Ţăran sărac sportiv / Clar de primăvară

Ţăran sărac sportiv
 
Colegul nostru Nae avea o vorbă a lui. O spunea în chip de autoprezentare, adresându-se, în faţa noastră, care ne bucuram dinainte aşteptând-o, oricărei noi cunoştinţe. Privea grav la persoana în cauză, nu de puţine ori un ţăran, căci mergeam des pe teren, şi rostea: "Nae X, ţăran sărac sportiv".
 
Mi-e greu să dezghioc hazul acestei expresii. Pentru a o face ar trebui vorbit de incongruenţa în general a asocierii calificativelor "sărac" şi "sportiv", de formularele de cadre cu rubrica "origine socială" ale anilor 1950-1960, de multele nuanţe ale "liniei" ideologice în mulţi ani. Mi se pare însă că lucrurile pot deveni ceva mai clare dacă pun în legătură expresia al cărei autor e Nae cu bancul meu favorit.
 
Bancul meu favorit continuă să fie acelaşi de mai bine de cinci ani. Povestită în goană, fără înfloriturile cu care ar împodobi-o şi spori-o Nae, istoria este următoarea. Un accident de automobil provoacă distrugerea a trei maşini. După accident, cei trei proprietari rămaşi teferi, un american, un francez şi un român, reacţionează fiecare la cele întâmplate. Americanul se necăjeşte, se frământă, se uită la maşină, evaluează paguba, calculează asigurarea şi, după o oră de supărare, conchide molcom: "Putea să fie mai rău. Am să lucrez nişte ore suplimentare în luna care urmează şi o să-mi iau o maşină nouă". Francezul se agită, protestează, e furios pe regulamentele care nu sunt respectate, pe şoferii care-şi fac de cap, pe drumuri care sunt arhi-aglomerate. În cele din urmă, după trei-patru ore de enervare, se linişteşte: "Oricum, nu mai e nimic de făcut. În patru-cinci luni, dacă pun nişte bani deoparte, pot să acopăr paguba şi să-mi cumpăr o maşină nouă". Românul însă îi uluieşte pe amândoi. Căci el plânge cu sughiţuri, se bate cu pumnii în piept, îşi smulge părul din cap şi repetă invariabil: "Nu se poate. Iarăşi iaurt dimineaţa, iaurt la prânz, iaurt seara. Iarăşi o zi ciorbă de lobodă, o zi salată de urzici. Iarăşi listă de aşteptare. Iarăşi trei-patru ani de strâns cureaua". Şi orele trec şi omul nu se potoleşte. În cele din urmă, americanul, care a ascultat cu luare aminte, nu mai poate răbda şi spune: "Ce nu înţeleg totuşi este de ce voi românii vă cumpăraţi maşini atât de scumpe".
 
O primă trăsătură care reuneşte exemplele de mai sus este aceea că, în ambele, expresiile cheie, punctele de declic - "sportiv" în cazul creaţiei lui Nae, "scump" în cazul bancului cu maşinile - sunt deopotrivă inadecvate şi adecvate. Inadecvate, căci numai de sport nu-i arde unui ţăran sărac în formula românească a sărăciei, cum numai scumpe nu pot fi numite Trabantul sau Dacia unui român în comparaţie cu maşinile americanilor sau ale francezilor. Într-un alt sens, însă, e perfect adevărat că, privit de la distanţă şi cu gândul la roadele muncii ţăranului aşa cum se exprimă în viaţa şi mâncatul zilnic al lui şi al semenilor, acesta pare a face sport mai degrabă decât a munci, dacă sportul e definit - tradiţional - ca activitate fără alt rezultat decât bucuria mişcării şi puterii bine înscrise în timp şi spaţiu. Pe linia aceasta s-ar putea vorbi în România contemporană despre o agricultură "sportivă", o industrie "sportivă", un învăţământ "sportiv", o cercetare ştiinţifică "sportivă". Viaţa însăşi pe care am trăit-o în ţară era eminamente "sportivă". Şi asta îmi aduce aminte de un alt banc al eternei curgeri a eforturilor care nu rodesc. În curtea unui spital de nebuni, aceştia încarcă şi descarcă fără încetare o aceeaşi grămadă de nisip într-un acelaşi camion. Şoferul îşi exprimă nedumerirea şi răspunsul nebunilor vine neîntârziat: "Merge treaba? Merge!" Iarăşi, e perfect adevărat că, privit de la distanţă şi cu gândul la investiţia de privaţiuni şi aşteptare, românul plăteşte pentru maşina lui un preţ astronomic, preţul unui articol de lux, al unui Rolls Royce, iar americanul din banc are dreptate şi el.
 
