Două felii de pepene galben

M-a chemat la el în glumă. A zis: dacă vrei pepene rece, atunci vino să-ţi dau. Ştiam că-i o glumă, dar m-am dus. I-am trimis un sms din faţa blocului. Bănuiesc că a crezut că fac mişto de el pentru că după 10 secunde l-am văzut scoţând capul pe geam. I-am făcut cu mâna. Cred că s-a îngrozit. Puţin îmi păsa, el mă chemase. De fapt, nu mă chemase, glumise. De obicei, nu fac lucruri de genul ăsta. Adevărul este că, de obicei, nu mi se întâmplă lucruri de genul ăsta. După 5 minute era jos, în faţa blocului, cu două felii mari de pepene rece în mână. Hai să mergem, a spus, nu putem sta aici. L-am urmat. Am mers într-un pâlc de copaci apropiat, unde erau montate câteva bănci. De fapt, am cam mers vreo 10 minute, printre blocuri şi locuri de joacă, timp în care am tăcut. Ne prefăceam că suntem ocupaţi cu mersul. Nu era treaba mea, dar nu m-am putut abţine şi, în cele din urmă, l-am întrebat: unde i-ai spus că pleci? Afară, pe bancă, să mănânc pepene, a zis. Şi te-a crezut?, am zis. Nu ştiu, a răspuns.

Ne-am aşezat pe bancă. Într-adevăr, pepenele era rece, nu foarte rece, ci exact cât trebuie de rece. Mie nu-mi place pepenele foarte rece pentru că mă dor dinţii. Şi era foarte dulce. Foarte bun. Am mâncat pepenele în tăcere. Nu-i frumos să vorbeşti cu gura plină. L-am privit cu coada ochiului. Şi el pe mine. Avea ochi frumoşi. Şi sceptici. Cumva, timizi. Sau aşa mi se păreau. Am râs amândoi, apoi ne-am văzut mai departe de feliile noastre de pepene fără să mai tragem cu coada ochiului. La sfârşit, a făcut un fel de hocus-pocus şi a scos dintr-un buzunar două şerveţele umede de la KFC. Ne-am şters pe gură, pe mâini, i-am mulţumit pentru pepene, a zis să ne fie de bine, am luat şerveţelul din mâna lui şi le-am aruncat pe amândouă la coşul de gunoi din părculeţ. Impropriu spus, nu era un părculeţ, dar semăna cu un părculeţ. Era un loc de trecere şi de odihnă pentru bătrânii care-şi făceau plimbarea de dimineaţă şi care oboseau până acasă şi pentru gospodinele care veneau de la piaţă cu sacoşele pline şi-şi mai trăgeau sufletul o clipă punând sacoşele pe bancă. M-am aşezat lângă el şi-am aşteptat. Cum ce-am aşteptat? Am aşteptat să spună ceva, că eu nu ştiam ce să spun. Eu doar par foarte vitează şi sigură pe mine, dar, de fapt, nu sunt. Dar ştiu să maschez bine timiditatea. Asta o ştiu sigur. Şi stând lângă el, mă întrebam la ce oare se gândeşte, dar nu îndrăzneam să-l întreb lucrul ăsta. Era prima oară când ne întâlneam. De vorbit, vorbeam de câteva luni, dar de văzut, nu ne văzusem niciodată. Sigur, ştiam, fiecare, cum arată celălalt, dar atât. Din nişte poze. Iar acum stăteam pe bancă unul lângă celălalt şi aşteptam. Era un tip mişto. OK, nu era doar un tip mişto, asta era başca. Dacă nu ar fi fost şi un tip mişto, nu aş fi ţinut neapărat să profit de o glumă, ca să ne întâlnim.

Îl invitasem de câteva ori la o cafea, dar tot amânase. Voia să vină să bem împreună o cafea dar ceva îl făcea să tragă de timp, nu ştiu ce. Poate înţelepciunea. Şi atunci am înţeles. Mi-am spus: ori mă duc eu la el, ori el nu va veni niciodată. Şi, imediat cum mi-a dat ocazia, m-am dus. Mă gândisem că e foarte posibil să mă duc de pomană. Era deja 9 seara când am ajuns. Putea să-mi spună că la ora aia nu mai are cum să iasă, dar am avut noroc. Sau el e foarte curajos. Am încercat să mă pun în locul ei. Dacă aş fi fost în locul ei, i-aş fi spus: vin şi eu cu tine afară, pe bancă, să mâncăm pepene. Ce-ar mai fi făcut atunci? Că doar nu avea să vină cu nevastă-sa să mâncăm pepene toţi trei. De fapt, ar fi putut veni, căci între noi nu era nimic. Chiar nimic. Nimic de ordin sexual vreau să zic. Nu pentru că n-aş fi vrut, ci pentru că el avea principii. Iar eu ştiu să respect principiile altuia fără să pun întrebări. Dar ar fi fost o situaţie ca dracu pentru toată lumea. Ce-ar fi putut să-i spună femeii? Că eu sunt o tipă cu care vorbeşte el, când şi când, pe e-mail, despre poezii? Nimeni n-ar fi crezut pentru că nimeni nu crede adevărul. Dar cel mai sigur nu aş fi spus nimic când ar fi ieşit pe uşă cu două felii de pepene, eventual aş fi întrebat: ce-ţi veni? Gândurile mele alergau ca nişte pantere prinse-n cuşcă şi când mi-am dat seama, am încetat să mă mai gândesc la tâmpenia asta.

Părea că aerul începe să se strângă în jurul nostru. Evitam să ne privim, dar sigur că voiam să-l privesc, să-l cercetez centimetru cu centimetru, însă ştiu că aşa ceva poate fi neplăcut pentru celălalt, aşa că mă abţineam. De fapt, voiam să văd cât de mult coincide cu ceea ce mintea mea inventase despre el. Voiam să văd dacă-mi place la fel de mult ca atunci când îmi plăcea fără să-l fi văzut. Adică în urmă cu vreo jumătate de oră. Apoi, a început să vorbească, dar nu înţelegeam prea bine despre ce anume vorbeşte. Cred că despre viaţă şi despre frumuseţe şi despre poezie, sau, naiba ştie, vorbind despre asta poate-mi vorbea despre tristeţe, şi mai vorbea despre scris ca despre plăcere. Cum aşa, am spus, cum să fie scrisul o plăcere, scrisul e un chin, sigur, e şi plăcere, dar, fundamental, e o activitate chinuitoare, câtă vreme este o plăcere, ăla nu e scris adevărat, e o joacă, aşa i-am spus dar el nu a fost de acord, a zis că scrisul trebuie să fie plăcere, nu, am spus, scrisul este o muncă, nu, a spus, munca este pentru tractoare şi pentru femei, poate-ţi dau una cu poşeta, am zis şi am început să râdem pentru că amândoi scriam iar eu, pentru că nu-l cunoşteam deloc (doar aveam impresia că-l cunosc), l-am întrebat cum naiba de scrii atât de bine dacă pentru tine scrisul e plăcere fără muncă? Şi am mai spus ia zi, tu revii pe text? Ooo, a zis, de multe ori, şi de patru, cinci ori. Păi, atunci înseamnă că şi tu munceşti când scrii, deci nu e doar plăcere. Nu, a zis, asta nu e muncă, eu o încadrez la plăcere şi atunci mi-am dat seama că nu vorbeam aceeaşi limbă. Dar câţi dintre noi vorbim aceeaşi limbă? Scriam amândoi, dar dintre noi doi el era scriitorul. Eu nu reveneam pe text pentru că nu aveam răbdare şi pentru că după ce terminam de scris ceva, nu mă mai interesa ceea ce scrisesem. Cred că eu doar făceam un soi de terapie sau încercam să fac, pe când el scria de-adevăratelea.

Apoi a vorbit despre străzi, despre autobuze, despre staţii, despre pariuri sportive, despre o femeie care trecea prin faţa blocului în fiecare zi la aceeaşi oră, ca un ceasornic care nu măsoară nimic, doar ticăie, despre iluzii, despre cum face mintea noastră o poveste din orice şi acea poveste pare mai reală decât realitatea, despre mame şi despre taţi, nu te mai gândi, a zis, când i-am spus că nu îmi pot imagina cum o să fie când mama nu va mai fi, nu te mai gândi, a repetat, da, aşa e, nu trebuie să mă mai gândesc la asta, am zis şi mi-am dat seama că mama lui nu mai era, din voce mi-am dat seama, a rostit cuvintele alea cu o voce albă şi calmă şi indiferentă ca moartea şi aşa mi-am dat seama că trecuse dincolo de durere dar prin durere şi la un moment dat am avut senzaţia că suntem pe un tobogan şi că alunecăm spre o vale a fericirii dar că nu puteam avea certitudinea că vom ajunge acolo pentru că alunecam pe multe serpentine, mie mi se părea că alunecăm cu viteză ameţitoare şi când mergi cu viteză prea mare pe serpentine forţa centrifugă rişti să te arunce în afara decorului, apoi s-a întunecat de tot şi ne-am mutat pe iarbă, am stat sprijiniţi de un copac şi prin frunziş am privit cerul întunecat iar aerul, în loc să se răcorească devenea mai cald, se încingea, ce dracu facem noi aici, l-am întrebat, ne dăm cu sania, a spus, ne dăm cu sania printr-o poveste albă care nu există dar noi existăm iar eu nu ştiu ce înseamnă asta, aşa a zis tocmai când luna se tupila prin spatele unui vârf de ulm, iar apoi luna ne-a apărut în faţa ochilor mare, imensă, strălucitoare şi cred că pentru o clipă am fost fericiţi, uite, am spus, uite femeia care ne priveşte din lună, nu ţi se pare?, ba da, a spus, sigur că este o femeie, nici nu poate fi altceva în afara unei femei, a mai spus iar eu am ştiut atunci nu că vorbim fără noimă, ci că şi el este la fel de trist şi de singur ca şi mine şi că nici pentru el nimic nu mai contează sau contează prea puţine, am ştiut că şi el are o ancoră în viaţă sau un colac de salvare adică este în imposibilitatea de a ieşi cu totul din real şi în clipa aia mi s-a făcut milă de el, poate ca să nu mi se facă milă de mine, şi am avut senzaţia că îl iubesc puţin, asta pentru că eu nu ştiu ce e iubirea şi o confund cu fiecare emoţie care simt că mă apropie de cineva, dar, desigur, mă înşel, ăsta e un lucru pe care a trebuit să-l învăţ, că iubirea nu există şi că ceea ce există este ceva ce seamănă cu iubirea, ceva foarte fragil care se poate sfărâma într-o clipă şi îmi era foarte teamă să nu spun vreo prostie şi să sfărâm emoţia aia, pentru că sunt expertă în chestii d-astea. Din cauza emoţiei greşesc, din cauza entuziasmului mă ia valul şi nu ştiu să tac şi încep să vorbesc şi greşesc. Întotdeauna când sunt impulsivă greşesc, fir-ar a dracului de treabă, că doar o ştiu, dar tot nu mă pot abţine. Dar acum am putut să tac pentru că îmi era foarte frică să nu-l sfărâm. Şi să-l pierd.

E târziu, a zis, da, aşa e, hai că mă duc acasă, am spus, cu toate că aş mai fi stat dar voiam să-l fac să creadă că îmi luase vorbele din gură, ok, a zis, nu vrei să te conduc? Hai să te conduc! Şi dacă te sună nevastă-ta, ce-i spui? Nu mă sună, că mi-am lăsat telefonul în casă, l-am lăsat, nu l-am uitat, ok, am spus, dacă vrei să mă conduci, hai să mergem. Tot drumul, adică vreo 30 de minute, am vrut să-l iau de mână şi sunt sigură că şi el a vrut acelaşi lucru, dar nici unul nu a îndrăznit, cu toate că era deja noapte şi nu era nimeni pe străzi, eram timizi ca nişte adolescenţi cu toate că trecusem bine de jumătatea vieţii. Eu nu l-am luat de mână nu din timiditate, ci pentru că-mi era frică să nu mi se lipească mai tare de inimă şi nu ştiu de ce, a spus: cred că tu ai impresia că mie mi-e frică de femei. Dar am parat şi am răspuns: nicidecum, ar fi chiar culmea la vârsta ta. M-a lăsat la gară. Pa, i-am spus, pa, a zis, noapte bună, noaptea bună, să-mi dai un semn când ajungi, nu-ţi dau, că peste trei ore vei dormi şi nu vreau să te trezesc, ok, a zis, ok. Ploua uşurel.