Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Duhul pământului


Argentina Firuță

19.05.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Ce zi e azi? întreabă soarele
Ce noapte e asta? întreabă luna.
Ce apă e asta? întreabă fluviul.
Ce foc e ăsta? întreabă vulcanii.
Ce inimă e asta? întreabă poetul.
"
(Vasile Nicolescu, Sferă)

Matei Negoescu se lăsă pe spătarul fotoliului de bambus. Îl învăluia un sentiment de mulţumire la gândul că ultima lui misiune avea să se încheie curând. De-a lungul carierei diplomatice construise mereu punţi de legătură între diferite culturi, aflate uneori la mii de kilometri distanţă. Acum însă era nerăbdător să-şi vadă fiul, nepotul şi nora. Să se întoarcă acasă...

În urmă cu patru ani, când prietenul lui, Dorin, fusese rechemat de la Paris în centrala ministerului, i-ar fi plăcut să-l înlocuiască. De fapt mai mult pentru Boby, care îşi dorea să cunoască Franţa pe-ndelete, să respire aerul din Provence şi să viziteze castelele de pe valea Loirei... Însă postul îl ocupase altcineva. Un timp fusese amărât, luând decizia şefilor ca pe un afront personal. Dar ştia bine cum stau lucrurile: cheia se afla la Cabinetul 2! Acolo se hotăra soarta lui, şi a celorlalţi. Postul nu avea nici o legătură cu dorinţele lor.

Când a aflat că va trebui să plece la Tokio, Boby a fost aceea care l-a alinat demonstrându-i, punctual, beneficiile unui mandat în Ţara Soarelui Răsare, la sfârşitul anilor optzeci:
- De ce te plângi, Matei? Ai şansa să cunoşti direct o civilizaţie milenară şi plină de contraste. Şi, pe deasupra, fascinantă prin boom-ul economic care se desfăşoară în prezent. În plus, o să fii departe de ochii şi capriciile tovarăşei! După părerea mea, care te cunosc cel mai bine, lumea japoneză ţi se potriveşte perfect! Ai o politeţe înnăscută, ce ţine de fiinţa ta, şi o delicateţe sufletească ce depăşeşte cerinţele diplomaţiei, oricât de pretenţioase ar fi ele. Iar cea mai importantă calitate a ta este că ştii exact când trebuie să fii categoric şi când să te impui cu fermitate. Iar dacă e cazul, ştii să negociezi cu tact...

Dar Boby a făcut mult mai mult decât să-l susţină profesional! I-a redat încrederea în el, determinându-l să privească cu optimism noua sa misiune. De îndată ce a aflat unde vor pleca, a procedat pragmatic, colindând librăriile şi anticariatele în căutarea unor cărţi de istorie, politică şi literatură japoneză. Asemenea unei studente conştiincioase aflată în sesiune, s-a apucat ea însăşi de studiat. "Ca să fac faţă noilor tale obligaţii...", îi explica, izbucnind în râs de fiecare dată când o găsea înconjurată de antologii de Tanka sau Haiku, romane de autori niponi, dicţionare şi cărţi de istorie...
- Ştii tu, Matei, că împăratul Hirohito - pe care evident o să-l întâlneşti - a devenit împărat chiar în anul în care te năşteai tu? Şi chiar în ziua de 25 decembrie 1926, adică de Crăciun? Ştie, Excelenţa Voastră, că perioada lui reprezintă în istoria japoneză Epoca Showa?! Dar sigur nu ştii că în insula Hokaido temperaturile ajung iarna la -10 grade iar vara la +21, în timp ce la Tokyo, sunt mai ridicate, adică -3 grade, iarna, şi +25, vara? Aproape ca la noi!

