În doi ani, cula fu ridicată pe o stâncă pitită de Dumnezeu pe coasta dinspre miazăzi a unei văi adânci şi împădurite. Îmbrăţişând-o cu privirea, ochii galeşi ai voievodului arătau o mulţumire îngândurată. În faţa intrării înalte şi semicirculare porunci să fie plantat un mesteacăn străveziu cu tulpină albă şi coroană rară. Străjuia singur între brazi, ca un mire. Crengile indiferente se legănau în curentul imperceptibil al văii, iar soarele dimineţii le plimba necontenit umbra deasupra golului plat unde urma să fie fixată stema ţării.
În sfârşit, se iviră meşterii împodobirii odăilor, pictori şi sculptori, artişti ai meremetisirii celei mai gingaşe, avându-şi mai toţi obârşiile în Apus. Cel dintâi sosi, din Alamania, meşterul în blazoane din piatră şi smalţ, voinicul Uwe, neamţul care nu zâmbea niciodată. Îl însoţeau trei ucenici bălăiori, înalţi şi subţiri ca aţa, porniţi să îmbrăţişeze şi ei arta herburilor în piatră şi ceramică. Fuseseră trimişi de ghilda lor dintr-un burg de pe Rin, urmare a înţelegerii cu notarul cancelariei domnitorului muntean.
Stema Ţării Româneşti urma să fie înaltă cât un stat de om. Meşterul Uwe desenă repede, după voinţa măriei sale, acvila cu crucea în plisc. Voievodul, apucând cu degetele lui cele trei degete ale lui Uwe care plimbau cărbunele pe schiţa vulturului, lărgi penele aripilor, îi răşchiră coada şi îi hâi capul până îi obţinu o expresie de supremaţie arogantă şi sceptică. Apoi îl slobozi:
- De-acum, apucă-te.
Lucrul a început fără întârziere. Blazonul trebuia sculptat în piatră şi smălţuit în culori. Pâlcuri-pâlcuri, penele urmau să fie care albe, care cenuşii, care negre, care de culoarea meiului prăjit. Ochii trebuiau să-i fie roşii ca focul. Domnul înclinase în aşa fel gâtul pajurei, încât, de sus, ochiul drept să caute zările, iar ochiul stâng, lumea măruntă, păcătoasă şi rea de pe pământ.
Cu lădiţa celor peste cincizeci de dălţi şi dăltiţe, ace, pensule pentru colb şi ciocănele alături şi cu paralelipipedul pietrei gălbii aşezat oblic pe o capră din şipci moi de brad, Uwe sculptă într-o lună acvila. O altă lună, cea mai anevoioasă, i-a umplut-o pregătirea smalţurilor, răşinilor colorate şi a celor doi ochi din cuarţ încrustat. Într-un şopron unde nu avea nimeni voie să calce, nemţii şi-au rânduit săculeţele şi cutiile cu pulberi de sticlă, nisip silicoid, oxizi metalici, sare de cenuşă, natron şi câte şi mai câte. Nu departe de buza fără arbori a prăpastiei, durară două cuptoare zdravene cu crupe voluptuos rotunjite, în care au ars zi şi noapte buşteni după buşteni. Aici s-au pregătit smalţurile. Amestecurile ticluite din răşini şi pulberi se coceau într-un foc peste putinţă de puternic, strecurând până departe pe firul văii o şfară înmiresmată şi străină. Lângă cuptoare, fumegarea plăcea năucind. Meşterii o trăgeau în piept cu nările umflate ca ale armăsarilor care, slobozi noaptea sub lună, dansează în jurul iepelor aromitoare.
Şi stema a fost gata.
Zgripţorul voievodal răsări ca o minune a minunilor. Părea viu. Nu-i îndurai multă vreme şi cu uşurinţă privirile. Dimineaţa strălucea în mii de raze, că te aşteptai să nu cumva să se întâmple cine-ştie-ce trăsnaie care să te mai şi orbească...
Voievodul veni de la Câmpulung să vadă pajura terminată. Cu Uwe alături, îşi arătă în revărsări o mulţumire sufletească pe care domnii o slobozesc, în mod obişnuit, cu ţârâita ori n-o arată deloc. În spatele lui Uwe, nemţişorii curaţi şi argintii încremeniseră în apa dimineţii ca nişte aterine lucioase. Soarele plimba prin faţa stemei umbrele mesteacănului dând acvilei o viaţă subtilă şi misterioasă.
Deodată un vaier sfâşietor şi macabru coborî din înaltul cerului. O acvilă adevărată se repezi cu înfierbântare în acvila lui Uwe, încât din smalţuri numai că nu ţâşniră scântei sub izbitura clonţului turbat. Acvila desăvârşită a lui Uwe reproducea propria ei imagine pe care nu şi-o văzuse niciodată. Nu suporta să fie furată de oglinda acestor armoarii. Liniştea şi încremenirea păsării din herb îi grăia despre o biruinţă eternă, pe când biruinţele ei erau doar biruinţele câtorva clipe în care, coborând glonţ, sfâşia o vietate şi-o mânca.
Repetă atacul încă o dată.
Cu o gheară încleştată pe cruce şi cu alta pe amândouă picioarele rivalei, trăsni furioasă ochii de jar care o ardeau în adânc! Văzând că nimic nu se clinteşte din loc, prinse în cuţitul unghiilor pieptul semenei şi, în zvâcniturile trântei, o zgâlţâi, poate-poate o va doborî întreagă. Nu izbuti.
Se înălţă apoi desenând câteva rotocoale deasupra văii ca să se răcorească. Toţi răsuflară - dacă se poate spune -uşor, crezând că, în sfârşit, s-a dus... Dar namila însângerată dădu iar năvală şi clonţul izbuti, de data asta, să hrentuiască ici şi acolo penele straniei surate. Sunetul bucăţilor de smalţ căzute pe lespezi şi sângele ce le stropea o întărâtară şi mai mult, încât se repezi spre coada răşchirată, crezând că vrăjmaşa mândră era înzestrată cu o aripă în plus. A rupt-o în cele din urmă. Rupse şi o aripă ce se prăbuşi cu zgomot de trăsnet, după care dispăru. Acvila ţării rămase ciuntită, dar cu aceleaşi priviri neclintite sub crucea neatinsă, în capetele căreia Uwe fixase câte un ametist cât oul de porumbiţă.
- Mâna lui Dumnezeu şi mâna omului! reflectă enigmatic măria sa Nicolae Alexandru, cu gândul la amândouă acvilele, în timp ce strângea mâna vrednică a lui Uwe, care nu pricepu reflecţia domnitorului, aşa cum nu înţelesese nici tâlcul întâmplării.
Cât a trăit, Nicolae Alexandru Voievod a lăsat stema aşa, găsind-o potrivită cuibului său. Îi descoperise în inima lui tristă un înţeles nou, întipărit acolo de iureşul crâncen al nenorocitei paseri.
Schiţă din volumul Rămânerea trecerii, Editura Spandugino, 2011
