Câţiva care i-au fost mai apropiaţi lui Ben l-au evocat, aşa cum se obişnuieşte la înmormântări, cu jumătate din cuvinte mincinoase, apoi am mers cu toţii la groapă, am aruncat o mână de pământ, unii au şi lăcrimat iar alţii au profitat de ocazie ca să povestească de pe vremea studenţiei. Azi, majoritatea fetelor aveau 10 kg în plus (şi arătau ca naiba), joburi bine plătite şi copii deja plecaţi de-acasă. Băieţii arătau mai bine, se ştie doar că îmbătrânirea e mai blândă cu bărbaţii. Şi April arăta bine. Părea neschimbată. Pe vremea când eram tineri, era cea mai mişto tipă din tot anul. La fel rămăsese şi azi. Aceeaşi greutate, acelaşi aer tineresc, inspirând poftă de viaţă. Tonică, veselă, zâmbitoare, destul de retrasă dar nicidecum retractilă. Avea un aer misterios. Tot blondă, ca pe vremuri. Nu, pe vremuri era platinată, azi, părul ei era de un blond potolit, ca fânul uscat. Purta o pereche de pantaloni strâmţi, crem, o pereche de pantofi cu toc, din piele lăcuită, de culoarea pantalonilor şi o bluză albă, vaporoasă, dintr-o pânză subţire. Stătea bine pe picioare. Ochelarii de soare cu lentile mari, negre, îi mascau faţa, aşa încât nu-mi dădeam seama cât de tare îmbătrânise. Mirosea bine de tot, un parfum de calitate, aşa cum mi-o aminteam din facultate. Când a venit momentul de pupat şi de la revedere, am luat-o, prieteneşte, pe după umeri şi i-am zis hai să bem o cafea şi să mai stăm de vorbă, vrei? Vreau, a zis şi-am pornit-o spre Cafe Vergano. Ca să n-o mai lungesc, de la înmormântare a pornit totul.
O evoluţie rapidă a evenimentelor se poate datora unei mulţimi de motive. Al meu a fost faptul că îmbătrâneam. Şi nu atât faptul în sine, ci conştiinţa faptului că îmbătrâneam, care este ceva teribil. Ceva de necuprins cu mintea. Cel puţin cu mintea mea. Nu e prea bărbăteşte ce spun, dar aşa stau lucrurile. Teama, teama că viaţa se încheie şi că n-am apucat s-o trăiesc suficient era viermele care mi se zvârcolea în creier, trimiţându-şi toxinele de-a lungul şi de-a latul trupului şi a tuturor zilelor mele, de câţiva ani încoace. Poate şi faptul că eram înclinat spre melancolie să fi jucat un rol, niciodată nu voi şti cât de important. April a fost antidotul meu. Xanaxul. Prozacul. Un amestec impresionant de înţelepciune şi de naivitate. De forţă şi de delicateţe. O floare de cireş care nu vrea să se scuture. Velierul meu pe timp de furtună. Coaja de nucă în care m-am ascuns, o nucă verde, cu o coajă groasă.
Nu a fost nimic altceva în afara alăturării a două singurătăţi, cu beneficii de ambele părţi. Dacă am şti asta când suntem tineri poate că nu am mai pierde vremea făcând alegeri proaste. Oamenii îşi aleg partenerul de viaţă din raţionamente cu totul stupide. Singurătatea e singurul raţionament corect. Doar alături de cineva poţi înfrunta frica de îmbătrânire, doar alături de o April poţi accepta. Nu e vorba despre înţelepciune, asta este o altă minciună, înţelepciunea nu te îmblânzeşte cu privire la gândul morţii, înţelepciunea te falsifică, arătând cât eşti de prost. Nimeni nu vrea moară, orice idiot ştie asta. Doar alături de o April de-aceeaşi vârstă cu tine poţi trece prin bătrâneţe, ori păstrându-ţi intacte capacităţile de-a o înfrunta, ori nebăgând-o în seamă. O puştoaică nu te întinereşte, ci te prosteşte. Poţi fi viril în multe feluri. Viaţa nu începe şi nu se sfârşeşte cu sexul. Îmbătrânirea este cea mai mare dovadă de virilitate, nu faptul că poţi fute oricând. Asta-i capcana cea mai comună şi de aceea majoritatea cade în ea. Alături de un bătrân, puştoaicele se simt validate în feminitatea lor, iar bătrânii se simt potenţi, asta-i tot, dar e fals, fals, fals. Orice-ai face, una de 20 de ani întotdeauna te va considera bătrân dacă ai sărit de 40, doar că eşti atât de prost încât habar nu ai.
