Broasca ţestoasă / Selecţia negativă

Broasca ţestoasă
 
Ahile cel iute de picior aleargă în urma broaştei ţestoase. În timpul care i-ar trebui ca s-o ajungă, broasca ţestoasă va mai fi şovăit câtva înainte. Iar în răgazul pe care Ahile şi-l va acorda, din nou, spre a parcurge această înşelător micşorată distanţă, ea va fi acoperit o altă bucată de drum. Ahile, care refuză să asimileze amarul înfrângerii fără nădejde, aleargă mereu, stăruitor. Broasca ţestoasă alunecă fără grabă. Căci chiar dacă ar continua să fugă până la capătul timpului, Ahile nu va izbuti nicicând să înlăture ultima distanţă. Broasca ţestoasă rămâne de neînvins - în poveste, fireşte.
 
Ahile din pilda de mai sus este, în gândul meu din această dimineaţă, Adevărul. Iar broasca ţestoasă stă, în raport cu el, pentru spusa zilei, rostirea ideologică sau, folosind un cuvânt care, în copilărie, îmi răsuna magic în urechi, "Linia" - "s-a schimbat linia" auzeam uneori pe atunci şi cei din jur păreau a cuprinde multe din cele ce-i surprindeau sau apăsau în această formulă. Dacă aşezăm povestea Adevărului şi a liniei în România, ea ar suna cam aşa.
 
Linia s-a pus în mişcare prin anii 1947-1948, urnindu-se încet, dar sigur. În anii care au urmat, învăţam în şcoli, conform "tezelor" privitoare la istoria literaturii române, că Alecsandri fusese boier, că Eminescu scrisese "Împărat şi proletar", punct. Că Neculuţă şi Sahia erau autorii noştri de seamă: că Arghezi putrezeşte. Că "Lumina vine de la Răsărit". Că "mai trece-un an, mai trece-o zi / Se ascute lupta dintre clase / Iar ciocoii se vădesc a fi / Elemente tot mai duşmănoase", dar "Când o să dau odată eu cu barda / Această stâncă are să se crape / Şi va ţâşni din ea noian de ape (sau şuvoi?) / Tovarăşi, asta este arta!". Ne îngrijoram, cu vigilenţă trează: "Par mort, dar nu-s, nici singur nu-s / Mulţi domni în frac mai au câte ceva de spus / Deşi se-nfundă-n jilţ şi tac", sau "Clipă, stai, opreşte-ţi zborul / Se prăvale compresorul". Fredonam "Nani, nani puişor / Dormi în zumzet de tractor". Citeam "Negura", "Lazăr de la Rusca", "La masa verde", "Mitrea Cocor", "Chivără Roşie". Articole anatemă pomeneau uneori nume neobişnuite: Blaga, Goga, Minulescu, Bacovia. Mai târziu, ele au început să amintească pe Cioran, Eliade, Ionesco. Pe atunci am aflat că limba română devine de înţeles numai dacă te apleci cu sârg asupra structurii limbii ruse. Că sociologia era o ştiinţă burgheză depăşită. Că Mircea Vulcănescu, Traian Herseni şi alţii ca ei fuseseră duşmani ai poporului. Că lingvişti ca Sextil Puşcariu sau folclorişti ca Brăiloiu trebuiau uitaţi activ şi rapid.
 
Adevărul a intrat în cursă ceva mai târziu. Eminescu a scris şi "Scrisoarea a III-a", ba chiar şi alte poezii şi a cules literatură populară. Alecsandri era autorul unor pasteluri. Goga, Bacovia, Fundoianu, Voronca, Vinea, Ion Barbu, Matei Caragiale, Gib Mihăescu au fost republicaţi din ce în ce mai puţin parţial. Se reconsidera, se reconsidera. Gusti avusese şi intenţii bune. Herseni şi H. H. Stahl puteau fi citiţi şi citaţi pe alocuri.
 
Linia se mişca şi ea. Arghezi, cu ale sale "1907" şi "Cântare omului" era tânărul nostru poet de seamă. Cuvântul Basarabia rămânea nepronunţabil. Elementul slav fusese elementul decisiv pentru formarea limbii şi poporului român. Numele de localităţi din România Mare, numele regilor din România, sau chiar, mai simplu, cuvântul rege erau tabu.
 
Între timp, Adevărul restabilea existenţa lui Bucuţa, Eliade, Ionesco, Georgescu-Roegen. Linia prindea curaj cu tezele din iunie şi cu cele de la Mangalia. Adevărul înainta nesperat: Cioran, Mircea Vulcănescu, Eminescu gazetar politic. Linia...
 
Cândva mă voi amărî punând în ordine cronologică şi periodizând peripeţiile acestei înaintări. În literatură, istorie, artă. Migălos făcută, o asemenea strădanie îşi poate avea învăţămintele. Întrebarea la care nu ştiu să răspund astăzi e însă alta: e oare prilej de optimism sau de pesimism gândul la întrecerea aceasta în care Adevărul nu câştigă niciodată, dar înaintează totuşi mereu? Aidoma împăratului din poveste, care plângea cu un ochi şi râdea cu celălalt, mă bucur şi mă întristez incoerent urmărind peripeţiile confuze ale unei curse fără surprize şi fără sfârşit.
   
 
Selecţia negativă
 
Faptul că selecţia se desfăşoară negativ, că alegerea se face în funcţie de defecte iar nu de calităţi, te conduce în România pe neobservate la o anti-conduită.
 
Nu mai doreşti, adânc, să fii selectat.
 
Iar în împrejurările mărunte ale vieţii, în care, uitând de această respingere nerostită, ajungi sau te pui în situaţie de selectare - ţi se cere să reprezinţi interesele colegilor tăi într-un consiliu ştiinţific, încerci să pleci la un congres în străinătate, eşti propus membru al unui comitet de redacţie - observi cu mirare cum conduita ţi se scindează. Acţionezi în parte conform intenţiei de a fi selectat. Şi simultan, ca o fatalitate, săvârşeşti gesturile care să excludă selectarea ta. Sau te întristezi, în gând, la ideea că ai putea reuşi. Căci dacă eşti selectat, chiar când nu pare a fi nimic rău în lucrul pentru care ai decis să candidezi, după nesfârşite şi apăsătoare deliberări, prin însuşi faptul că nu ai fost eliminat îţi devii, ţie, uşor suspect.
 
Odată selectat, conduita ţi se complică din nou. Ai impresia că se cere o reparaţie.
 
Aşa îmi explic moartea lui P. Era un student excepţional. Îşi terminase tocmai studiile. Ministerul de Interne recruta în acel an printre absolvenţii cei mai buni. Aşa încât lui P. i s-a propus un post la Ministerul de Interne. El a acceptat şi s-a dus la mare pentru a petrece acolo ultima vacanţă. Într-o zi de furtună stătea pe mal împreună cu prietenii şi a auzit, dintr-odată, pe cineva gata să se înece strigând undeva jos printre stânci. P. nu ştia să înoate. P. era extrem de lucid şi de aşezat din fire. Dar P. a sărit, de sus, spre stâncile de unde se auzea strigătul după ajutor. Şi s-a sfărâmat. De câte ori m-am gândit la cum a fost cu putinţă întâmplarea, am ajuns la următoarea reprezentare. Ceva, în P., nu era bucuros de faptul că fusese considerat potrivit pentru slujba care i se propunea. Nu ştiu dacă P. auzea acest glas sau simţea doar nesiguranţa pe care ne-o dau zgomotele interioare nedesluşite. Dar P. trăia tulbure o nevoie de autojustificare sau, mai precis, de reconfirmare în faţa propriilor săi ochi a faptului că este un om curajos şi cinstit. Şi pentru a face să înceteze zgomotele chinuitoare din el, P. a acţionat dincolo de curaj şi de cinste, spre pierzare. Sinucidere inconştientă pentru a proba că, deşi ales, a rămas neschimbat. Sau pentru a se sustrage alegerii în singurul mod rămas cu putinţă după acceptarea ei.
 
Dar un om care acţionează pentru a nu fi selectat acţionează alogic, dacă nu chiar aberant.
 
Iar un om care, pentru a nu mai risca selecţia, nu mai acţionează este un om care a paralizat, un mort al acţiunii.
 
Când un altul este selectat, indiferent de locul pentru care este ales şi de calităţile pe care i le recunoşti, în tine se naşte îndoiala. Oare de ce a fost selectat? Devii bănuitor, prieteniile ţi se clatină, prietenii care se afirmă te stânjenesc. Ei o simt şi, conjugată cu propria lor incertitudine, îndoiala ta îi apasă şi îndepărtează.