Sau, ştiai tu, dragul meu, că... supralicita ea pseudoexaminarea lui, cu o veselie comică.
- Desigur, Excelenţa Voastră e instruită asupra aspectelor economice şi geostrategice ale Japoniei şi cunoaşte în detaliu istoria şi mai ales efortul de reconstrucţie a ţării după 1945! Dar ce spui Matei de noua strategie din politica externă a Japoniei? Un adevărat miracol această trecere de la izolarea şi ultranaţionalismul din timpul ultimului război, la deschiderea ştiinţifică şi culturală din anii '80! Am citit undeva că împăratul Hirohito a reuşit să creeze o nouă solidaritate a populaţiei astfel încât niponii obişnuiţi au înţeles şi ei că în situaţia "coercitivă" pe care o au - lipsa resurselor naturale şi energetice versus densitatea populaţiei - singura soluţie era folosirea inteligenţei umane la cea mai înaltă performanţă. Evident, pentru crearea unor tehnologii moderne capabile să cucerească piaţa...
- Da, Boby, este cel mai inteligent şi pragmatic mod de a înţelege că inteligenţa umană este, cu adevărat, capitalul cel mai preţios al unei ţări, indiferent dacă e vorba de o republică, un regat sau un imperiu. Profesionistul de astăzi nu mai e o simplă unealtă sau forţă de muncă, drept pentru care, efortul lui ar trebui evaluat în aur, completase el, încântat de felul în care Bobby încerca să-l susţină. Şi să-l provoace.
- Ei bine, Matei, eu cred că ai tras lozul cel mare! Îţi las ţie aspectele pragmatice, în timp ce eu o să mă ocup de istoria şi literatura acestei lumi plină de contraste! Pentru că e plină de contraste, nu ţi se pare? Toleranţă religioasă şi atitudine războinică, resurse minime dar performanţă economică de excepţie, sacrificiu uman în numele valorilor tradiţionale fundamentale (samurai, kamikaze), dar şi o infrastructură realizată după cele mai noi tehnologii. Apoi, gândeşte-te ce stimul reprezintă pentru noile generaţii de tineri japonezi această deschidere spre exterior, complementară literaturii şi tradiţiilor lor milenare, precum ceremonialul ceaiului, cunoscuta artă a florilor, Ikebana, sau Origami! Şi teatrul No... ca să punctez doar un pic din rafinamentul aspectelor culturale. Oh, dragule, sunt atât de ocupată! Trebuie să citesc..., să studiez serios ca să mă pun la punct cu această lume - nouă pentru mine dar fascinantă, Matei! Sunt atât de fericită!

Boby era un adevărat miracol! "Băbuţa" lui, cum îi plăcea uneori s-o alinte, adusese în căsnicie "bastonul de mareşal". Minionă şi delicată avea uneori uimiri de copil. După ele îşi ascundea gândurile, ca după o cortină de catifea sinilie, dincolo de care nici el nu mai putea pătrunde. Îl cucerise de la prima întâlnire şi supravieţuiseră de-a lungul anilor multor furtuni sociale. Datorită ei trecuse cu calm şi speranţă peste pierderea celor dragi şi capriciile vremurilor sub care trăiau, peste schimbările de anotimp sau de fus orar, în funcţie de post.

Uneori, se întreba ce ar fi devenit el fără Boby? În cel mai bun caz, un profesor de liceu, avocat sau contabil la o întreprindere oarecare, sufocat de cifre şi balanţe umflate.

Zâmbi privindu-şi soţia pe deasupra ochelarilor aburiţi de emoţie. Atentă mereu să-l sprijine, Boby se documenta în literatura niponă. Acum, citea Stol de păsări albe, un roman tradus de curând în limba română. Autorul - Yasunari Kawabata - fusese distins cu Premiul Nobel, în urmă cu câţiva ani iar ea ar fi vrut să-l cunoască...

Cine ştie de ce, îşi aminti noaptea de 4 martie 1977, când nu-şi mai găseau fiul, în vârstă de 15 ani! Era duminică seara şi băiatul fusese invitat la aniversarea unui coleg de clasă. Ar fi trebuit să ajungă acasă la ora 23, era abia nouă seara şi nu şi-au făcut probleme până când...

Priveau liniştiţi la televizor, un meci transmis de la bulgari când, brusc, Boby a simţit cutremurul: trepidaţii şi trosnete, balans de cinci metri, lustre care dansau, vase sparte, cărţi căzute din bibliotecă, lumina stinsă şi telefonul... mut. Cu gândul la Costin, imediat a apărut panica! Copilul! Era în pericol?