S-ar putea spune că în toate cazurile de mai sus avem de-a face cu una şi aceeaşi structură: bancuri ale absurdului. Acestea sunt, în ce mă priveşte, miezul ireductibil al bancului românesc contemporan. La ele trebuie reflectat în primul rând pentru a înţelege una din trăsăturile de căpetenie ale culturii noastre actuale în care absurdul ca formă de expresie este hrănit de experienţa cotidiană altfel decât în Occident şi la altă scară. Bancul absurd a preluat de preferinţă anumite zone ale vieţii sociale: transformarea ireversibilă a activităţii productive în activităţi steril ludice, faptul că, pe măsură ce viaţa se "îmbunătăţeşte", oamenii cumpără într-adevăr în România nu numai maşini din ce în ce mai scumpe, ci şi ouă, lapte, pâine din ce în ce mai scumpe şi deci, cumpărând lucruri atât de mereu mai scumpe trăiesc, se poate spune, mereu mai bine, o viaţă din ce în ce mai bogată. De altfel aşa şi scrie în ziare care, din punctul acesta de vedere, par a avea perspectiva americanului din bancul de mai sus.
   
Clar de primăvară
 
Ceea ce urmează s-a petrecut cu adevărat.
 
Într-un sat, prin anii când lucrul se întâmpla pretutindeni în România, a fost înfiinţată, punându-se cap la cap pământurile oamenilor, o întovărăşire şi, pentru că zona era deluroasă, s-a optat pentru cultivarea pomilor fructiferi. Din nou ca pretutindeni, familiile au acţionat planificat. Femeile au intrat în întovărăşire şi au început să presteze molcom zile-muncă ici colea iar bărbaţii şi-au căutat de lucru la oraş pentru salariu şi, în timpul liber, şi-au văzut aprig de lot. Anii au trecut, întovărăşirea n-a prins, se ofilea văzând cu ochii la cei opt sau zece ani pe care-i împlinise. Şi iată că într-o bună zi a venit iar o primăvară. Cum va fi fost primăvara aceea e greu de spus. Fapt este că oamenii s-au uitat la munţi şi dealuri, şi-au luat cele de trebuinţă şi, fără o vorbă, fără o privire către celălalt, au mers fiecare la locul lui dintotdeauna, au semănat şi s-au îngrijit de toate gospodăreşte, în tihnă şi firesc.
 
Lucrul s-a aflat repede şi la raion şi la regiune. Dar nimeni nu a ştiut de unde ar putea să-l apuce. Căci nimeni nu vorbise cu nimeni şi nimeni nu părea dornic să spună ceva şi nimeni nu comenta. Omenii îşi munceau cu exactitate meticuloasă pământurile care fuseseră ale lor, dar tăceau şi era greu să-i înţelegi. Pe hârtie pământurile erau întovărăşite. Pe pământuri se trudea cu râvnă. Iar autorităţile au decis să aştepte şi să vadă.
 
De atunci au trecut peste cincisprezece ani. Sătenii continuă să lucreze neobosit - fiecare an ar putea fi ultimul - pe pământurile lor care nu mai sunt, de mult, prin lege, ale lor. Dar nu numai atât. Ei le dau moştenire sau zestre la copii buni sau la copii de suflet. Le vând prin înţelegere cu martor. Se judecă şi se ceartă amar pentru ele. Sau, însinguraţi la bătrâneţe, se "predau" unor vecini care mai sunt în puteri oferind în schimbul hranei şi îngrijirii zilnice aceleaşi "ierbi", ţarine sau moine ale lor ne-ale lor.
 
Fireşte că în niciunul din cazuri acte legale nu se pot întocmi. Dar ce înseamnă, la urma urmei, un act legal? Mai cu seamă dacă îl pui în cumpănă cu adevărul porumbului sau al otavei, cu bucuria a încă unui semănat smuls soartei şi a încă unei recolte - bine că a fost şi ea.
 
E în această asceză a sentimentului de proprietate o înţelegere adâncă a stărilor româneşti şi o decantare a îndrăznelilor şi faptelor de orice element superfluu la care reflectez cu respect.