- Să ne abatem, Cynthia, şi pe la Gorunişte. Ce Dumnezeu! I-am dat satului ăstuia un an de tinereţe. Am predat acum - ă, hă, hă! - cinci decenii limba română la şcoala de aici. Terminasem liceul!... Şi cârmirea volanului s-a săvârşit concomitent cu încuviinţarea ei. Cynthia simte totul cu o secundă mai devreme, aşa că nici n-a mai fost cazul să-l pronunţe pe da.
Am părăsit astfel dealurile măreţe dinspre răsăritul Bacăului, îndreptându-ne către leasa de păduri a dealurilor Tutovei. În plin altar silvestru, curgerea grandioasă a coloanelor luminii printre fagii drepţi ca lumânarea îmi deştepta o ameţeală stranie, ca într-o hipnoză în care nu crezi, dar care te cuprinde fără voie. Am scăzut viteza. Untdelemnul aerului îmi transforma trupul într-un plămân unic. Şi cum îmi stă în fire să mă observ automat, ca medic ce sunt, am descoperit că răsuflam scurt şi într-un ritm sporit. Emoţia, m-am gândit...
Se strecura înserarea.
- Ce-o fi făcând Beatrice? O, Beatrice, Beatrice, colega mea!... Vom trece prin satul ei. Poate şi pe la şcoală. Câţi profesori se vor fi vânturat, timp de 50 de ani, prin moara cancelariei! Şi câţi se vor fi petrecut din viaţă...
- În orice caz, tu ai fost unul din cei ce s-au vânturat dar nu s-au petrecut! răspunse Cynthia, atingând cu un ac fin al lucidităţii ironice accepţiunea metaforică a celor două verbe.
Maşina şerpuia pe şoseaua neverosimil asfaltată. Zăbrelele înalte ale arborilor mă provocau cu enigma numărului mare şi repede schimbător, ca-n exerciţiile eleate.
- Ne apropiem de Gorunişte. Uite pe dreapta Râpa Borii. Trece pe lângă casa Beatricei. Prima mea dragoste... Ce-ar fi să oprim la ea câteva minute?! La ora asta e acasă. Am aflat de la un profesor din Bacău că părinţii i-au murit şi că s-a măritat cu un grobian, ca să nu zic altfel, ea, o gingăşie de fată... Dur, însă nu bestie, căci trăiesc şi astăzi o viaţă bine împărtăşită conjugal.
- Sigur! acceptă Cynthia, bucuroasă că o veche curiozitate îi va fi satisfăcută.
Casa, odinioară înconjurată din trei părţi de păpuşoaie, era acum o insulă într-o mare de flori. Reginele nopţii strecurau braţe înflorite printre şipcile gardului spre palma curată a ogrăzii. Acoperişul era şi el altul: tabla, albă şi strălucitoare altădată, căpătase prin ruginire culoarea cafelei prăjite.
Beatrice nu m-a recunoscut în primele clipe. Deodată însă zâmbetul, care făcea să-i apară, prin asimetrie, o gropiţă în obrazul stâng, a confirmat recunoaşterea. Năvala aducerilor aminte a fâstâcit-o complet. Mişcările mâinilor ei încă frumoase păreau schiţele prin care un pictor redă vâjâiala fericită de sub tâmple.
- Beatrice, Beatrice, nu rămânem decât un minut. Am oprit doar ca să te vedem. Altădată vom sta mai mult. Cade întunericul şi mă tem să nu-mi facă maşina vreun pocinog prin pădurile noastre!
-... pădurile noastre! îmi repetă ea ultimele cuvinte, ca altădată Echo, nimfa care cunoştea legăturile de dragoste ale lui Zeus...
- O cafeluţă măcar, o fac repede! căută ea spre ochii verzi ai Cynthiei. O iau ca aliată pe domni...
- Pe doamna, precizai eu riscant.
- Pe doamnişoara, alunecă ea distorsionat printre silabe. Vai, nu-s obişnuită cu vizitele repezi, m-am zăpăcit de tot: doamna!
Dispăru, reveni şi întinse pe măsuţa ovală dintre petunii o dantelă somptuoasă, operă evidentă a minuţiei degetelor şi a pustiului vieţii. Se făcu iarăşi nevăzută prin labirinturile bine măturate dintre straturi.
Când, cum, nu ştiu, dar se ivi incredibil de repede cu tablaua cafelelor, neanimată în niciun fel de febra lesne de diagnosticat. Roză şi îmbrobonată de emoţie, avea în înfăţişare puritatea călugăriţelor fără vârstă şi cu viaţă netrăită. Pe semne că brutalităţile vieţii în doi, printr-o anume blocare în vârstă, îi imprimaseră aerul permanent actual şi fraged prin care mă surprindea, urmare a răscolirii necontenite a adâncurilor sufleteşti. Parcă ar fi băut toată viaţa numai rouă. Parcă ar fi inhalat toată viaţa numai piperul subtil, umed şi volatil al expiraţiei reginelor nopţii.
Am vorbit, am vorbit, am vorbit, comprimând în vasul neîncăpător al acelei jumătăţi de ceas conţinutul unor ore întregi. Apăsarea grabei ne făcea clari: Beatrice clară în fina ei vibraţie, Cynthia clară în imobilismul ei atent, de heruvim cu ochi mulţi, eu clar în sinteza rememorărilor. De bărbat, nevasta nu pomeni nimic; el a rămas tot timpul o absenţă, mai curând o abstracţie, dar simţeam, tot clar, limitele arealului pe care priponul conjugal i le impunea. Veghea neîntreruptă o înţelepţise pe zvăpăiata de odinioară, iar visarea, şi ea neîntreruptă, îi rotunjise conturul pleoapelor, moleşindu-i-le a vârstă.
Ne-am ridicat să plecăm, îndreptându-ne spre trotuarul cu pietre de râu de lângă zăplazul ce ţinea cu greu piept presiunii florilor grădinii. Câteva scăpaseră din strânsoarea gardului, zgâindu-se spre lumina mai bogată din curte.
- Narcisele din Moldova, mirositoare şi cu guleraş subţirel şi sângeriu la mijloc, am zis. Le întâlnesc atât de rar în Bucureşti! La noi, există doar albe complet sau galbene. Şi fără miros.
Beatrice se repezi spre pâlcul narciselor, întorcându-se cu un braţ plin pe care, ajunşi la poartă, îl oferi Cynthiei. Îi mulţumi ea, îi mulţumi eu. Conjugarea mulţumirilor o făcu brusc retractilă. Când să trecem de poartă, adică la despărţire, am zis într-o doară:
- Noi le spuneam în copilărie zarnacadele. Rămâi cu bine, Beatrice! Trăiască zarnacadelele!
Ochii i se umeziră. Nici nu venisem bine.
- Da, zacanardelele!
- Nu, Beatrice: zarnacadelele!
Cynthia deschise portiera, reluându-şi locul cu o graţie ostentativă.
- Da, zanacardelele!
- La revedere! Zarnacadelele, Beatrice!
- Da, zarcanardelele, la revedere!
- La revedere!
Schiţă din volumul Rămânerea trecerii, Editura Spandugino, 2011