Dar el, Matei Negoescu, pur şi simplu n-a mai ştiut ce are de făcut. În faţa nenorocirii se descoperise neputincios, la fel ca în copilărie, după cutremurul din 1940... Dar atunci, avea doar paisprezece ani şi era singur acasă! Părinţii lucrau amândoi în tura de noapte...

Toată ziua bătuse mingea pe locul viran de lângă casă aşa încât, în timpul cutremurului dormise adânc în căsuţa lor de la marginea oraşului. Despre cutremur, aflase abia a doua zi, la şcoală, iar mai târziu, fusese anunţat de un poliţist că trupurile părinţilor lui au fost descoperite sub dărâmături, undeva, pe Calea Victoriei, în dreptul Teatrului Naţional. Nu ştia ce căutaseră acolo şi nici unde au fost găsiţi, exact. A înţeles însă că devenise orfan. A continuat să meargă la şcoală, să mănânce şi să joace fotbal dar se mişca asemenea unui robot, fără să-i pese ce avea să se întâmple cu el mai departe. Parcă fără simţire şi fără suflet. A ajuns la internat, a terminat liceul, apoi a urmat o şcoală militară, Universitatea şi specializarea în drept internaţional...

După lungi exerciţii de voinţă a reuşit să uite acele imagini, cu propriii lui părinţi, printre dărâmături. Cu toate acestea, chiar şi astăzi, după zeci de ani, dacă ajunge din întâmplare pe Calea Victoriei, ocoleşte instinctiv acea zonă, aflată între strada Sf. Ionică şi Palatul telefoanelor...

În 1977, norocul lui a fost Boby, care l-a scos din casă, i-a pus pe umeri o geacă şi, ajutându-l să se îmbrace, l-a luat de mână şi au plecat să-şi caute copilul prin oraşul ajuns în ruine... În câteva secunde! Circulaţia era întreruptă, clădirile distruse, oamenii prinşi sub dărâmături iar lumea disperată. Au alergat pe la colegii şi prietenii lui Costin, prin mulţimea înnebunită de spaimă... până când au aflat că băiatul era la părinţii lui Boby, în Bucureştii Noi. Zona era mai puţin afectată... Copilul lui era în siguranţă! Atunci a simţit cum e să fii cu adevărat fericit! Un sentiment incomparabil cu orice altceva.

De ce îşi amintise tocmai acum de cele două seisme, se întrebă imediat. Doar ştiuse de la început că, în Japonia, asemenea fenomene sunt frecvente, chiar dacă de mai mică intensitate. Când a acceptat postul, n-a reprezentat pentru el o problemă...

Nu, nu avea regrete. Se apropia de sfârşitul carierei, în fond, destul de liniştite. Desigur, dacă nu ia seamă invidiile şi frecuşurile periodice cu cei din echipă. Dar, cu cât se apropia ziua plecării, dorul de cei de acasă era tot mai intens. Şi apoi, abia aştepta să-şi cunoască nepotul...

Totuşi, Matei Negoescu avea un regret. Bine ascuns. Ar fi vrut ca în locul lui, la post, să vină Costin. Avea destule cunoştinţe şi relaţii de care fiul lui s-ar fi putut folosi! Şi experienţa lui de peste un sfert de secol în diplomaţie! I-ar fi plăcut să-i transmită fiului său cunoştinţele adunate de-a lungul anilor, lucruri subtile, pe care nu le putea afla decât din activitatea unui om implicat direct. Dar băiatul refuzase să intre în sistem. Îşi alesese singur drumul, modest dar sigur, încântat că are zona lui de libertate, dobândită prin propriile puteri. Îşi pregătea doctoratul în filozofie, se căsătorise şi se bucura de primul copil!

Matei Negoescu îşi admira sincer fiul. Totuşi, încă mai spera că lucrurile se vor schimba, iar Costin va dori, cândva, să lucreze în diplomaţie. L-ar putea îndruma şi atunci, ar fi pe deplin fericit.