O April are darul de a-ţi linişti conştiinţa. Ca acum, când iar m-a lovit vinovăţia că mi-am părăsit nevasta şi copilul, cu zece de ani în urmă. April e dintre cele care îmbătrânesc frumos fără să apeleze la niciun artificiu dintre cele pe care revoluţia ştiinţifică şi nestăvilita dorinţă a femeilor de a rămâne veşnic tinere le pune, azi, la dispoziţie, la preţuri pentru tot buzunarul. Există în ea ceva care se opune cu înverşunare îmbătrânirii, dar despre care nici eu, nici ea nu ştim nimic. În afara câtorva riduri care, de altfel, îi vin bine, restul e intact. Umblă prin casă în chiloţi şi într-un tricou fără mâneci, aşa încât am parte de spectacolul zilnic al funduleţului ei care tot iese la iveală de sub tricou, de picioarele ei frumoase, cu nerv, pe care se văd urmele celor zece ani de sport de performanţă, de sânii de mărime medie care-i saltă sub tricou la fiecare pas, ca două păsări neliniştite, şi de cele două perspective ale temperamentului ei minunat: pe de-o parte, o lentoare halucinată de un aer de resemnare, pe care-o târăşte cu lascivitate şi asumare, de jumătate de an încoace, pe sub ochii mei, pe de alta, o energie neastâmpărată, a celui care ştie că poate dărâma lumea şi o poate reconstrui oricând. Nu zic înălţa, căci lumea e plată precum câmpiile elizee. Stuporul avid cu care o privesc de-atâta vreme fără să mă satur (şi de care este perfect conştientă) reclădeşte în ea senzaţia unei tinereţi ştiutoare, sigură de sine, triumfătoare. April este reprezentanta unică a acelui mod de a trăi despre care nu am ştiut nimic până la ea. Viaţa nu e bucurie pură, deci nici ea nu e, dar atunci când se întâmplă să se afle în faza de optimism, energia ei catalizează toate resursele mele de vitalitate, propulsându-mă un metru mai departe în haosul deşănţat al vieţii. April, ca marcă a unui stadiu în care nu pot adăsta prea mult, dar care tinde să se lărgească. Iar eu, ca developant al stărilor ei interioare. April, uragan hrănindu-se din turpori vegetative insondabile. Cu ea, totul capătă sens, unul pe care viaţa, ea singură, nu-l are. Cu ea, iluzia rămâne posibilă. Speranţa gesticulează, discret, în zarea imediată. April, poezia vieţii mele!
Tot April, draga de ea, este cea care-mi provoacă, întotdeauna cu inocenţă autentică, adevărate preinfarcturi. Imperialismul ei, lipsit de orice tentă războinică, este, desigur, omnipotent. Nu există lucru despre care să nu-mi fi demonstrat că poate fi abordat. După ea, nu există nimic pe lume care să nu poată fi anexat, făcut al tău. Nu există graniţe, altele în afara celor pe care mintea ta le aşază. Dincolo de ele totul este posibil, iar ea tocmai asta m-a învăţat, cum anume se face acest pas dincolo, la capătul a lungi discuţii în contradictoriu, în timp ce rostogolea peste mine lumina cenuşie a ochilor ei de ardezie gri-verzuie. Filosofia ei fundamentală este că nu există imperative. Nu a aflat-o singură, ci pe parcursul unei terapii de vreo trei ani. Unii îi spun dezvoltare personală, sinistră găselniţă a marketingului psihologiei care încearcă să vândă acelaşi produs, într-o formă alterată, vopsindu-l în culori noi, de când Freud a fost dus în dizgraţie. Dezvoltarea asta personală o practică ăia care habar n-au despre ce vorbesc şi care cred că e suficient să înşiri nişte concepte ca să te numeşti terapeut. Care cred că e suficient să dai sfaturi şi să faci tabele care să monitorizeze activităţile zilnice. Care cred că e suficient să detecteze... gândurile disfuncţionale. Lui April îi vine să vomite când aude asemenea inepţii. Mie nu-mi vine pentru că eu nu mă pricep. Când vede această reducţie a minţii la un simplu mecanism, dă din mână a lehamite, face o piruetă de 180 de grade, opunându-i în acest fel fundul ei frumos, pe jumătate dezgolit. Cum să reduci mintea la un tabel?, obişnuieşte să întrebe retoric, enervându-se. Cum să reduci totul la un set de reguli şi de sfaturi? Spune că majoritatea absolută a celor care se ocupă cu aşa ceva ar trebui să rămână fără atestat de practică. Nişte şarlatani, nişte cretini care cretinizează şi mai tare pe alţii deja cretini şi care vor rămâne, până la capătul zilelor, cretini cu toţii, aşa spune, ţuguindu-şi boticul, intransigenta mea iubită.
