- Cum, adică, nu mai aveţi cartea mea?
- Ne pare rău, s-a vîndut. Adică, mă rog, ne pare bine!
- Totuşi, urmează lansarea, o să le vorbesc oamenilor despre carte. Poate o să vrea cineva autografe. Cum o să facem?
- Ne pare rău, asta e. Mă rog, de fapt, ne pare bine!
Deşi dialogul de mai sus e pură ficţiune, inspirată de privirea nu din cale-afară de blajină a autorului la momentul lansării, faptele sunt cît se poate reale. Scriitorul perplexat de succesul neprevăzut este Alex Tocilescu, editura e Polirom, iar locul faptei e Bookfest 2017. Imperiul pisicilor a fost lansată în penultima zi a tîrgului, fără că vreun exemplar să mai fie disponibil la stand.
Situaţia s-a repetat a doua zi, în cazul Pereţilor subţiri a Anei Maria Sandu. "E inexplicabil. Asta e tot ce pot spune. De acum, singurul lucru care m-ar putea uimi la culme ar fi întoarcerea publicului la carte", posta pe Facebook, la momentul Bookfest, Florin Iaru, el însuşi "epuizat" cu Sînii verzi. Pentru a face misterul încă mai de nepătruns, merită subliniat că toate cele trei cărţi de mai sus sunt volume de povestiri, specie încă mai Cenuşăreasă decît cea a romanului românesc contemporan în topul gusturilor cititorilor locali.
Ce se întîmplă, aşadar? În lipsa unei pregătiri în domeniul filologic şi în prezenţa mirării exprimate chiar de oameni cu mare experienţă în domeniu, nu voi cuteza să cred că pot propune o explicaţie exhaustivă. Voi încerca, în schimb, să explic ce m-a făcut pe mine, cititor amator, să devorez în trei săptămîni unsprezece cărţi (cinci de proză scurtă, şase romane), scrise de tot atîţia scriitori români, însumînd peste 2.000 de pagini de literatură contemporană.
De 15 ani încoace, consider filmele Noului Val ca fiind radiografia cea mai puternică, valoroasă şi plină de semnificaţii personale a vieţii cotidiene pe care o trăiesc în România. Puiu, Porumboiu, Mungiu, Muntean şi ceilalţi au reuşit să aşeze pe ecran bucăţi de adevăr de care, eu şi, cred, vasta majoritate a lumii din jur, fie nu aveam habar, fie le credeam pe veci dosite în pivniţe bine păzite. 2017 pare a fi un an de schimbare pentru cinema-ul românesc. Poate că Noul Val a obosit, poate că are nevoie de o re-împrospătare stilistică şi nu numai, poate că a ajuns la un final de drum. Cert este că marile titluri întîrzie să apară, fără că nevoia oamenilor de a se lua la întrebări să se fi diminuat.
Pe acest fond de nevoie de oglindire, de foame de auto-revelaţie, cartea, bine promovată de autori pe propriile pagini de Facebook, a luat locul filmului. Şi a făcut-o cu o oferta de titluri, stiluri şi teme atît de vastă, încît a reactivat pasiunea pentru lectură a multora, riscînd să declanşeze un mic fenomen de masă.
În ce mă priveşte, am deschis seria cu Exitus-ul lui Adrian Georgescu, a cărui scriitură m-a făcut de mai multe ori să verific numele autorului de pe copertă, pentru a fi sigur că nu sunt în prezenţa vreunui sud-american ultra-faimos, capabil să inventeze personaje fabuloase, cu care să ajungi să respiri ori să visezi sincron. Aproape de final, în scena zborului ce lasă în urmă muzeul, războiul şi nonsensul cinic al vieţii, m-am pomenit gîndindu-mă la "ce-ar spune Cărtărescu de ar citi aşa minune?".
Gîndul la influenţa cărtăresciană mi-a revenit de-a lungul romanului lui Tudor Ganea, Miere, a cărui frumuseţe caldă, pulsînd de empatie pentru forme atît sublime, cît şi abjecte de umanitate, mi-a smuls, sunt fericit să o recunosc, mai multe rînduri de lacrimi. Bucureştiul Orbitor-ului şi al Solenoid-ului îşi are frate bun în cel din fantasy-ul literar al lui Ganea ("Ce-ar spune Eliade despre toate astea?").
Cu Nautilus al Ioanei Bîldea Constantinescu, lumea şi-a continuat curgerea îmbibată în semnele răului, bolii, morţii, fără că asta să tulbure apropierea, de o graţie infinit elegantă, de sîmburele bun pe care, pesemne, că îl ascundem cu toţii undeva în adîncuri. Există în blîndeţea cu care detectivul din acest fals roman poliţist se apropie de rezolvarea enigmei o asemenea fragilitate, încît îţi spui că numirea adevărului chiar are uneori capacitatea de a restabili ordinea lumii.