Brusc, se simţi obosit. La urma urmei, avea o vârstă. Se apropia de şaptezeci! După-amiezele trebuia să se odihnească iar la tenis nu mai rezista mai mult de trei seturi. Timpul trecea parcă mai repede decât în tinereţe! Curând avea să elibereze postul. Dar era mulţumit că în locul lui va veni Şerban. Îl propusese chiar el şi, într-un fel, îl şi şcolise. Era un băiat de ispravă şi - trebuia să recunoască -, teoretic, chiar mai bine pregătit decât el. În primul rând, cunoştea limba japoneză şi era specialist în culturile orientale. Dar şi el, Matei Negoescu, îl învăţase câte ceva. La fel cum ar fi făcut-o cu fiul său. Cei doi băieţi fuseseră colegi de facultate. Însă Şerban, mai ambiţios, realizase pas cu pas tot ce îşi dorise el pentru fiul lui...

Oftă adânc, indispus. Cât de bine îşi cunoştea fiul? Crescuse cu bunicii... De fapt, mai mult singur... Munca lui de diplomat îl ţinuse departe de ţară, în sediile ambasadelor, într-un fel de colivii aurite. În câteva rânduri, au deliberat în familie ce ar fi important pentru Costin, dar acesta şi-a impus voinţa de fiecare dată, alegând să studieze acasă, la Bucureşti. Îşi construia viaţa după vrerea lui...

Oare nu-şi înţelegea fiul? La urma urmei, nici el nu procedase altfel. Şi el a ales să trăiască aşa cum a vrut... Mă rog, cum a reuşit, de unul singur... El n-a avut părinţii lângă el. N-a avut nici... Energic şi tenace, a plecat în urmă cu zeci de ani dintr-un sat de pe malul Dunării, apoi a rămas orfan, dar nu s-a înstrăinat de ai lui nicicum...

Sperase în ajutorul lui Costin? Adevărul e că era obosit de viaţa de protocol, sătul de jocul măştilor şi al zâmbetelor de politeţe, de interminabila birocraţie a hârtiilor. Îşi pierdea răbdarea mult mai uşor, semn că îmbătrânea. Într-o bună zi, descoperise că tinereţea lui Şerban, acum ataşat cultural, îl neliniştea! Pe de o parte, pentru că nu reuşea să urmărească raţionamentele rapide şi debitul verbal ale tânărului său colaborator, se enerva şi ridica tonul, având impresia că băiatul bătea câmpii. Altă dată i se păruse că prezenţa acestuia, uşor arogantă, îl inhibă. Ajunsese să se îndoiască de propriile decizii, simţindu-se inutil. Nesiguranţa asta îl irita cel mai mult. Pe de altă parte, nu-i convenea deloc conversaţia abruptă a tânărului coleg (centrată pe interesul punctual) şi nici formulările tranşante din discuţiile cu partenerii japonezi. Nerăbdător să-şi arate inteligenţa şi aptitudinile, dar mai ales să-şi impună punctul de vedere, Şerban folosea formule puţin uzitate în Japonia, făcând caz, de fiecare dată, de studiile lui la Londra şi Harward, de trucuri subtile sau de "noile cerinţe ale diplomaţiei"! Ca un fel de "Sesam deschide-te!"

Totuşi, trebuia să accepte că atunci când recurgea la abordarea directă în relaţiile cu ceilalţi, anticipând un parteneriat al intereselor reciproce, bazat pe fairplay şi obiective clare, Şerban avea succes imediat. Desigur, îşi spunea Matei, resemnat, tinereţea şi îndrăzneala sunt atuuri necesare însă, uneori, prea multă francheţe poate strica jocurile. El, Matei Negoescu, nu se preta la aşa ceva. Avea altă şcoală! Înţelegea, desigur, că tânăra generaţie trăia la o altă viteză, implicit avea altă viteză în ce priveşte luarea deciziilor. Chiar dacă experienţa lui în diplomaţie părea depăşită, ea însemnase mereu tact şi răbdare, auto-control şi subtilitate, folosite întotdeauna pentru a cointeresa viitorii parteneri şi a-i atrage în noi proiecte, avantajoase economic şi cultural pentru ţară. Era sigur că intuiţia lui nu se tocise! Şi nici nu-şi pierduse supleţea gândirii... O demonstra cariera lui diplomatică de un sfert de secol!

În ultimii patru ani mai ales, construise cu migală şi delicateţe, uneori şi cu umilinţă, acele relaţii nevăzute care stau la temelia unei colaborări diplomatice de durată. Poate nu întotdeauna spectaculoasă. Dar chiar dacă fermitatea e utilă uneori în diplomaţie, ea trebuie însoţită de politeţe şi răbdare. Şi mai ales de tact! Pentru că interesele promovate - deseori voalat în cadrul discuţiilor -, au nevoie de timp şi se ţes cu fire delicate, asemenea unei pânze de păianjen!

Matei Negoescu zâmbi, privind-o pe soţia lui cum citeşte. Exact cum spune ea: "Un diplomat trebuie să aibă supleţea firului de păianjen şi duritatea oţelului, fragilitatea freziei şi rezistenţa elastică a tulpinii de bambus..." Da, ea are fragilitatea unei frezii şi o rezistenţă de oţel, călită în peste treizeci de ani de căsătorie. E mândru de tot ce face Boby! Şi la fel de încântat ca la început de râsul ei rostogolit în cascadă, şocant, vesel şi deopotrivă mângâietor, arătând o nestăvilită poftă de viaţă. Îl cuceresc şi azi uimirile ei de copil în faţa căruia par că se deschid comorile lumii. Şi zâmbetul ghiduş cu care, uneori, le plasează prietenilor câte-o banalitate cu aerul că le spune cel mai mare secret. Nu va uita niciodată că mare parte din ce a realizat în viaţă i se datorează!

Nu i-a cerut niciodată ceva. Simpla ei prezenţă însă i-a stimulat imaginaţia şi mai ales voinţa. La fel ca în urmă cu patru ani. Îndată ce aflase că i s-a propus postul la Tokyo, a început să studieze şi ea, antrenându-i în mod subtil optimismul! Iar odată ajunşi la post, s-a simţit "acasă" din prima clipă, câştigând simpatia tuturor. "Băbuţa" lui deţinea secretul de a-i provoca pe ceilalţi în mod inteligent. Plină de energie, a iniţiat pentru membrii ambasadei seri de conferinţe - istorice şi de lirică japoneză, citindu-le din antologiile aduse din ţară. A fost convinsă că astfel, membrii personalului aveau să înţeleagă mai uşor psihologia acestui popor plin de contraste, cum repeta ea fascinată, muncitor şi tolerant, izolat geografic dar prezent peste tot în lume, lipsit de resurse şi, totuşi, lider mondial în diverse tehnologii...

Ce mult îi vor lipsi aceste apusuri de soare... Şi răsăriturile!, îşi spuse Matei Negoescu şi oftă instantaneu. Le trăia zilnic, cu aceeaşi emoţie, copleşit de paleta de culori ce se îngemănau mereu altfel, în tonuri de albastru-marin şi gri-petrol, de carmin, roşu sau violet, după ora zilei şi puterea soarelui la asfinţit. Era momentul cel mai plăcut al zilei, când ei doi se regăseau înaintea unei ceşti de porţelan cu ceai de iasomie, recitind vechi poeme tanka sau haiku, preferate de Boby. Precum cel al lui Basho: Vechea băltoacă - O broască sare plonjând: Zgomotul apei, sau al lui Buson, Rapiţa în floare Soare la apus La răsărit luna. Lectura acestor poeme îi obliga să se detaşeze de stresul zilnic, să trăiască doar clipa de meditaţie în faţa naturii, ca pe o formă de purificare...

Matei Negoescu constată uimit că unele poeme erau deja parte din fiinţa lui! Îl însoţeau, amintindu-i uneori de locurile natale: Vrăbiile Se joacă de-a v-aţi ascunselea. Printre florile de ceai (Issa) sau Un dainyo a trecut: În urma lui Frigul (Shiki)... Cu ajutorul lui Boby învăţase să descopere în aceste mici "bijuterii" lirice - ea le numea "fulgere strălucind în întuneric" -, acel Hai-i, care e chiar spiritul unui haiku, menit să sugereze o întreagă poveste despre cine?, unde?, când? Despre haijinul (subiectul) care, aflând în realitatea exterioară (obiectul) contemplării, trăieşte o clipă de "iluminare" - ce conferă poemului valoarea estetică. Iar acea străfulgerare trece peste timp, de la autorul de haiku la cititorul sau ascultătorul său...

Îi plăcea s-o asculte pe Boby citind şi comentând. Era momentul în care ei doi se regăseau la fel de puri şi tandri ca la începutul poveştii lor de dragoste...

Deodată, Matei Negoescu simţi că nu mai are aer, iar inima i se contractă... Privi cerul. Era atât de aproape încât l-ar fi putut atinge cu mâna. O lumină metalică, ameninţătoare învăluia oraşul până departe. Contrariat, se ridică din fotoliu. Panorama nu mai avea nimic mirific. Cât de târziu putea fi? Ce se întâmplă? Auzi un uruit ciudat şi simţi cum podeaua de bambus trepidează sub el... Cutremur! Alt cutremur! Duhul pământului! găsi el prima explicaţie, la fel ca în copilărie.
- Alt cutremur? izbucni, revoltat. De ce se mira? Doar se afla în Tokyo. Iar Japonia are peste cincizeci de vulcani activi doar în munţi... şi câţi vor mai fi fiind în oceanul care o înconjoară...

Mânat de o voinţă străină, străbătu apartamentul alergând. Ajunse la loggia ce dădea spre ocean. Nu mai avea nici o îndoială! Amintirea fulgeră înlăuntrul lui stârnind furtună în întunericul fricii. Se agăţă de tocul ferestrei privind pierdut spre orizont, acolo unde cerul şi marea se înfrăţeau de totdeauna... Mut de uimire, văzu apa ţâşnind cu forţă din adâncuri. Tsunami cotropea insula metru cu metru, ca o armată imbatabilă. Rămase încremenit. Şi fascinat! Imense valuri de lichid se rostogoleau ameninţător, unul după altul! În câteva secunde, oameni, case şi grădini dispăreau înghiţite de valul uriaş! Brusc, sudoarea îi inundă spinarea. Încotro? Soluţia!, ţipă în el frica, dar strigătul lui, în mijlocul marasmului cosmic, păru doar un scâncet de copil speriat.
- Boby! strigă cu disperare, din adâncul fiinţei trezite de spaimă. Ce blestem îl urmărea până aici!? În 1940, la doar 14 ani, rămăsese orfan! La cutremurul din `77 trăise o noapte de coşmar, alergând îngrozit să-şi găsească copilul printre dărâmături! Parcă îl urmărea ghinionul, îşi spuse disperat, uitând că doar cu câteva minute înainte îşi admirase victoriile de surfist pe valurile diplomaţiei. Alergă la seif: Paşapoarte! Contracte! Banii! Documentele!, murmură, tremurând de încordare. Cum de îşi pierduse cumpătul?

În braţe cu un mic bonsai, noua ei pasiune, Boby îi întinse geanta de voiaj şi diplomatul cu documente, paşapoarte şi bani...

O secundă, două secunde! Gâtuit de emoţie, o luă de mână şi o trase cu violenţă după el, la maşină. O secundă... altă secundă! Cheia nu făcea contact, motorul se aprindea prea încet, ochelarii i se aburiseră şi nu mai vedea nimic! În sfârşit, demară brusc, fără să mai privească înapoi. Nu putea scoate niciun sunet. Îi făcu semn cu capul spre faleză, dar Boby îl privea liniştită. Ar fi vrut s-o asigure că totul se va încheia cu bine. Să-i mulţumească că nu-l întreabă nimic, că tace când trebuie, ca întotdeauna.

Dar panica şi spaima ei erau bine ascunse. Cu discreţie, îşi luă pastila de nitroglicerină şi îi zâmbi prin oglindă, lăsându-şi palma pe mâna lui, încleştată pe volan. Boby îşi cunoştea bine bărbatul. Demult devenise o parte a fiinţei lui. Învăţase să-i citească în ochi bucuria, să-i asculte gândurile şi să-i alunge neîncrederea. Acum era panicat. Dar ea ştia că, împreună, vor găsi forţa de a trece şi peste această încercare. O îngrijora însă faţa lui descompusă de frică. Încordarea părea să-i fi încleştat maxilarele pentru totdeauna. Îi apăsă mâna delicat...