Pentru April, curentul electric este electronul care vine din priză şi intră-n televizor şi care, datorită unui proces impenetrabil, distribuie programele tv. Dacă o întrebi, ştie toate formulele de calcul ale curentului electric continuu, aşa cum le-am învăţat la şcoală, însă pentru ea toate astea nu au nicio legătură cu curentul electric propriu-zis. Se pricepe, însă, de minune la chimie. April pictează. Cu pensule cu păr de veveriţă sau de cal, pictează ceşti din porţelan. Până acum câţiva ani a fost restaurator, apoi s-a săturat să repare porţelanuri şi şi-a început propria-i afacere. Azi a ajuns la stadiul în care îşi permite să-şi comande ceşti cu forme anume, desenate de ea, la o firmă nemţească veche de vreo sută cincizeci de ani, parcă Reutter Porzellan îi zice, pe care le pictează şi apoi le vinde. Blanc-uri le zice. Are clienţii ei. Face numai unicate, aşa că şi preţurile sunt pe măsură. De exemplu, un set format dintr-o ceaşcă de ceai de 200 ml şi o farfurioară cu diametrul de 12 cm, pictate cu flori în patru culori, pleacă de la 120 de lire. Vopselele şi le prepară singură, din prafuri colorate şi combinaţii de solvenţi, secret de fabricaţie. Pictează cam 10 seturi pe săptămână. Undeva în jur de 2.000 de lire, cam atât cât câştig eu în jumătate de lună. April face întotdeauna doar ceea ce-i place, în virtutea singurei legi care-i guvernează viaţa: nimic nu trebuie pe lumea asta. Televizorul nu există pentru ea, "această armă de îndobitocire în masă, mortală, cu efect imediat". Există, în schimb, cărţile. În cărţi sunt lumile ei, retragerile ei solitare, singurul sens posibil, viaţa însăşi. Nu le foloseşte ca pe oglinzi care să-i înfăţişeze identicul, ci ca pe ecrane de proiecţie a diferenţei care duce la identic. Mă rog, o chestie complicată pe care n-am prea înţeles-o. Pentru April, căutarea unui sens al vieţii este a descoperi, permanent, că nu există niciunul. Micile revelaţii de care crede că a avut parte în lungii ani ai entuziasmului adolescentin desfoliaseră toate iluziile până la miezul lor sec, din care văgăuna nimicului apărea, în cele din urmă, la lumină, ca o gură ştirbă slobozind un hohot de râs, o hăhăială lipsită de articulaţie, ancorată în ceea ce, pe-atunci, i se părea important: libertatea, dreptatea, echitatea, adevărul, onoarea, frumosul... M-am revoltat cu prima ocazie pe care mi-a dat-o. "Eşti la fel de prost ca toţi ceilalţi", mi-a spus resemnată, cu o voce albă, moartă. "Am obosit să explic. Chestiile astea, de fapt, nu se explică, ori le înţelegi, ori nu pricepi nimic niciodată, şi atunci faci parte dintre fericiţi", a zis şi mi-a întors spatele, după care s-a scurs, dezamăgită şi îndurerată, spre dormitor.
Şi cum era să nu-i dreptate? Pentru April, adevărul, libertatea, frumosul, pe vremea când încerca să le întrupeze, s-au pulverizat, într-o clipă, în miliarde de particule infinitezimale pe care azi încerca să le recupereze din lectură sau cel puţin asta credeam. În dimineaţa în care mi-a povestit tragedia era lipsită nu doar de vlagă, ci părea de-a dreptul golită de sânge. Stătea pe scaunul din bucătărie, contre jour, mâinile îi atârnau, grele, pe lângă corp, ca şi cum abia şi le mai putea ţine. Ca şi cum nu mai era acolo, în trupul ei frumos şi aproape gol, ca şi cum rămăsese doar o voce, venită din vremuri despre care nu ştiam nimic. Bernard, zis Bunny, pur şi simplu dispăruse din grădină, unde se juca, în timp ce ea îi pregătea masa de prânz. Poarta era încuiată iar copilul nu era nicăieri.
