Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  49

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Valurile


Ioana Scoruş

16.06.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
În noaptea aceea nu am dormit. Ore-n şir am derulat pe ecranul monitorului cele 23 de fotografii, ore-n şir în care m-am imaginat trăind în splendoarea vetustă a casei scoase la vânzare cu o reducere uriaşă de preţ. Nu aveam întreaga sumă, dar credeam că pot face rost de ea. Trebuia să fac rost de ea. Am trimis un e-mail agentului imobiliar care se ocupa de vânzarea proprietăţii şi i-am spus că o cumpăr. Am făcut un transfer de 250.000 de lire, ca să fiu sigur că nu o va vinde până aveam să fac rost de restul sumei şi i-am spus că voi fi plecat din Londra în următoarea lună, adică timpul pe care mi-l alocasem ca să fac rost de banii necesari. Adrenalina îmi inundase corpul mai ceva ca la o primă întâlnire amoroasă cu cea mai frumoasă femeie de 30 de ani din lume. Voiam casa cu orice preţ. Trebuia să fie a mea. Eram mai motivat ca niciodată. Făcusem, subit, o pasiune. O pasiune pentru viitorul meu în acea casă. Frumuseţea sobră, discretă, elegantă şi caldă a casei mă cucerise iremediabil. Eram lovit drept în inimă. Dacă aveam să scriu vreodată un roman, acela era locul unde visul putea deveni realitate. Scrisul, o altă obsesie de-a mea. Singura, de altfel. Un vis ratat, o ştiam dintotdeauna. Dar voiam să ratez până la capăt.

Cu toate că îmi jurasem că nu voi mai călca în sala de operaţii niciodată, de astă dată nu aveam încotro, trebuia să-l sun pe Everett şi să-i spun că-i accept oferta, dar doar pe o perioadă de o lună. Cu două zile în urmă mă solicitase pentru trei cazuri grave. Refuzasem fără să-i spun motivul real. Ştia că încă nu-mi revenisem complet după moartea lui Julie, lucru care încă funcţiona excelent ca pretext. Adevărul e că începuse să-mi tremure mâna şi nici ochii nu mă mai ajutau ca în tinereţe. În neurochirurgie asta este limita dincolo de care nu trebuie să treci, dacă ai un strop de respect de sine şi ceva mai mult bun simţ. După moartea lui Julie mă afundasem în muncă, aşa cum fac mulţi dintre cei care speră ca munca epuizantă să-i scutească de neplăcerea trecerii prin doliu. M-am convins, e o tâmpenie, dar a fost calea mea, alegerea mea. Ca a multor altora, de altfel. Nu eu am inventat munca până la epuizare. Oricum altceva n-aş fi ştiut ce să fac. L-am sunat pe Everett şi i-am spus că a doua zi urma să mă prezint la muncă, în clinica privată pe care-o conducea, moştenire de la taică-su. Speram să dau lovitura. Nicăieri în lume neurochirurgia nu este mai bănoasă ca la Geneva. Mi-am achiziţionat biletul de avion şi a doua zi la 7,15 avionul meu decola de pe Heathrow. Mă aşteptau trei cazuri de tumori aproape imposibil de operat, fiecare necesitând un timp operator de 10-14 ore. Dacă le reuşeam şi de astă dată, pacienţii, un milionar chinez, un miliardar rus şi un columbian cu nesfârşite plantaţii de cacao şi de cafea aveau să plece acasă, pe picioare, în maxim 24 de ore după intervenţie. Din afacerea asta urmau să-mi revină nici mai mult, nici mai puţin de 150.000 de franci elveţieni. Mai aveam în program încă nişte operaţii de mai mică anvergură, care urmau să-mi adauge în cont în jur de 50.000 de franci. Tot mai rămânea o sumă importantă de strâns, dar aveam să văd, la momentul potrivit, cum urma să ajung în posesia ei. Programasem ca totul să se desfăşoare pe parcursul unei singure luni, timp suficient, de altfel, pentru a duce la bun sfârşit ultimul meu zvâcnet de chirurg celebru, înainte de a mă retrage pentru totdeauna în casa visurilor mele pentru a-mi scrie, în sfârşit, cartea pe care niciun poet iscusit nu va avea să o cânte suficient de bine încât gloria să-mi rămână nemuritoare, purtată din gură-n gură până-n veacurile viitoare.

Pe Everett îl dusese suficient mintea încât să nu schimbe nimic din modelul pe care-l preluase de la taică-su. Lucrurile mergeau ca unse iar renumele clinicii crescuse, onorariile ajungând fabuloase, dând acces la ilustrele noastre mâini doar celor mai bogaţi oameni din lume. Ceea ce se schimbase, însă, de la ultimul meu sejur genevez până azi era asistenta cu care urma să lucrez. Grăsuna şi adorabila Sonya ieşise la pensie iar în locul ei mă aştepta o Circe numai curbe, curbe, o portoricană oacheşă, cu nişte picioare interminabile căreia i-aş fi putut fi tată, o frumuseţe cu pielea măslinie care-şi purta părul prins în vârful capului într-un coc din care se scurgeau şuviţe dezordonate, ca o perdea fină prin care pătrundea soarele, sculptându-i capul ca o efigie pe o monedă de bronz, cum stătea contre-jour în cabinetul meu de la etajul II, cu vedere la lac, făcându-mi raportul despre cazul pe care urma să-l operez, în timp ce eu priveam razele soarelui care pătrundeau ca nişte săgeţi prin şuviţele ei proaspăt spălate, mirosind încă a şampon. Intrase în birou cu pas sigur, mult prea sigur, afişând o încredere de chirurg celebru, cu picioarele alea interminabile mai mult dezgolite decât acoperite de linia pantalonilor vernil, luase loc pe fotoliul din faţa mea şi începuse să turuie cu o viteză ameţitoare. Nu ştiu dacă nu am înţeles nimic din cauza vitezei cu care vorbea sau din pricina sânilor obraznici, care-şi făceau de cap pe sub tunică, în ritmul drăcesc al cuvintelor ei. O chema Valéria Rivera y Garcia şi semăna mai degrabă cu o dansatoare nocturnă, pe jumătate beată şi pusă pe chef, de pe străzile Havanei decât cu o asistentă de neurochirurgie din Geneva. Cea mai mare calitate a Genevei este că-i un oraş internaţional, aşa că ştiam că nu mă voi opinti în canoanele protestante, mult mai funcţionale în alte părţi ale Elveţiei. Aici mă simţeam mereu ca acasă. Sexul este o afacere şi nu o jignire, doar abordarea trebuie să se supună regulilor nescrise ale păturii sociale din care fac parte. Nu că sexul propriu-zis s-ar diferenţia prin ceva. Până să înţeleg ce anume am de operat, pricepusem că Valéria Rivera y Garcia urma să fie a mea în cel mai scurt timp cu putinţă.

Mă înşelasem. Valéria nu era ceea ce părea. Disponibilitatea ei pentru un scurt joc sexual era inexistentă, contrară celei de a provoca prin frumuseţea trupului. Un nonsens, de altfel. O nevrotică, am conchis în gând, privindu-i, pofticios, forma abia vizibilă a sânilor. O ecuaţie care în nici un caz nu conducea la un rezultat nul, ca în matematică. Şi asta pentru că viaţa, oricât de banală, nu este matematică. În viaţă se poate întâmpla ca plus cu plus să dea minus, dar niciodată plus cu minus să se anuleze. OK, nici în matematică nu se anulează întotdeauna. Mi-a trebuit ceva vreme până să deprind ceva atât de simplu. Am invitat-o să luăm împreună masa de prânz la cafetteria clinicii, timp în care avea să-mi povestească pe-ndelete cazul din care nu înţelesesem mare lucru. Ştiam că nu avea cum să mă refuze. Nu doar că greutatea numelui meu o impresiona, dar mai era şi nou angajată şi, sub trufia cu care-şi purta trupul cu sânii ăia făcuţi parcă în ciuda mea, vedeam semnele unei admiraţii pe care unei puştoaice de 27 de ani îi este greu s-o ascundă. Probabil că simbolizam culmea excelenţei profesionale - pentru ea, un ideal de neatins -, în timp ce ea simboliza pentru mine culmea frumuseţii lascive, pe care vrei să ţi-o revendici, imediat, numai pentru tine - un alt ideal care părea la fel de imposibil. Până la urmă, d-aia există idealuri, ca să ai, mereu, spre ce tinde. Aveam la dispoziţie o lună pentru a face din Valéria Rivera y Garcia vestala mea supusă, o lună în care bărbatul din mine urma să dea tot ce are mai bun şi rămas, încă, funcţional. Văzând-o apropiindu-se cu tava în mână, am avut o clipă senzaţia că o văd pe Julie a mea, cea din urmă cu aproape 40 de ani. Poate datorită unduirii şoldurilor pe care mai mult o bănuiam pe sub pantalonul vernil, poate datorită ţinutei mândre, cu bustul înainte, ca o premiantă cu coroniţă din imortele, poate din cauza privirii de cafea cu lapte cu care mi-a şters ochii o clipă, înainte de a se aşeza. În faţa mea luase loc cea mai frumoasă femeie din Geneva ultimilor 25 de ani, de când colaboram cu Everett, care şi el începuse să îmbătrânească vizibil şi care din ce în ce mai des trimitea mingea în afara terenului de tenis, motiv de glume pe care numai nişte bărbaţi de vârsta noastră le pot gusta cu adevărat.

