi a făcut în loc nou, o altă şură. Zăpada se scurgea de pe coastă iar în ocol oile zbierau după verdele crud al ierbii care mijea prin crânguri şi pe vale. Troscotul îşi scoase rădăcinile afară, să respire aerul proaspăt şi cald. Ca punctele de pe cămeşile cusute de fetele cu obrajii rumeni în şezători, se iveau florile pe pomi. Mirosea a dulce afară.

Gherghina cu gura larg deschisă încerca să cuprindă tăcută şi mută în durere, toată bucuria lumii noi. Împinse o mână în prosirea patului de care trăgea să cadă şi cealaltă mână ţinea strâns de piciorul mesei. Răsufla greu, a moarte, în timp ce lutul de sub ea se încălzea şi trăgea în el cu sete toată apa durerilor. Gherghina ţipă odată cu putere când simţi o mână cum o apasă pe burtă. Ţipă lung în timp ce soarele răsări peste sat în cântat de cocoşi. Era o nouă zi de soare plină.
Nani - nani, nani - nani,
Mândru mamii,
Haida nani cu mama
Că amuş s-a lumina,
Haida dormi tot liniştit
Maica bine te-a păzit,
De strigoi şi de strigoaice,
Iar tu mare că te-ai face,
Hai da dormi flăcău voinic
N-avea teamă de nimic.
Aa, aaa, aaaaa, a!!!!

Gherghina îşi strânse pruncul la piept şi îl sărută uşor. Îl privi cu dragoste apoi se ridică de pe pat. Noaptea se făcuse bine iar satul dormea în gândurile sale. Gherghina îşi luă traista de lână, strânse copilul la sân şi ieşi din casă. Privi spre locul unde altă dată se înălţa şura, apoi îşi aruncă privirea peste gard în spatele casei unde era ograda lui Vasile Pădureţ, se întoarse şi porni în stânga spre poartă. Se opri în dreptul fântânii şi întoarse capul uşor spre şurile de fân ale lui moş Gavril.

Secera de lună îi urmărea discretă paşii. Gherghina nu se grăbea. Îşi ţinea pruncul strâns lipit de pieptul ei, mergea mândră pe uliţele satului fără să mai privească în jur. La a treia casă, înainte de a ieşi din sat, pe partea dreaptă, înainte de locul cu fântână şi adăpătoare, unde vacile se strâng pentru a fi duse la păscut, se opri. Îşi sărută pruncul apoi atentă îl aşeză în dreptul porţii. Era linişte peste sat şi inimile băteau la fel. Gherghina mângâie trunchiul prunului de lângă poartă. Urcă uşor cu degetele până la ramuri apoi se opri. Se aplecă de-l sărută fierbinte şi îşi lăsă fruntea pe scoarţa ce vibra a viaţă. Închise ochii şi îşi continuă drumul degetelor spre ramuri. Îşi privi pruncul, lung şi cu dragoste. Norii acopereau şi limba de lună ce mai bătea către satul amorţit de somn şi linişte. Gherghina îşi ridică pruncul şi-l sărută. Îl îmbrăţişă cu putere şi îşi ţinu răsuflarea să nu-l sfarme de atâta dragoste. Se uita atentă cum respiră. Doarme. Tace. Liniştit. Îl sărută încă odată şi îşi lăsă fruntea lipită de fruntea lui. Norii negrii se zvârcoleau în roşu, băteau apoi spre galben albăstrui. Se iveau zorile.
- AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Ochii au rămas nemişcaţi, ţintuiţi către poartă. Limba i s-a uscat brusc iar corpul s-a prăbuşit sub genunchii sfărmaţi de greutatea trupului. Razele soarelui treceau prin părul său iar vântul a început a şuiera. Nu se putea mişca. Nu s-a mai putut mişca. Toate gândurile sale, toată tinereţea sa, toată munca sa, toate au rămas pe loc, în loc. Nu mai aveau niciun rost şi nici nu-i mai erau de folos. Golit de el stătea în genunchii ce sângerau şi privea către poartă. Soarele se ridica peste spatele lui dar el gânduri nu avea să mai aibă la zilele ce vor urma. Privea cum razele ajung la poartă apoi sărutau două picioruşe goale. Razele îl atingeau încet. Luminau trupul firav şi mic, gol, al pruncului ce stătea cu gura deschisă aşteptând aer. Deasupra porţii lui se înălţa limba de lumină ce a trecut de ochii cuprinşi de întuneric ai copilului. Faţa lui era ca viorelele prinse în buchet, strânse bine de o aţă roşie ce nu lăsa nici o floare să iasă, să fugă, să prindă aerul. Leagănul vântului îl ţinea în braţele sale în loc de braţele mamei, iar două păsărele abia trezite din somn îi cântau să doarmă lin, un cântec de leagăn.

Soarele se ridica peste sat. Undeva între tufişuri unghiile scurmau pământul negru şi tare şi căutau să facă loc în jos printre rădăcini întregului trup.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro O femeie pierdută, Ilinca Bernea (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Consideraţii faţă de toamna bobocilor, Alberto Păduraru (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Roluri / Transmiţătorii, Sanda Golopenţia (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Utopii interioare, Argentina Firuță (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Marie Annick, Daniela Virschi (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata autoficţiuni
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer