Terminând cu găteala, mireasa nu putu să stea cu mâinile în sân, ci se apucă să le ajute pe bucătărese. Acestea o priveau cu sfială dar dânsa le învăluia cu câte un zâmbet atât de binevoitor şi de luminos, încât fetele de măritat se făceau mai frumoase iar feţele bătucite şi încreţite de munci şi vreme ale bătrânelor întinereau pentru o clipă.
Dar pe când spăla orezul, Soarele se lăsa tot mai jos, atras de albul boabelor de orez, de sclipirile mărgăritarelor pe care le purta mireasa risipite prin păr şi pe straie şi de mărgăritarele dinţilor ei care se întrezăreau printre buzele roşii când vorbea.
Soarelui îi plăcea cum sclipea mireasa, tot cobora către ea
Ajunsese aproape, unul mai tare decât altul strălucea.
Nu şi-ar fi dat nimeni seama de primejdie, nici ea, nici mama ei, dacă printre bătrânele satului nu ar fi fost şi trei zâne care vegheau asupra miresei. Erau trei băbuşte zdravene şi dolofane, în port negru cu broboade şi şorţuri ţesute cu flori, ca şi celelalte bătrâne, doar că erau bătute cu pietre scumpe. Prima băbuşcă avea broboada şi şorţul ţesute cu flori de argint, a doua băbuşcă purta flori din rubine şi smaralde, şi avea puteri mai mari decât cea dintâi, a treia băbuşcă avea puterile cele mai mari şi purta broboadă cu flori fel de fel ţesute cu diamante. Ele începură a se grăbi şi a se văita:
- Trebuie s-o ascundem pe mireasă până va sosi mirele,
Să nu ne-o fure Soarele!
O duseră în pivniţa de sub bucătărie şi jucară pe podeaua de deasupra ei.
Săreau curcubeie roşii, argintii, curcubeie verzi, aurite
Din toate cele trei băbuşte îmbrobodite.
Razele Soarelui nu puteau să pătrundă prin crăpăturile din podea până la mireasă.
Soarele n-a putut s-o sărute,
Soarele a căutat-o îndelung, n-a găsit-o.
Celelalte femei intrară în joc şi ele, astfel că atunci când sosi mirele, împreună cu bărbaţii satului, aducând brazii de nuntă, după cum era obiceiul, găsi femeile jucând în bucătăria cea mare iar mireasa nicăieri. Aflând de ce îi era ascunsă mireasa, mirele zâmbi, dar cum îi respecta pe bătrâni, fu de acord să aştepte, şi luând o cobză încercă să cânte pentru a-i trece timpul mai uşor. Numai că Soarele stătuse în loc şi orele treceau foarte greu.
Nu se lăsă bine Soarele după deal, că mirele nerăbdător o şi scoase pe mireasă afară, dar atunci o ultimă rază roşiatică răzbătu la dânsa. Fata cea albă deveni roşie ca un floare de rubin, după care dispăru cu coşul cu orez pe care îl ţinea încă în mâini. Mama copilei începu să ţipe ca din gură de şarpe iar celelalte femei nu se lăsară mai prejos şi toată acea frumoasă veselie se prefăcu în jale.
- Vezi dacă nu ai avut răbdare? îl dojeniră băbuştele, acum asta să-ţi fie învăţătură de minte!
Mirele căzu în genunchi în faţa lor rugându-se să-l ierte şi să-l ajute să-şi recapete mireasa.
- Ehei, nu ai cum s-o recapeţi decât dacă ne vom duce noi după dânsa, muritorii de rând nu pot ajunge în Împărăţia Soarelui.
- Cum, întrebă el uimit, mireasa mea nu este muritoare de rând?
- Este vremea să ştii un lucru, copilul meu, spuse băbuşca de argint, mireasa ta este copila unei stele, a unei făpturi din foc care poate lua înfăţişare omenească şi care s-a prăbuşit undeva aproape de pământ, ţinându-şi pruncul în braţe. Steaua a murit, dar pruncul ei a scăpat cu viaţă. L-am găsit pe un câmp în flăcări, flăcări care ar fi ucis orice făptură omenească, şi l-am încredinţat părinţilor ei de acum, care nu aveau copii şi îşi doreau unul, veghind asupra lor. Trăind aici, pe pământ, copila şi-a pierdut puterile, dar s-ar putea ca prin căsătoria cu Soarele să devină aşa cum a fost steaua care i-a dat viaţă...
- Soarele a simţit că fata este din lumea lui, de aceea a fost atras de dânsa... adăugă băbuşca de diamant.
- Iar eu ce voi face? Voi sta aici întrebându-mă dacă vă veţi întoarce sau nu? Luaţi-mă cu voi...
- Tu ne vei ajuta altfel, spuse băbuşca de rubin şi smarald.
- Cum? se repezi să întrebe mirele.
- Vei merge la Muntele-Om, pe ale cărui piscuri se întinde Împărăţia Aurie a Flăcărilor Vieţii, unde se află toate sufletele oamenilor vii.
- Trebuie să găseşti sufletele noastre şi să le dai putere când vei vedea că se sting.
- Şi să-ţi iei merinde şi arme...
- Ei, ce zici?
- Te încumeţi sau îţi alegi o altă mireasă?
Mirele se înnegri, apoi se albi ca un mort:
- Ce ţel aş putea să mai am în viaţa asta? Acum, când mi-am pierdut mireasa îmi dau seama şi mai mult că este nepreţuită pentru mine... nu, cale de întoarcere nu e!
Auzind acestea, băbuştele îşi întinseră braţele care se făcură nişte aripi lungi împodobite ca şi broboadele lor, se ridicară în aer, o pasăre în faţă urmată de celelalte două, şi se duseră după boabele de orez care căzuseră pe drumul presărat cu pietre mărunte, roşii şi negre, al Soarelui, iar ele, cu ochii lor de păsări, le puteau distinge de la mare depărtare, cu uşurinţă.
Mirele, Laur pe nume, care era deprins a se lupta cu urşii în pădurile de acasă, îşi luă arme şi merinde şi porni spre munţi, dar nu ştia care anume era Muntele-Om iar cei pe care îi întâlnea în cale şi-i întreba nu ştiau ce să-i răspundă. Dar merse înainte şi când privi lanţurile de munţi de pe o câmpie întinsă, desluşi un munte tăiat de două cascade care păreau şiroaie de lacrimi albe curgând pe o faţă de piatră, adunându-se într-o bărbie ca un lac limpede, lucind roşu în lumina asfinţitului.
Cine ar fi privit acel chip uriaş în ziua următoare ar fi văzut pe obrazul lui ceva ca o gânganie a pietrelor. Nu era decât Laur, atârnând suspendat pe un zid din stânci şi sclipiri ameţitoare de ape, clătinându-se când şi când pe frânghia prinsă de un colţ, urcând şi lunecând şi urcând iar, până când ajunse pe un platou golaş şi vast. În depărtare se zăreau nişte porţi mari împletite din aur, de după care răzbătea o lumină ca o ceaţă gălbuie. Era Împărăţia Aurie a Flăcărilor Vieţii.
Un centaur cu plete aurii până la pământ purtând un arc şi o tolbă cu săgeţi veni spre el şi-i spuse că nu va putea intra în împărăţie decât dacă va trage trei săgeţi prin broasca meşteşugită a acelor porţi, care arăta ca un castel mic de aur cu o uşiţă deschisă. Zicând acestea îi dădu arcul, Laur îl încordă ţintind atât de îndelung încât centaurul îşi pierdu răbdarea şi-i strigă să tragă odată. Atunci el trimise săgeată după săgeată, care trecură prin uşiţa de aur iar porţile înalte şi impunătoare se deschiseră larg, însoţite de o muzică melodioasă. Centaurul făcu o plecăciune în faţa lui, îl luă călare şi-l duse în Împărăţia Aurie a Flăcărilor Vieţii.
O mare de lumânări aprinse, de mărimea unor oameni, modelate cu trupuri şi având feţe de oameni în partea de sus, se topeau prelingându-se încet. Când şi când, câte o lumânare se stingea, semn că cineva tocmai murise. Era o privelişte care îţi tăia răsuflarea, te fascina şi te cutremura totodată. Doamne, îşi spuse Laur, cum voi găsi eu lumânările celor trei zâne? Voi să-l întrebe pe centaur, dar acesta dispăruse.
Un brad imens, negru încărcat de flori mari de toate culorile se înălţa dintr-o stâncă aflată la hotar. Se urcă în brad şi atunci florile cele mari se risipiră şi se aşezară pe gardurile împletite din aur şi el îşi dădu seama că de fapt erau păsări. De la înălţimea aceea zări un grup de trei lumânări mari şi groase aruncând sclipiri roşii şi verzi. Se duse la lumânările acelea şi văzu că aveau în partea de sus chipurile băbuştelor, şi îi trebui ceva timp să le recunoască, deoarece nu erau feţele încreţite în mii de riduri pe care le ştia el, ci chipuri de zâne de o mare frumuseţe, atât de pure încât erau greu de privit.
Ce-or fi făcând acum?
Băbuştele se aflau în Cetatea Soarelui şi zburau printre castele aurite legate prin poduri de raze, într-o aglomeraţie de fiinţe care erau aştri dar care acolo îşi luau înfăţişări asemănătoare oamenilor. Ochii lor ca nişte stele pluteau într-un adânc negru care părea a trece dincolo de ele, iar făpturile lor se scăldau mereu în umbre şi lumini ca şi cum înăuntrul lor ar fi fost un foc. Feerice şi înspăimântătoare totodată.
Erau şi stele având chipuri albe ca neaua, cu ochi albaştri şi guri de rubin, cu pletele ca nişte râuri, blonde, în tunici ca de aur topit, dar şi acestea aveau ceva războinic şi crud în pupilele mari, aurii.
Zânele-păsări se amestecară printre alte păsări mari şi colorate de care era plină cetatea. Găsiră Palatul Soarelui şi se aşezară pe marginea unei terase plimbându-se de colo-colo, aşa cum se plimbă păsările. Îl auzeau pe Soare vorbind cu bătrâna Lună despre căsătoria lui cu mireasa cea albă de pe Pământ, iar zâna-pasăre de argint, care era mai aproape, vedea cum înţeleapta Lună clătina dezaprobator faţa lucie, îngustă şi arcuită în afară:
-... Aurora este copila unei stele, fiind crescută pe pământ, puterile ei au pierit, trebuie să stea aici multă vreme ca să-şi revină.
- Aurora îmi este atât de dragă încât voi aştepta să-şi refacă puterile, apoi ne vom căsători...
- Şi dacă asta nu se va întâmpla? Ce vei face?
Soarele rămase pe gânduri iar Luna se ridică şi plecă, urmărită cu atenţie de ochii zânelor.
Spre capătul sălii, Luna se întoarse spre Soare făcând o reverenţă, iar băbuşca de argint luă vocea Lunii întrebând:
- Unde e Aurora?
- Este închisă în trei palate construite unul în altul, fiecare având uşi şi ferestre pe altă parte... Dacă cineva s-ar strecura până la ea, nu ar mai ieşi, deoarece palatele sunt făcute aşa încât par a nu avea ziduri, şi nu ar rezista nimeni tentaţiei de a trece prin zid, iar zidurile sunt turnate dintr-un clei şi l-ar prinde...
Luna crezu că Soarele îi dădea de la sine aceste amănunte, nu auzise vocea care întrebase, departe de ea, totuşi ceva i se păru ciudat. Văzu pe zid trei păsări minunate şi-i strigă Soarelui:
- Păsările astea frumoase sunt ale tale?
- Nu, nu sunt ale mele, spuse Soarele, şi se îndreptă spre terasă să le vadă şi el, dar păsările îşi luară zborul căutând palatul unde era închisă Aurora.
- Dă-mi mie păsările astea! îl rugă Luna pe prietenul ei, Soarele.
- Cu mare plăcere! Prindeţi păsările acelea! strigă Soarele arătând în direcţia lor.
Atât a fost de ajuns. Se stârni zarvă şi ceata de războinici ai soarelui, purtând platoşe aurii tivite cu flăcări, aruncară peste păsări o plasă neagră pe care ele începură să o rupă cu ghearele şi cu ciocurile.
În Împărăţia Flăcărilor Vieţii, un şarpe cenuşiu cu cap de leu ieşise din pământ şi se repezea să sfărâme statuile de ceară ale zânelor. Apărea ori de câte ori zânele erau în primejdie sau pe moarte şi doar răpunerea monstrului le dădea noi puteri sau le readucea la viaţă.
Laur se luptă cu şarpele cu cap de leu rănindu-l iar şi iar, aşa că păsările sfâşiară plasa, zburară deasupra cetăţii şi găsiră palatul după sclipirile boabelor de orez risipite la intrare. Zidurile nu se vedeau, şi nu era uşor să-ţi dai seama dacă ai pătruns în palat sau eşti încă afară, după cum nu puteai să-ţi dai seama care ferestre erau deschise şi care închise. Zânele se orientau însă după curenţii de aer, după culori şi boabele de orez care apăreau din loc în loc. Trecură ca trei fulgere roşii, argintii şi verzi prin ultimele ferestre şi se opriră bătând din aripi lângă Aurora.
Ea se dădea într-un leagăn într-o sală mare, albastră, prin ale cărei pereţi de sticlă se vedea o noapte cu stele, părând în mişcările ei a atinge cu picioarele când o stea, când alta. Fata simţea că se schimbă, deoarece o învăluiau puterile aştrilor aflaţi atât de aproape. Dar nu ştia că tristeţea pe care o simţea din cauza despărţirii de mirele ei, bloca într-o mare măsură acele puteri.
Un scarabeu enorm, având spatele încrustat cu nestemate, se juca pe podelele din sticlă învârtind cu picioarele din spate o minge portocalie, mai mare ca el, o arunca Aurorei, iar aceasta o prindea şi i-o arunca la rândul ei, mai mult din amabilitate faţă de scarabeu decât din joc.
Ea se înveseli aşa de mult văzându-le pe zâne încât culorile vieţii izbucniră în ea şi din albă deveni roz. Scarabeul voi să fugă, prin labirinturi ştiute numai de el, să-l anunţe pe stăpânul lui, Soarele. Aurora puse în faţa scarabeului coşul în care mai erau boabe de orez, iar acesta nu putu să se oprească să nu mănânce, ceea ce îl făcu să întârzie.
Nu era timp de pierdut. Zânele se făcură păsări, pasărea de diamant o luă pe fată în spate şi zbură urmată de celelalte două pe acelaşi drum pe care veniseră. Pasărea de diamant ieşi tocmai când intrau războinicii soarelui, orbindu-i cu strălucirea ei, iar celelalte două păsări se întoarseră zburând prin palate pentru a-i atrage pe războinici.
Aceştia ştiau că trebuiau să le prindă pentru bătrâna Lună şi nu văzuseră fata culcată pe spatele păsării de diamant, la fel de sclipitoare ca penele ei, astfel că porniră întâi după cele două păsări crezând că le vor prinde repede.
Scarabeul însă ajunsese la Soare mult mai iute decât ar fi crezut cineva şi îi spuse că Aurora fusese răpită, iar Soarele îl trimise pe gândac după ea. Soarele, în acel moment avea înfăţişarea de om şi nu putea trece aşa uşor la înfăţişarea de stea pentru a-şi întinde razele. Atât îi trebui neastâmpăratului de scarabeu! Se făcu uriaş şi se aruncă la fugă după pasărea de diamant mânând în faţă mingea lui portocalie, care se făcuse şi ea uriaşă, iar pe măsură ce se rostogolea, devenea roşie şi tot mai fierbinte. Pasărea de argint şi pasărea de rubin şi smarald scăpară de războinici şi zburară după surata lor de diamant. Îl ajunseră din urmă pe scarabeu şi voind să încetinească bulgărele de foc ameninţător îşi arseră aripile.
În timp ce pasărea de argint şi cea de rubin şi smarald cădeau în hăuri întunecate, în drumul lor spre pământ, scarabeul îşi întinse un picior lung din segmente de aur şi o ridică pe fată de pe spinarea păsării de diamant. Tocmai o lega de spatele lui cu o centură când pasărea de rubin şi smarald ţâşni pe neaşteptate cu aripi noi, smulse fata şi o aruncă prin aer păsării de diamant, care o aruncă păsării de argint ivite pe neaşteptate, şi tot aşa, o aruncară de la una la alta zburând, în timp ce bulgărele incandescent se rostogolea după ele gata să le strivească, iar scarabeul îşi flutura câte un picior de aur interminabil pe deasupra lor.
Dar când bulgărele roşu ajunse între scarabeu şi păsări, astfel încât scarabeul nu putea să vadă nimic de el, pasărea de argint o înghiţi pe fată, pasărea de rubin şi smarald înghiţi pasărea de argint, iar pasărea de diamant înghiţi pasărea de rubin şi smarald. Scarabeul ieşi de după minge şi agăţă cu un picior broboada păsării de diamant dar pasărea făcu o vrajă şi îl transformă într-un gândac mic de aur care rămase înfipt în broboadă cu bulgărele în labe.
Astfel îşi pierdu Soarele scarabeul cel credincios.
Chiar atunci Soarele îşi luă înfăţişarea de stea şi îşi trimise şi el razele care erau mult mai strălucitoare decât pe pământ.
În Împărăţia Flăcărilor Vieţii, şarpele cu cap de leu scoase un ultim urlet, slăbit, tocmai de aceea mai lugubru, dar Laur nu apucă să răsufle că în faţa lui se ivi un călăreţ negru şi strălucitor, cu chip scheletic, călărind un cal împodobit şi falnic, dar pe jumătate descărnat. Începu o luptă pe viaţă şi pe moarte. Călăreţul îl lovea pe Laur tot mai des, până când acesta rămase întins la pământ, chiar lângă statuia miresei lui, iar picuri fierbinţi cădeau peste el, clădindu-i pe chip o mască de ceară.
Acolo, în marea de lumânări aurii, flacăra fetei, flăcările celor trei zâne-păsări şi flacăra lui erau doar nişte fire albastre din care ieşea fum. Pasărea de diamant se prăbuşea orbită şi mistuită de focul soarelui într-un vârtej de sclipiri care acoperea totul. Călăreţul negru se aplecă asupra lui Laur, îi scoase masca şi şi-o puse pe faţă, apoi scoase o oglindă mică din buzunar şi se privi încântat. Dar cineva trase o săgeată care i se înfipse în piept şi îl puse pe fugă, fără să-l ucidă, căci călăreţul cel negru şi strălucitor era chiar Moartea, iar Moartea nu poate fi ucisă niciodată, fiind mai puternică şi decât soarele, şi decât aştrii. Acelaşi arcaş trase o săgeată şi în Soare, iar Soarele înţelese că nu făcea decât s-o ucidă pe fată, atât de mari erau puterile lui, aşa că se întoarse în cetatea lui pentru a-şi face un alt plan.
Arcaşul reaprinse flăcările păsărilor şi ale celor doi miri iar Laur se ridică mai viu ca oricând. Nu găsi pe nimeni prin preajmă dar bănui că fusese centaurul cu plete lungi, aurii. Strigă de mai multe ori ''mulţumesc'' de vuiră munţii pentru ca salvatorul lui să-l audă.
Pasărea de diamant simţi o forţă teribilă care o împingea afară din roata de stele în care intrase şi ieşind din ea zbură uşoară şi fericită, trecu în drumul ei pe deasupra Împărăţiei Flăcărilor Vieţii şi-l luă pe Laur pe spate, după care ajunseră înapoi la casa cu nunta. După nuntă, fata avea să devină pământeană şi Soarele nu va mai avea putere asupra ei.
Noaptea, la lumina stelelor, satul se trezi şi veniră toţi cu făclii şi flori. Sunară cobzele şi se mişcară opincile.
Băbuşca purtând broboadă ţesută cu diamante joacă şi se despică,
Iese băbuşca purtând broboadă bătută în rubine şi smaralde, mai mică.
Băbuşca purtând broboadă din rubine şi smaralde joacă şi se despică,
Iese băbuşca purtând broboadă cu flori de argint, mai mică.
Băbuşca purtând broboadă cu flori de argint joacă, se desface ca nuca,
Se iveşte în sfârşit miresuca,
Plină de frumuseţe,
Plină de poveţe,
Abia ieşită din bătrâneţe.
Când nunta era în toi, zânele îşi luară chipurile lor minunate pe care flăcăul le văzuse în Împărăţia Flăcărilor Vieţii, şi îi chemară pe cei doi miri:
- Este timpul să vă facem un dar, vorbiră ele într-un glas. Noi am putea să vă dăm la amândoi puteri de stele, şi spunând acestea cei doi se văzură într-o oglindă mare în câte un ocean de flăcări, Aurora ca un soare roz iar Laur ca un soare galben şi simţeau cum acele flăcări erau trupurile lor cu nişte puteri de neînchipuit. Vreţi să rămâneţi astfel?
- Nu ştiu, spuse Aurora, dacă avem astfel de puteri cu ce i-am ajuta pe oameni? -Rămâne să ne mai gândim, zise Laur, care văzuse că era bine să fii puternic.
Atunci zânele le spuseră să se mai gândească, le dădură în dar scarabeul din pietre scumpe cu mingea lui şi o broboadă cu flori roşii şi verzi.
Înmătăsatele, bătutele în diamante, învăpăiatele de rubine, muiatele în argint, strălucitele, împodobitele, fericitele îşi întinseră aripile şi se înălţară, uşor lin zburară, iar cei doi miri le făcură semne până nu se mai văzură.
Laur şi Aurora au avut o viaţă plină de peripeţii, s-au luptat să facă bine oamenilor şi le-au chemat uneori pe zâne pentru a le da puteri pentru aceste lucruri.
Dar acestea s-au întâmplat în alte poveşti.