- Aş fi putut alege să înnebunesc, înţelegi? Nu-i aşa că nu ştiai că asta este o alegere? Am fost acolo, în clipa aceea, pe marginea îngustă în care am avut de ales să-mi păstrez minţile-n cap sau să le las să mi se împrăştie. Am ales să sper. Trebuia să-l caut pentru că trebuia să-l găsesc. Şi-am început să-l caut. I-am telefonat lui Edgar şi l-am căutat împreună. Apoi, ne-am despărţit, ca să fim mai eficienţi. Am căutat un an. Nu am reuşit să-l găsim şi de aceea ne-am despărţit de tot. Iar tu în clipa asta să nu îndrăzneşti să spui ceva. Nu am nevoie de nicio vorbă, de nimic. Ai înţeles?
Am luat-o-n braţe şi am tăcut. Nici n-aş fi avut ceva de spus. După o vreme, am simţit cum trupul ei de fum se reconstituie şi începe să fie locuit. Am strâns-o tare, fără să scot o vorbă iar ea a plâns o vreme spasmodic, apoi din ce în ce mai încet iar eu nu i-am dat drumul nicio clipă, ca şi cum încleştarea braţelor mele era ceea ce dădea, din nou, formă sufletului ei. În doar câteva cuvinte livrase o întreagă tragedie, cea mai mare tragedie de care poate avea parte o mamă, dar restul era în ea, o locuia încă, în ciuda celor cincisprezece ani care trecuseră. Totul era proaspăt, abia întâmplat. Trecutul devenise prezent, un prezent continuu şi aşa avea să rămână. M-am gândit că momentele astea de aducere aminte se petrec cu o variabilitate care nu ţine cont de nimic. De astă dată eu am fost cel care eram lângă ea, dar data viitoare? Aveam de gând să fiu şi data viitoare, şi data răs-viitoare şi de câte dăţi o mai fi să fie. S-a scuturat de braţele mele şi a oftat.
- Cândva credeam că nebunia e o soluţie. Am aflat că nu e. În nebunie eşti hiperlucid. Iar când nu eşti, îţi poţi lua zilele sau poţi omorî pe cineva. Aş fi ales oricând sinuciderea dacă n-aş fi fost atât de laşă. Nu de moarte-mi este frică, ci mi-e frică să mor, a zis după care s-a dus să picteze un set de ceşti, comandă specială pentru o prinţesă indiană.
Edgar nu fusese la înmormântare. Se căsătoriseră în ultimul an de facultate, mai degrabă pentru că April, pe care, de fapt, o chema Ilona, nume imposibil de pronunţat corect, urma să se întoarcă în ţara ei nenorocită. Venise la Londra cu o bursă de studii şi căsătoria era singurul ei paşaport permanent. Îl alesese pe Edgar nu din dragoste, ci din premeditare, la capătul unui calcul corect. Între timp, devenise o londoneză perfectă sau o poloneză care imită perfect o londoneză autentică. În străfundurile sufletului ei, însă, rămăsese poloneză, ţară despre care nu mai voia s-audă. Considera că dispariţia lui Bunny fusese preţul plătit pentru diversiunea pe care o făcuse, un preţ nedrept, o pedeapsă disproporţionată faţă de ceea ce se cerea pedepsit. Până la urmă, şi Edgar se folosise de ea iar ea, oricum, nu stătuse cu pistolul la tâmpla lui, silindu-l s-o ia de nevastă. Subiectul era tabu, Ilona interzisese să vorbim despre trecut şi în special despre trecutul apropiat. Despre ţara ei avea o impresie catastrofală, după ce, o vreme îndelungată, avusese o impresie extraordinară. La un moment dat plănuise să se întoarcă. Poloniei îi merge bine, înflorise, devenise un mic Occident, totul părea promiţător, aşezat pe un drum fără întoarcere. Până într-o zi când făcuse stânga-mprejur şi ajunsese, nu ştia cum, nu ştia de unde, din nou pe mâna javrelor comuniste. Nu pricepeam mare lucru. April a dat din mână a lehamite, deloc dispusă să-mi explice, şi iar a făcut o piruetă d-aia de-a ei, după care s-a dus să picteze.
April picta compulsiv. Se agăţa de pensulele ei şi de ceştile din porţelan nemţesc ca şi cum, dacă nu ar fi făcut-o, ar fi căzut într-un nesfârşit abis. Tortiţa ceştii, pensulele, tuburile cu vopsele erau marginile lui iar ea stătea acolo, înverşunată, luptându-se cu iminenţa unei prăbuşiri, opunându-se cu înverşunare nu căderii înseşi, ci necunoscutului în care avea s-o ducă, unde bănuia că nu există alegere. Atunci când isprăvea de pictat câte o ceaşcă, răsufla mulţumită şi epuizată de atâta concentrare, după care aluneca într-o lentoare în care parcă devenea altcineva. Acelea erau momentele noastre de tandreţe, în care April (sau Ilona) se lăsa îmbrăţişată şi alintată şi în care era dispusă să povestească despre Polonia şi despre viaţa ei în acel căcat de ţară, aşa îi spunea, un căcat de ţară pe o care o iubea fără să ştie de ce, un căcat de ţară care plângea în trupul ei obosit. Exact astea erau cuvintele ei. În momentele acelea, glasul ei se schimba, căpăta consistenţă, consistenţa unor ecouri îndepărtate, consistenţa a milioane de ecouri care se întâlnesc în acelaşi spaţiu, ca sunetele care reverberează într-o peşteră, amplificându-se şi transformându-se într-o mare voce, înfricoşătoare pentru că intraductibilă. În clipele acelea, nu foarte dese, aveam impresia că nu cu April stau de vorbă, ci cu Polonia însăşi, cu toate milioanele alea de oameni, sau poate cu sutele de milioane de polonezi, câţi or fi existat de când e Polonia pe lumea asta, aveam impresia că aud vocile tuturor polonezilor morţi, vii şi încă nenăscuţi, dar era, de fapt, vocea nostalgiilor şi vocea dorinţelor lui April pentru ţara sa. Era vocea unui profet care bate câmpii. Într-un moment de genul ăsta am aflat despre Witold, bunicul din partea mamei, care s-a lăsat capturat de nemţi doar pentru a ajunge în lagăr, pentru a le duce polonezilor ştiri din ţară, care a avut norocul să supravieţuiască Auschwitzului şi care s-a trezit executat de comunişti, pentru că s-a opus regimului. "Îţi dai seama", a zis, "să scapi de paranoic ca să te condamne la moarte un imbecil. Zi şi tu!" I se părea că-i este scris să repete, într-un fel, destinul bunicului. Fugise în Anglia de comuniştii din ţara ei pentru ca Anglia s-o omoare, luându-i copilul. Ura Anglia pentru că nu fusese capabilă să i-l restituie pe Bunny, ura căcatul de Polonia, pe care de-acum ştiam c-o iubeşte cu aceeaşi iubire pe care-l iubea pe Bunny, ura tot estul Europei pentru că era populat de cohorte nesfârşite de comunişti care se-mpuiaseră mai rău ca muştele, ura nepăsarea Uniunii Europene cu privire la dezastrele ideologice din ţările comuniste, dar ura şi întreaga Europă, în frunte cu marea Anglie, din pricina propriei ideologii, din pricina progresismului învingător pe care ea îl echivala cu un nou comunism. Era, pur şi simplu, stupefiată că oamenii nu văd ce se întâmplă, că vieţile lor mărunte şi lipsite de sens sunt mai importante decât soarta Europei şi tocmai de aceea ajunsese la concluzia că majoritatea absolută a omenirii este cretină, lucru cu care eram totalmente de acord.
Într-o zi mi-am dat seama că ceea ce iubeam la Ilona era francheţea ei. Ştia că nu ştie nimic, enunţa cu exasperare faptul că nu ştie nimic (un fapt concret, irefutabil) şi că nu pricepe nimic din viaţa asta, şi mai ales avea conştiinţa faptului că nu va şti niciodată nimic, iar eu chiar nu pricepeam ce naiba vrea să spună. A fost pentru prima oară când am simţit că idiotul sunt eu şi că, de fapt, ea ştie bine ce spune. Pe Ilona o durea-n cot de spaima mea de bătrâneţe, o durea-n cot de bătrâneţea mea care deja începuse, era atât de prinsă cu ceştile şi cu pensulele ei şi cu exasperarea că viaţa trece iar ea nu pricepe nimic, încât până şi eu am uitat de ce-mi era frică. Şi, cumva, bătrâneţea a dispărut. S-a strecurat ca un mic mamifer speriat de moarte şi a dispărut în hăul spaimei Ilonei care, atunci când nu picta compulsiv, făcea pâine, plăcinte cu brânză şi stafide, cozonaci umflaţi şi aurii. Cu Ilona am pus rapid pe mine cinci kilograme, până într-o zi când a spus: gata, ai sărit pârleazul (a trebuit să caut în dicţionar), s-a terminat cu cozonacii, cu gulaşul, cu pâinea, cu cârnaţii de casă. În ziua aia am trecut pe salate şi pe mers rapid, cu paşi număraţi cu indiferenţă de o nenorocită de aplicaţie de pe telefonul mobil al Ilonei. Stabilise limita inferioară la 10.000 de paşi pe zi, cu o viteză medie de 5 km/oră, ceea ce n-avea nimic a face cu o plimbare de oameni normali, ci cu o alergătură de femeie disperată care se îndreaptă, în grabă, spre nimic. Ţin minte că într-o zi am reuşit performanţa a 13.800 de paşi. În ziua aceea Ilona m-a premiat cu un ceai de plante şi cu o partidă de amor pe nemâncate. Avea în ea ceva sălbatic, probabil sălbăticia întemeietorilor Poloniei, prin sângele cărora curgea o cruzime de hun.
Ilona îşi exterioriza temperamentul ori în lucruri simple, cum era frământarea cozonacilor sau a pâinii, ori în lucruri complicate, pe care nu le înţelegeam prea bine şi ale căror adâncimi insondabile se sustrăgeau analizei mele atente, academice. La universitate nu păţeam niciodată aşa ceva. Îmi vedeam conştiincios (sau cu câtă conştiinţă îmi mai rămăsese) de treabă, gândindu-mă cu groază la pensionare. Aroganţa siguranţei de sine, apanaj al universitarilor britanici şi celor din est, se diminuase. Devenisem un model de profesor, corect, echidistant, nevizitat şi nevizat de invidii, scufundat în tăceri interpretate ca semn al atingerii unei înţelepciuni de filosof (erau doar tăcerile unui biet om obsedat de bătrâneţe). Stăpâneam meseria, mă mişcam ca peştele-n apă, eram admirat, unele studente-mi făceau curte, mai ales înaintea examenelor când, brusc, apăreau o grămadă de lucruri ce se cereau descifrate. Rezistam cu stoicism oricărei oferte. O aveam acasă pe Ilona şi asta însemna că nu mai aveam nevoie de nimic. Dacă Franciska mi-a atras atenţia în vreun fel, a fost pentru aerul ei mereu absent şi îngrijorat. Nu performa în niciun fel, nu aveam nicio îndoială că urma să pice nu doar examenul la mine, urma, probabil, imposibilitatea de a se descurca cu prea multele restanţe, exmatricularea şi întoarcerea acasă. Franciska era, aşijderi, poloneză. O fată înaltă ca o baschetbalistă, bine legată, dar care slăbise vizibil în ultimul timp. Avea o faţă albă plină de pistrui, mai ales pe nas şi pe pomeţi, care, alături de ochii albaştri şi pierduţi îi făceau nu doar o mutriţă haioasă, ci o mutriţă haioasă pierdută într-un soi de resemnare tăcută, cu profunzimi de fântână secată. Avea aerul unei fete ieşite de la psihiatrie, aflată încă sub tratament. Era îmbrăcată sărăcăcios dar curat iar privirea ei umilă era de-a dreptul înduioşătoare. Avea părul lung, ondulat şi sârmos, mai degrabă portocaliu decât blond. Cu două zile înainte de începerea sesiunii a venit la ultima mea oră de consultaţii. A intrat în birou, m-a privit ca şi cum tocmai ar fi aterizat de pe-o planetă străină şi a luat loc pe scaunul din faţa biroului, destinat studenţilor. Şi-a încrucişat mâinile în poală şi a început să plângă. Imediat m-am gândit că probabil aşa procedase cu toţi profesorii cu care urma să susţină examene. Mă aşteptam să înşire o poveste lacrimogenă care implora mila, adică trecerea examenului cu notă minimă. Dar lucrurile nu au stat deloc aşa şi ceea ce urmează este încercarea mea de a reconstitui discursul Franciskăi. Ţin minte că albastrul palid al cerului decupat de fereastra din birou se intensifica pe măsură ce lumina descreştea, era linişte, doar murmurul străzii amestecat cu freamătul frunzişului se auzeau ca şi cum înaintarea zilei către noapte era, de fapt, o înaintare către un deşert periculos.
Încă din prima frază Franciska a zis că ea vrea să moară şi a început să plângă cu sughiţuri, ca şi cum nu ar fi fost o alegere, ci o necesitate impusă din afară. I-am spus că totul are o rezolvare în viaţă, singura care n-are este moartea. Un truism, însă unul care la studente încă ţine, invariabil manifestarea uluirii lor fiind ca şi cum o mare revelaţie le-ar fi fost pusă în faţa ochilor. Cu Franciska schema asta nu a ţinut. Părea că ea chiar vrea să moară, însă lăsând în urmă un mare regret. A zis că nu va lua examenele (doar două le va trece, două din şase), că avea să fie obligată să se întoarcă acasă, că maică-sa o va omorî sau o va da afară din casă, că ai ei se sacrificaseră ca s-o ţină la facultate în Anglia, că îşi puseseră speranţa să reuşească pentru a nu fi nevoită să se întoarcă la viaţa nenorocită din Polonia unde nu avea nicio şansă în afara celei de a trăi ca un şobolan care roade resturile de la chiolhanurile bogătanilor îmbogăţiţi peste noapte, că ea nu vrea să rămână în Anglia şi că niciodată nu şi-a dorit, că nu îi place la facultate şi că a făcut o alegere greşită, dar că nici acasă nu vrea să se întoarcă pentru că maică-sa îi spusese că se reinstalaseră comuniştii şi că Polonia urma să fie dată afară din Uniune şi că se vor închide graniţele din nou, că nu ştia ce să facă şi unde să se ducă, că nu putea înşela speranţele părinţilor şi nu putea să-şi bată joc de sacrificiul lor, că se lipsiseră de toate şi că făcuseră împrumut la bancă pentru a o ţine pe ea la facultate, că nu le spusese că are atâtea restanţe şi că urma să fie exmatriculată, moment în care maică-sa urma să se sinucidă şi că ea nu ar putea trece niciodată prin aşa ceva, aşa că mai bine se omoară ea, însă nu ştie cum s-o facă fără să se chinuie, dar că nu suportă nici imaginea mamei când avea să afle că ea se sinucisese. Aceasta era, pentru Franciska, o situaţie fără ieşire. Ce nu am înţeles era ce anume voia de la mine.
Strălucirea albastră a cerului se stinsese, lumina devenise vâscoasă, prin fereastra deschisă pătrundeau acum efluvii de iarbă cosită, de vegetal trezit la viaţă. Franciska sau disperarea Franciskăi devenise o mare gaură neagră, unde timpul se oprise. Stătea acolo, pe scaunul din faţa biroului, plângând în surdină, ca o umbră întunecată abia mişcătoare, când mi-am spus că cea mai bună strategie (sau singura la care mă ducea mintea) era o alianţă cu forţele teribile ale gândirii magice pe care le-aş fi putut accesa în ea, care cu siguranţă trebuiau să existe pe undeva, prin mintea ei apăsată de tristeţe. Totul se reducea la acroşarea copilului din ea, la aducerea lui la viaţă, un copil care ştie să viseze, să fantasmeze, să imagineze, să construiască poveşti suprarealiste, să se identifice cu eroul care luptă şi învinge. Aveam sentimentul că dacă o las să plece, a doua zi urma să aflu că se sinucisese, aşa că eram dispus să lungesc lucrurile până aveam s-o simt în siguranţă, măcar până a doua zi. Mi-am amintit de o altă studentă pe care, cu ani în urmă, o condusesem acasă într-o seară. Era obsedată de poezie, scria poezie, scria bine, dar tot încerca să înţeleagă ce e poezia şi nu reuşea şi tocmai pe mine mă alesese să fiu cel care-i destăinuie misterul. A doua zi aflasem că se sinucisese şi că eram pe lista scurtă a celor bănuiţi a fi avut o implicare în afacerea asta, căci fusesem ultimul cu care se întâlnise. Nu mai voiam să trec prin aşa ceva, aşa că m-am ridicat şi i-am preparat Franciskăi o cană cu ceai, pe care a primit-o aproape bucuroasă. Trei linguriţe de zahăr, a spus, de unde am dedus că nu se pricepe la ceai, dar nu asta conta. Franciska mirosea a săpun şi a coacăze coapte, a fructe zemoase şi dulci de mango sau de banane. Privirea-i plutea în apa clară şi luminoasă a ochilor ei albaştri, o privire tulbure şi plină de singurătate, o singurătate care ştie despre ea că are nevoie de contactul uman pe care eu i-l ofeream prin intermediul ceştii cu ceai. S-a ridicat fulgerător, ca propulsată de un imens arc invizibil şi şi-a încolăcit braţele în jurul gâtului meu şi toate acele arome de fructe şi toate acele culori m-au luat cu ele şi m-au dus, mai repede ca gândul, în captivitatea unor moliciuni umede, fierbinţi, paradisiace, în care m-am pierdut nici n-aş şti să spun câtă vreme. Lucrurile o luaseră razna, totalmente scăpate de sub control. Încercam să-mi revin, să înţeleg ce se petrece, cu toate că înţelegeam foarte bine. Franciska a dispărut, nu ştiu când, nu ştiu cum, nu ştiu unde, am rămas singur cu mine însumi, cu insuportabila greutate a mizeriei pe care tocmai o comisesem, ale cărei urmări îmi era imposibil să le anticipez. Rămăsesem singur în biroul meu care-mi devenise străin, o lume de obiecte neînsufleţite, fără nicio legătură cu viaţa mea. Luna arunca, printre franjurile unui nor care se disipa, o lumină opalescentă, lăptoasă, rece, indiferentă.
April mă aştepta în bucătărie. M-a privit, meditativ, preţ de câteva clipe, evaluându-şi senzaţiile şi, cu un ton neacuzator, a spus:
- Nu ora la care-ai venit este problema, ci că nu ai cum s-o justifici credibil, după care mi-a servit pirueta aia a ei, care anula oricare alt cuvânt posibil.
În noaptea aceea April a dormit pe canapeaua din atelier iar eu am fost suficient de cretin încât să-mi subliniez vinovăţia prin a nu mă duce la ea. Sau suficient de inteligent. Am fost nevoit şi altă dată să joc sceneta asta ingrată şi nu mi-a ieşit, aşa că am lăsat-o în plata Domnului, fie ce-o fi. Mi-o şi imaginam pe April vârâtă sub trei halate, cu pilota trasă peste cap, ascunzându-se de viaţă, mi-o şi imaginam trezindu-se noaptea şi acoperind cu vopsea neagră o farfurioară peste care iniţial pictase texte în latină şi în engleză, mi-o imaginam a doua zi refuzând să iasă din cameră până când aveam să plec şi apoi strângându-şi lucrurile şi părăsind casa, lăsându-mi pe masa din bucătărie întruchiparea mizeriei mele, semnul distinctiv al morţii mele pentru ea: farfurioara scrisă şi apoi pictată cu vopsea neagră, care m-ar fi împiedicat să citesc textele de dedesubt. Şi, pe ea, tronând într-un alb imaculat (albul de Reutter Porzellan), ceaşca neatinsă, efigie a purităţii ei pe care-am maculat-o cu cruzime, într-o clipă de pierdere de control.
Un calm dens a pus stăpânire pe mine în timp ce scriam în minte scenariul următoarelor ore din viaţa mea cu April (sau cu Ilona). Plasat în lumina albă a neonului din baie, când m-am privit în oglindă cu curiozitate, ca să văd cine îmi întoarce privirea din argintul lichid, am văzut căluţul de bătaie al lui Sterne dând din cap energic, cabrându-se cu eleganţă şi plin de mândrie, m-am văzut pe mine sau pe cineva care semăna cu mine zâmbind, am văzut până şi paginile negre şi albe care urmau să fie răsfoite şi întoarse pe toate părţile de către cititorul curios, m-am văzut plutind deasupra întregii abjecţii a unei lumi de sicofanţi împurpuraţi de înalta menire a vieţii lor, am văzut, sus, pe stâncă, un castel din piatră care mă aştepta. Înainte de a închide lumina şi a mă retrage în dormitor pentru un binemeritat somn, ţin minte că m-am întrebat: cine, dacă aş striga, m-ar auzi din cetele cereşti?[1]
În dimineaţa urătoare m-am trezit cu o senzaţie de fericire insuportabilă. April reuşise să mă înveţe cum să fac acel misterios pas în afara minţii mele. Limita, cea din urmă, fusese doborâtă. Am deschis uşa într-o stare de beatitudine nicicând trăită, pentru-a mă duce să mă uşurez. Un miros de cafea proaspăt preparată m-a lovit drept în moalele capului.
[1] Parafrază la primul vers al primei elegii din Elegiile duineze, de R.M. Rilke