Gestul de tandreţe trecu neobservat. Îi privi mâinile albite de efort. "Un copil mare", îşi spuse şi gândul ei fugi la Costin, cu acelaşi zâmbet, niciodată înţeles de Matei. Era liniştită ştiind că fiul ei şi noua lui familie se aflau în siguranţă. Îi mulţumi Fecioarei, pentru că îi ferise copiii de această încercare în timp ce zări câţiva copii într-un camion care abia înainta. Deloc speriaţi de ceea ce li se întâmplă, trăiau din plin aventura vieţii lor.

Privind acea veselie inconştientă, îi apăru din nou imaginea lui Costin, de data asta în valuri, în prima lui zi la mare. Oftă uşurată, în timp ce din imaginea băiatului ei, acum bărbat în toată firea, glisa uşor imaginea nepotului, aşa cum îl văzuse în fotografii... Orice urmă de teamă dispăru. Veghind asupra celorlalţi şi gândind pozitiv, Bobby se apăra în felul ei de spaimele prezentului...

Matei Negoescu se simţea rătăcit şi neputincios în furnicarul de oameni şi maşini. În urma lor, huruind tot mai aproape, se auzea apa, cotropind pământul. Automobilul înainta cu greu printre oameni, ricşe supraîncărcate şi animale. Trebuia să ajungă sus, pe Dealul cireşilor! Dar dincolo de zona rezidenţială, şoseaua era blocată de mulţimea venită parcă de nicăieri şi de peste tot, în încercarea de a se salva. Cum zgomotul preceda forţa apei, auzea în urma lui valul ucigaş, înaintând ameninţător. Încordat şi atent să profite de un culoar liber pe şoseaua aglomerată, se aplecă asupra volanului, unica salvare. "O să reuşim!" auzi vocea ei şi îi primi energia prin palma care îi apăsa mâna.

Dădu din cap, incapabil să-şi mişte maxilarele. Mări viteza, forţând motorul. Conducea concentrat, apăsând volanul cu îndârjire. Brusc, efortul i se păru caraghios. Nu mai era loc să înainteze!
- Matei, dragul meu, suntem aproape de Dealul Cireşilor, o auzi sau doar îşi închipui că o aude...

La ce-i mai foloseau acum subtilitatea diplomatică, tactul şi anii de experienţă în relaţiile cu partenerii din diferite culturi?, îi trecu prin minte. Era la cheremul naturii atotputernice, a apei care, scoasă din matca ei, părea să se răzbune pe trufia şi dezmăţul oamenilor.

Un tunet asurzitor anunţa că un nou val izbise faleza, măturând totul în cale. Câmpuri cu orez ridicate în aer o clipă erau rostogolite în adâncuri. Oameni, case, grădini şi animale erau acoperite de apă! Se răzbună Oceanul! Spală mizeria oamenilor! E nevoie de un nou început! auzi el o voce, de nicăieri, şi îşi aminti de cartea citită cândva, Duhul pământului... Trebuia să ajungă pe Dealul Cireşilor! Neapărat! Câteva zeci de metri şi erau salvaţi! Doar câteva secunde...

Ajunseră printre primii. Matei opri în apropierea pagodei. Imaginea era terifiantă. Dezastrul se întindea în jurul Dealului până departe. Cu palmele încleştate pe volan, îşi lăsă fruntea asudată pe braţe. Încrâncenarea îi dispăruse dar mintea lui era incapabilă să se elibereze de spaimă. Şi de mânie! Tsunami îl umilise. Îl obligase să se vadă aşa cum era, neputincios în faţa naturii dezlănţuite. Un fir de nisip...
- Stupidă biruinţă!... prin fugă!, şopti Matei Negoescu printre dinţi, cu orgoliul rănit! Absolut stupid! izbucni cu violenţă, revoltat de fuga lui din faţa apelor! Dar a avut de ales? se întrebă, lăsându-se îmbrăţişat şi mângâiat de femeia-copil. Boby era cu el, pe Dealul Cireşilor...

Eliberat de tensiunea ultimelor ore, de frustrări, spaime şi umilinţe, Matei Negoescu explodă în hohote...
Nu mai plânsese din copilărie.

(Din volumul de proză scurtă Efectul de înstrăinare, de Argentina Firuţă, apărut la Editura ALCOR EDIMPEX, Bucureşti, 2017).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer