Piotr

Tot ceea ce facem este un exerciţiu. Ne repetăm greşelile, istoriile personale, fricile, răspunsurile în faţa unor situaţii prin care am mai trecut şi la finalul cărora ne-au venit în minte răspunsuri mai bune. Însă le uităm, de fiecare dată, paralizaţi de propria ruşine. Şi eu cred că nu-i nimic ruşinos în asta, în felul nostru naiv de-a greşi, doar că nu ne putem desprinde de ceea ce suntem cu adevărat: nişte copii.

Sunt multe lucruri pe care Piotr nu le înţelege prea bine: de ce lumea funcţionează aşa, de ce ai nevoie de bani pentru orice, de ce trebuie să o iei uneori la stânga şi nu la dreapta, chiar dacă, mânat de curiozitate, ţi-ai fi dorit s-o iei la dreapta, de ce trebuie să spui unor oameni necunoscuţi ce vârstă ai, cum te numeşti şi dacă îţi place ce faci la şcoală, când tu n-ai chef să vorbeşti şi, adesea, nici nu ai vrea să te afli în aceeaşi cameră cu oamenii ăia. Doar că trebuie să răspunzi fiindcă se pare că astea sunt regulile. Lui Piotr nu i-a luat mult să înţeleagă asta.

De câteva ori pe săptămână trebuie să îşi facă temele. Aşa i s-a spus, dar ştie că nu sunt cu adevărat teme, că ceea ce face el nu are nicio legătură cu lumea reală, că nu te poţi numi cu adevărat doctor sau orice altceva din ceea ce cunoaşte el ca aparţinând celor mari dacă tot ceea ce faci e să desenezi nişte cercuri sau pătrate, cam strâmbe, şi apoi să încerci să le colorezi interiorul fără să depăşeşti liniile. Întotdeauna depăşeşte liniile. Şi ştie sigur că doctorul nu asta face când scrie pe foile pe care le cară cu el tot timpul. Sau, dacă face tot cercuri şi pătrate, atunci cu siguranţă ştie să coloreze în interiorul lor, fără să depăşească liniile.

Sunt multe cerinţe pe care trebuie să le îndeplineşti când eşti mic şi asta face ca întreaga copilărie să devină un lucru obositor. O chestiune pe care nu ţi-o explică nimeni, dar de care te loveşti zi de zi aşa că abia aştepţi să creşti şi să scapi de toate responsabilităţile astea: spălatul pe dinţi (probabil cel mai groaznic), pusul pijamalelor, somnul de după-amiază (nu, acesta e cel mai groaznic, mai ales că nu ţi-e niciodată somn după-amiaza), baia, mâncatul unor piureuri absolut dezgustătoare pe care nimeni altcineva din familie nu le mănâncă, dar pe care el e forţat să le savureze dacă vrea să crească mare. Şi, după cum se pare, acesta e preţul pe care trebuie să îl plătească pentru a face parte într-o bună zi din lumea celor mari. Piureurile astea îngrozitoare sunt răspunsul, aşa că Piotr s-a obişnuit să le mănânce pe nerăsuflate, ba uneori chiar se preface că îi plac. Din fericire pentru el, nu primeşte niciodată şi o a doua porţie la aceeaşi masă.

Nu prea mai există alte reguli care să îl îngrijoreze în afară de strânsul jucăriilor pe care el şi Nikolas le împrăştie zilnic prin toate camerele fiindcă jocul e unul fără graniţe şi fiecare cameră e un teritoriu cucerit, iară şi iară. Partea asta e mult mai distractivă decât desenatul liniilor şi pătrăţelelor şi nici nu trebuie să te prefaci că încerci să nu depăşeşti vreo graniţă. Aici e tocmai pe dos, urmăreşti exact trecerea frontierelor, dărâmarea zidurilor, cucerirea forturilor, unul după altul.

În orice caz, cineva ar trebui să îţi spună, cât eşti încă foarte mic, că te aşteaptă atât de multe responsabilităţi, că joaca e doar o parte din zi, că nu eşti lăsat să faci ce vrei când vrei, că întotdeauna eşti înconjurat de oameni extrem de curioşi care vor câte ceva de la tine şi, cel mai adesea, n-au habar pe ce lume trăiesc fiindcă te întreabă non-stop de una sau de alta, cum se numeşte un obiect sau o culoare şi insistă să le spui atunci când îţi încrucişezi braţele şi te bosumfli. Pentru a mia oară, ai vrea să le strigi, e verde. E verde cum a fost şi ieri, şi alaltăieri, şi cu o zi înainte. Şi dungile de pe tricoul meu sunt albastre, în fiecare zi, cu condiţia să port acelaşi tricou. Dar dungile nu îşi schimbă culoarea. Piotr şi-ar dori ca oamenii mari să aibă o memorie mai bună. Se teme de asta când va creşte mare. Dar ştie că îşi va face un plan bun ca să nu uite, până atunci, tot ce ştie acum şi cum este când eşti copil. Şi va şti culorile, în niciun caz nu o să uite culorile.