Deşi la fel de prezentă, fragilitatea e mult mai atent deghizată în Omar şi diavolii, romanul-poem al lui Dan Ciupureanu în care violenţa, alcoolismul şi sărăcia, în forme extreme, primesc cod poştal de sudul României. E o întoarcere abruptă la o realitate ultra-cotidiană asupra căreia Noul Val, de pildă, a fost uneori acuzat că nu se apleacă suficient. O realitate a vieţii la bloc, a provinciei şi periferiei, a existenţei lipsite de şanse şi de vise, ce cuprinde deopotrivă tineri şcoliţi în universităţi sau fără de şcoală, crescînd în familii evident disfuncţionale sau cu aparenţe de normalitate.
Un soi de zbatere fără de speranţă, de cer închis, de lume damnată, care străbate şi povestirile din Copilăria lui Kaspar Hauser a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, unind generaţiile, nivelînd diferenţele de educaţie, cuprinzînd, într-un spleen nesfîrşit, deruta unei întregi populaţii. Personajul Tătuţu e, pesemne, genul de om pe care l-ai da afară din casă, pentru a-l prinde apoi din urmă şi a-l cinsti, pînă dimineaţa, cu alcool prost şi ţigări netimbrate, doar de dragul de a te recunoaşte în el şi de a te ierta.
Andrei Crăciun plasează seva acestei lumi undeva în trecut, în jurul anului de graţie 1989, documentînd, în micro-romanul Aleea Zorilor, un oraş pierdut pe drumul dinspre comunismul ceauşist înspre zilele noastre inclasabile. Evocarea sa e un soi de investigaţie felliniană, care ne ajută să înţelegem mai bine de unde se trage deşertul de acum.
Păstrînd lipsa de orizont, dar schimbînd garderoba şi cartierul, Extraconjugal a lui Mihai Radu developează angoasele noii burghezii într-un stil ce aminteşte, pe alocuri, de Marţi, după Crăciun-ul lui Radu Muntean. Prins între imposibila întoarcere în deloc paradiziaca adolescenţă şi imposibila împăcare cu prezentul conjugal, personajul lui Radu mărturiseşte degringolada pe care o traversează atîţia bărbaţi ai oraşelor noastre.
Versantul feminin al aceleiaşi drame e de găsit în Pereţi subţiri, colecţia de proze prin care Ana Maria Sandu face propria reverenţă Bucureştiului, dar şi lansează propria investigaţia asupra sufletului uman & urban al momentului. Eroinele sale (mai ales ele!) poposesc, o vreme, în imobilul de lîngă Grădina Icoanei, lăsînd în urmă tristeţi şi fericiri cu care rezonează atîtea dintre femeile oraşelor noastre.
De toate cele de mai sus, se poate însă rîde temeinic şi variat. Radu Paraschivescu propune, în Am fost cîndva femeie de onoare, o cheie ironică, deloc lipsită de empatie, pentru o seamă de povestiri din perioade mai mult sau mai puţin apropiate, un soi de Amintiri din Epoca de Aur şi de tranziţie. Alex Tocilescu virează spre o satiră consistent îmbibată în absurd, producîndu-mi unele dintre cele mai teribile hohote pe care mi-a fost dat să le trăiesc în calitate de cititor de ficţiune. Nu recomand, de pildă, lectura Diapozitivelor, de-a lungul călătoriei cu metroul, decît, eventual, în poziţie aşezat pe scaun. Altfel, se riscă prăbuşiri cu semnificativ risc de fracturi. În fine, Florin Iaru dă chiar toate convenţiile la o parte şi propune, în Sînii verzi, un soi Twin Peaks (seria nouă) în versiune literară, în care orice gag e cu putinţă, orice joacă e permisă, orice non-convenţional devine banal dacă nu e atent luat la întrebări.
Lista de mai sus e strict personală. De-a lungul anului, inclusiv la Bookfest, au apărut şi alte titluri ademenitoare de ficţiune românească. Deja prietenii îmi taxează restanţele. În urmă cu câţiva ani, îi invidiam pe cei ce mergeau la TIFF şi vedeau premierele locale cu luni avans. Acum, goana amicală priveşte cărţile. Departe de a se exclude, cele două domenii mai degrabă se potenţează reciproc. Multe dintre volumele de mai sus au o certă stilistică cinematografică. Poate chiar se pretează ecranizării.
Despre Noul Val din cinema s-a tot spus că, în ciuda succesului de festival, nu a avut şansa unui marketing pe măsura valorii şi că, pe cale de consecinţă, nu şi-a împlinit întreg potenţialul. Întîmplarea cu lansarea fără de cărţi povestită la începutul acestui text spune ceva despre potenţiala repetare a nedoritei isprăvi. Editurile româneşti au însă şansa de a învăţa din propriile erori. Şi, poate, de a contribui la lansarea Noului Val al ficţiunii româneşti. Pînă una-alta, fie şi parţial, uimirea lui Florin Iaru are sămânţă: publicul pare că e pe drumul regăsirii cărţii!
(Mihai Brezeanu este manager în departamentul de consultanţă al PricewaterhouseCoopers Romania şi scrie despre teatru şi film pe unbtc.ro şi LiterNet.)