Vine o vreme când, oricât de renumit ai fi, asta nu-ţi mai foloseşte la nimic şi nici patul nu ţi-l mai încălzeşte. Vine o vreme când tot pentru ce-ai trudit întreaga viaţă se duce pe apa sâmbetei. Sensul dispare iar mândria de-a fi atins apogeul se topeşte ca frişca într-o cafea fierbinte. Depresia prin care trecusem cu dispariţia lui Julie îşi mai făcea simţită când şi când prezenţa, iar fata asta, Valéria - smintită idee a unuia care nu mai are nimic de pierdut, căci Valéria era nimic altceva în afara unei idei - părea o bună încercare de testare a unui nou antidepresiv. Ne-am privit nu mai mult de cinci secunde, ca şi cum fiecare voia să se dumirească mai bine asupra celuilalt. Ca şi cum fiecare căutam o recunoaştere în lipsa oricărei cunoaşteri, un acord, ceva, lucru imposibil având în vedere uriaşa diferenţă de vârstă. Căci privind-o pe Valéria nu vedeam altceva decât cât sunt de bătrân. Puştoaicele de azi sunt impenetrabile, nicio legătură cu cele de pe vremea mea. Conţinutul lor nu se mai poate intui pentru că lumea în care s-au născut e alta. Nu mai deţin o semantică interioară descifrabilă. Nu mai deţin niciun fel de semantică. Gâzele astea diafane care par mai mereu ameţite au apărut pe lume în plină eră a ministerelor pentru egalitatea de gen, cu o zi înainte de apariţia religiei #MeToo şi cu doar cu un cincinal înainte de migraţia legiferată a celor 50 de milioane de africani în Europa. Este perfect adaptată vremurilor ei. Eu sunt ecuaţia ei cu semn schimbat. Imaginea în oglindă, răsturnată. Minusul. Între noi nu poate avea loc nimic altceva în afara unei coliziuni. Atât. Asta dacă nu pun la socoteală colaborarea medic - asistent. Privirea iscoditoare a Valériei parcă-mi spunea: ia să văd dacă tu eşti cu adevărat cel despre care am tot auzit vorbindu-se, ia să văd dacă îngâmfarea ta este sau nu una reală, ia să văd dacă una ca mine are acces dincolo de îngâmfarea asta cu ştaif şi ia să văd ce naiba se găseşte acolo. Stupefiat, constatam că ea era cea care mă penetra pe mine! Convergenţa privirilor noastre iscase un punct de la ale cărui emanaţii mi se încălzise sângele atât de tare, încât îmi simţeam braţele palpitând şi chestia asta începuse să mă enerveze. Fata avea tupeu, nu glumă, exact pe măsura frumuseţii ei. Ceva, nu ştiu ce, m-a scos din incandescenţa aia şi m-a trimis cu gândurile în cu totul altă parte. Ceva al ei. De la ea. Din ea.

Poate că doar o femeie atât de tânără şi atât de frumoasă, cu o privire atât de inteligentă (care, de regulă, nu aparţine vârstei ei, căci inteligenţa, azi, are cu totul alt chip, cel al unei oi care scrutează tainele cerului) te poate trimite în acele spaţii interioare unde nu zăboveşti niciodată. De fel, sunt un tip cu suficient umor încât să pot fi ironic cu mine însumi. Cele cinci secunde parcă deschiseseră o uşă nicicând deschisă şi unde simţul umorului nu este de niciun ajutor. La moartea lui Julie, durerea fusese atât de mare încât nu putusem rememora nimic din viaţa noastră comună. Nu putusem trăi... sfâşietoarea tandreţe a rememorării. Aveam în minte numai astrocitoame, adenoame hipofizare, ablaţii endoscopice, suturi de dura mater, hemoragii cerebrale, chestii de genul ăsta. Sunt dintre cei care-au întâlnit moartea tot timpul, care-au înţeles-o altfel, care sunt obişnuiţi cu scandalul pe care-l reprezintă şi care dintotdeauna au avut conştiinţa că moartea stă ghemuită în noi încă de la naştere. A trebuit să moară Julie că să aflu că toate astea nu folosesc la nimic. Ca să aflu că tot ce ştiu despre moarte este un paradox lipsit de substanţă. Nu e nimic înălţător în ideea de moarte. Cum nu e nimic înălţător în ideea de viaţă. Nici în ideea de floare, copil, adevăr. Iubire. Pentru un tip îmbrăcat zilnic în costum bleu din bumbac sterilizat, cu tunica închisă la spate cu şireturi, care câştigă o medie de 30 de mii de franci la o singură reprezentaţie, m-am descurcat destul de prost la moartea ei. Dar nu pierderea fiinţei iubite este scandalul însuşi, ci egoismul. Trufia. Monstruosul narcisism. Tu eşti cel nedreptăţit, nu cel care a murit. Tu eşti cel care rămâi singur, nu cel care s-a dus. La moartea celui mai drag pe tine însuţi te plângi, nu pe cel care-a plecat. Plângi de furie, plângi din neputinţă. De afront. Insuportabilul vine nu din dispariţia în sine, ci din furia că nu te vezi supravieţuind în lipsa acelei fiinţe, aşa cum nici eu nu mă vedeam supravieţuind dispariţiei lui Julie. Ţie însuţi îţi plângi de milă, cu atât mai mult cu cât dependenţa, de care habar nu aveai, devine, după, o certitudine. O tragedie. O afli abia atunci când desprinderea se impune, când nu mai ai încotro, când îţi dai seama că nu te poţi împotrivi (după ce toată viaţa ai avut parte de deliciul de a spune nu la orice), când plecarea celui care-a îndrăznit să te lase singur te sfârtecă, ciopârţindu-ţi măruntaiele. Şi sufletul. Şi mintea. Făcându-te neom. Cât de cretin ai fost să te dai pe mâna altuia? Şi cum să n-o faci, de vreme ce nici nu ştii c-o faci zi de zi, lună de lună, an de an, o viaţă? Căci asta este iubirea, a te da pe mâna altuia, a te lepăda de tine, a te lăsa la voia întâmplării. Asta e iubirea sau inconştienţa? Moartea e o întâmplare obligatorie pe care nu o poţi gândi. Iar Dumnezeu ar trebui să se gândească serios la reputaţia lui, fiind singurul pe care se poate da vina. Măcar şi pentru a sluji acestui scop, Dumnezeu ar fi bine să se gândească să existe în continuare. Aşadar...

Ne priveam unul pe celălalt. Cu furnicăturile alea enervante pe braţe. Nu ştiu la ce se gândea, dar ştiu la ce mă gândeam eu. Că o voi face să se simtă importantă prin simplul fapt de a-mi deveni iubită. Că o voi face să nu se mai simtă o anexă a genului masculin prin simplul fapt de-a fi a mea. Prin simpla deţinere. Posesie. A iubi este a avea. Ai îmbătrânit degeaba dacă încă mai crezi altceva. A iubi ar trebui să fie altceva, dar este doar posesie. O echivalenţă care presupune gelozia. Azi nu eşti rezonabil, Philip, mi-am spus, ce naiba e cu tine? Mă aşezasem cu faţa la lacul care se vedea prin fereastra deschisă, la o masă de două persoane, obligând-o să se aşeze cu faţa la mine. În spatele meu, îmbibată în mirosurile ademenitoare în care pluteam amândoi, se întindea sala de mese a clinicii, plină la ora aceea. Iarăşi stătea contre-jour, iarăşi ţepuşele soarelui îşi făcuseră loc prin şuviţele ei curgătoare, desenând-o ca pe o icoană postmodernă care parcursese un lung drum, prin Renaştere şi baroc, până la masa mea. Dar era în ea ceva ce nu permitea reveria nesfârşită. Un imperativ al refuzului. O frână. Un stop. Exact ca în privirea lui Julie, atunci când încerca să-mi comunice că ea e altceva decât suma scenariilor mele despre ea. Natura asta duală, de om de ştiinţă altoit pe un visător romantic (o fi un pleonasm inacceptabil?) este o combinaţie nu foarte reuşită, care nu permite fericirea. Julie a fost cea care mi-a înfrânat, până la a o face să dispară, credinţa că mai există lucruri care să conteze. Ea a fost cea care m-a scos din iluzie, plasându-mă în realitatea care pentru ceilalţi este iluzia. Dacă stau bine să mă gândesc, Julie a fost cea care a golit lumea de sens, lumea mea. Nu cumva a fost un act de egoism, ştiind că oricum avea să moară? Nu cumva, din egoism, a ales să distrugă o lume din care nu mai putea face parte? Ipoteza asta nu se închegase niciodată în mintea mea. Mi s-a părut insuportabil de posibilă. Şi, dacă aşa era, oare nu Valéria putea fi cea care avea să-mi ofere, din nou, nesperatul dar al iluziei, singura în care se poate trăi? Nu eşti deloc rezonabil, Philip, mi-am spus.

Era o femeie a spaţiilor deschise, inundate de soare. O şi vedeam tolănită, alături de pisici dormitânde, sub ultimele raze, pe stâncile de pe promenada El Paseo de la Principesa din ţara ei fabuloasă, cu picioarele alea interminabile, de femeie hrănită cu fructe de mare şi tostones. Era nepotrivită San Juan-ului modern, melanj de estetică bine cumpănită a trecutului cu prostul gust al prezentului transformat în rai turistic, dar mi se părea perfectă pentru Mayagüez-ul plin de vestigiile unei glorii ruinate care reuşise să-şi păstreze mândria: desuetă, prăfuită, dar prezentă. Pe Valéria încă nu apucase să crape dantela de sare marină a Caraibelor din care se născuse. Nu apucase nici ca trufia conchistadorilor să-i dispară complet din priviri şi dintr-un anume zvâcnet al umerilor, ceva abia vizibil dar care era acolo, apărând în anumite momente şi ţinând loc unor vorbe doar gândite, pe care nu-şi dădea voie să le rostească. Venise la Geneva ca spaniolii în Americi, cărând după ea tradiţia propriei familii, pe care nu reuşea să şi-o scoată din sânge, în cufărul ei plin cu fotografii, jurnale de pe vremea copilăriei, lucruşoare de bebeluş vechi de 27 de ani, primii pantofi de balet ai maică-sii, păpuşa de la nunta alor ei, adică maică-sa în miniatură, ferfeniţita carte de poveşti pe care bunică-su i-o citea seara la culcare, o pereche de butoni din fildeş de-ai lui tată-său, diplomele de premiantă cu coroniţă din cei zece ani de şcoală, trei nasturi din cristal strălucitor, primul ei stilou cu cerneală şi un manuscris al unui roman, o încercare de-a mult-prea-urâtului ei părinte de a deveni scriitor. O încercare ratată, fireşte, care ar fi putut fi chiar şansa mea în asaltul de cucerire iremediabilă a încrâncenatei nubile. Toate astea le-am aflat în seara de după prima operaţie. După ce vreme de 12 ore m-a secondat cu eficienţă maximă, cu un profesionalism şi cu o putere de-a îndura care nu aveau nimic a face cu aerul ei de prunc al secolului lenei, a adormit pe canapeaua din camera infirmierelor, cu picioarele-i dumnezeieşti ostenite şi ghemuite la piept, cu buzele întredeschise, ca un copil fericit că se poate întoarce pe tărâmul viselor, acolo unde numai dorinţele neostoite locuiesc. A doua zi am invitat-o în oraşul vechi, cu străzile lui urcătoare, pietruite, înguste şi saturate de liniştite. Ici, colo, mici scuaruri scufundate-n calm apăreau de unde nu te aşteptai. Acolo locuiau aristocraţii locului, din familii la fel de vechi ca ale ei. Oameni care-aveau grădini suspendate ascunse de privirile turiştilor, în case de o splendoare de basm, la care privirea trecătorului nu are acces. Doar dacă fusesei un student amărât care nu avea bani pentru a-ţi petrece week end-urile cu colegii aveai şansa de a le descoperi. Un uriaş labirint ascuns turistului din postumanism în care puteai pătrunde doar dintr-o prea mare curiozitate, dintr-o prea mare tristeţe sau din pură întâmplare. Ştiam un astfel de loc public, cocoţat între zidurile a cinci case şi acolo o invitasem la picnic, după ce ne regeneraserăm, printr-un somn de zece ore, forţele şi mintea. Acum ne era foame. La capitolul ăsta, Geneva-i o păcătoasă parşivă. Am cumpărat chifle calde din secară şi croissants de la un maître boulanger et pâtissier, o sticlă de ulei de măsline Lei Città Bianca pentru că merge grozav cu pâinea ruptă şi înmuiată, o cutie de foie gras cu trufe şi smochine, o bucată de brânză Gruyère şi o sticlă de Chardonnay Meursault Cuvée Maurice Chevalier 2016 cu care mă gândeam c-aveam s-o dau pe spate, un vin alb de Bourgogne, un triumf al laboratoarelor de genetică alimentară încrucişate cu zeii francezi care au în pază viile şi cu supravegherea atentă a abaţiilor în grija cărora zeii şi legile franceze le-au lăsat şi care ar trebui, cu toţii, să le fie recunoscători romanilor. Asta pentru adevărul istoric. Un astfel de vin, vorba lui Dumas, se bea în genunchi, cu capul descoperit, în semn de reverenţă. A-nchis ochii de plăcere, lăsând licoarea să i se prelingă pe gât iar faţa ei exprima extaz. Oare celălalt extaz cum arăta? O clipă doar, am avut impresia că privesc un tablou desenat cu creioane colorate, moi. Proiectată pe zidul din piatră al casei, Valèria era modernitatea ipostaziată în centrul tradiţionalului maiestuos. Pe balconul din lemn al casei, probabil vechi de peste 150 de ani, o pisică privea, nepăsător, cu labele ascunse sub ea, extazul viitoarei mele iubite. Dar ce ştiu pisicile...

Nu mai fusesem la un picnic de ani. Mai precis, de pe vremea când lumea încă era o iluzie. Adică de pe vremea când Julie trăia. Abia acum realizam că ultima ieşire tot aici fusese, doar că Julie fusese cea căreia-i dezvăluisem secretul acestui loc. Cu toate astea, Valéria n-are nimic de-a face cu Julie. Am privit-o mai atent. Nicio asemănare. Valéria este cu mult mai înaltă decât Julie şi are o cu totul altă constituţie. Valéria este lascivă şi provocatoare, Julie afişa o determinare de neclintit, chiar dacă nu pricepeai la ce se referă. Valéria este întruchiparea nevroticului, Julie, a obsesionalului. Valéria este un soi de "mi se rupe", Julie era mereu centrată în miezul necesităţii de neamânat. Valéria are aerul că s-ar afla într-o permanentă vacanţă, Julie avea încruntarea celui podidit de sarcini urgente, imperative. Şi totuşi, nu ştiu cum, semănau. Sprijinită-n coate, cu paharul cu vin în mâna dreaptă, sprijinit pe pământ, cu capul lăsat pe spate şi ochii-nchişi, cu părul curgându-i valuri, valuri, cu picioarele întinse unul peste celălalt, ţâşnind de sub rochia ridicată o palmă deasupra genunchilor, Valéria este totuna cu aerul, cu iarba atât de verde şi de bine îngrijită şi, dacă m-aş lungi lângă ea, ar fi totuna cu cerul. Pare atât de evanescentă încât nici nu dizlocă aerul din jurul ei. Miroase a stânjenei iar pielea-i luceşte a mătase caldă. Cuvintele noastre tac o vreme doar, liniştea înghesuită-n micul scuar ne strânge-n ea cu o mângâiere de briză proaspătă. Parcă aud valurile. Deasupra capului ei, pisica, neclintită ca o umbră priponită de zăbrelele balconului, sobră şi detaşată ca un Sfinx, veghează relaxată când Valéria se întoarce pe o parte, îşi sprijină capul pe podul palmei, îşi adună genunchii unul peste celălalt, flectându-şi puţin picioarele şi începe să vorbească de parc-ar fi în transă, cu privirea aţintită într-un loc necunoscut. Vorbeşte despre nuferi şi case cu ziduri colorate violent în culori isterice, despre ape turcoaz în care se reflectă siluetele palmierilor, despre contururile de vopsea albă ale uşilor şi ferestrelor aliniate de-a lungul străzii pietruite, despre bătrâna clopotniţă de unde marea argintie se vede ca şi cum nu s-ar termina niciodată, despre balcoane dantelate-n fier forjat, despre cimitirul de pe malul mării, fratele care s-a sinucis în urma dezamăgirii tatălui, vorbeşte despre ce înseamnă a rata pentru un puşti de 20 de ani (moartea) şi ce înseamnă pentru un tată de 68 (mândria rănită), vorbeşte despre ură, despre inutilitate.

O lume de obiecte inutile, de relaţii inutile, de obiceiuri inutile, de acumulări inutile, de concepte inutile, de dorinţe inutile, devoratoare, care ucid. O lume de averi inutile, de lux inutil, de cerinţe inutile, de efort inutil. Căutarea fericirii care face amintirile inutile, inutila distanţă dintre generaţii, inutilele generaţii care perpetuează cereri inutile, obiceiuri inutile, concepte inutile, dorinţe inutile, devoratoare, care ucid. Cimitirul de la malul mării, acolo unde fericirea a fost îngropată şi valurile care închid, sub ele, totul, sub un acoperiş de frunze zimţate care se întrevăd prin cupola mişcătoare şi transparentă a apei. Trebuie să tăcem, zice, căci dacă viaţa ne vede, ne împuşcă drept în inimă, ca pe nişte dihori, trebuie să tăcem. Şi, în tăcere, trebuie să plecăm departe, acolo unde nimeni nu ne poate ajunge, doar timpul. Acolo unde nu există dorinţe, nu există cerinţe, nu există concepte. Acolo unde o nouă lume poate fi inventată din nimic. Acolo unde nu este nimic. Dincolo de realitatea asta. Dincolo de tot. Acolo unde există petale albe de flori albe care rămân petale albe de flori albe care mor, acolo unde există un far care să lumineze nesfârşirea unei ape, acolo unde există o apă pentru că există, şi nu pentru a fi admirată, iubită sau urâtă. Acolo unde marea pe care nu pluteşte nicio corabie să-şi zdrobească valurile de ţărmuri indiferente şi mute. Acolo unde verbele se conjugă doar la prezent, unde drumurile nu sunt niciodată lungi sau greşite. Acolo unde nu există ceasuri şi unde cuvintele pot fi inventate din nou.

Ia o gură de vin, îşi lasă capul pe braţul îndoit şi închide ochii. Pisica în formă de 3 îşi continuă neclintirea indiferentă. În fractura pe care-a creat-o, sub cupola transparentă a apei, mă prăvălesc cu viteza luminii. Mă ţin de cutia de foie gras cu trufe şi smochine, de uleiul de măsline în care pluteşte o bucată de chiflă, de sticla cu vin, de piciorul paharului din mâna ei, de rochia ei, mă agăţ de rochia ei din care se rupe o bucată, mă agăţ de pisica în formă de 3, de valurile lunecoase ale părului ei, de gleznele ei înmărmurite-ntr-o frumuseţe adormită şi nepăsătoare. Aşa ceva nu se poate rata, îmi spun cu ultimele puteri, aşa ceva nu se poate rata, nu, nu la vârsta mea. Cu ultimele puteri, mă năpustesc împotriva valurilor. Şi valurile se sparg de ţărm. Nu eşti deloc rezonabil, Philip, mi-am spus.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer