Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  49

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Freud Museum


Ioana Scoruş

14.04.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Necazul cu viaţa e că trebuie să trăieşti. Vreau să spun: necazul e că trebuie să-ţi câştigi existenţa. Am cântărit bine dacă să renunţ la slujba mea bine plătită dar ucigătoare de timp, în favoarea celei de paznic de noapte la Muzeul Freud. E un fel de-a spune muzeu, în realitate este o casă memorială în Maresfield Gardens, Hampstead, o zonă unde preţul caselor pleacă de pe la un milion de lire. Poate te gândeşti că, fiind o zonă selectă, cei de pe-acolo sunt oameni de bună calitate. Ai putea avea dreptate, dar depinde la ce te referi. Dacă te referi la oameni cu bani mulţi, atunci nu greşeşti. Pentru mine, însă, oamenii bogaţi nu sunt, neapărat, de bună calitate. Mulţi n-au niciun fel de educaţie. Unii sunt ostentativi şi aroganţi, pe alţii nici nu-i vezi, ştii doar că există. Coboară ca nişte umbre din limuzinele lor silenţioase, ca şi când lumina soarelui nu trebuie să-i vadă. Se baricadează în spatele draperiilor şi a doua zi se suie, tot ca nişte umbre, în limuzinele lor silenţioase pe care le vezi dispărând de parcă s-ar evapora ca un abur în zare. Tocmai pentru că am obligaţia ca noaptea să stau treaz, ceea ce este un lucru cu totul împotriva naturii umane, fără să vreau am devenit deţinătorul unei mulţimi de informaţii despre milionarii din zonă. De exemplu, Hammersmith are o amantă din Insulele Capului Verde, o fostă acrobată de circ pe care-o aduce aici de trei ori pe săptămână şi căreia-i plăteşte un apartament în partea cealaltă a Londrei. Clarisa o cheamă şi a pus-o să se lase de circ şi să se ducă la şcoală. Eu sunt cel care-i face referatele fără de care nu poate intra în examene. O mie cinci sute lire bucata, cinci pe semestru, 15 pagini de referat. Da, e foarte mult, dar şi ei sunt milionari. Oi fi eu paznic de noapte, dar prost nu sunt. Pe partea cealaltă a străzii, la trei case distanţă, locuieşte Elionore Cruz, o lesbiană de 45 de ani cu afaceri în Thailanda, în industria sexului. Înţelegi ce vreau să spun. Biata de ea, nu mă poate privi decât ca pe-un amărât de paznic de noapte. Ceea ce, de altfel, chiar sunt. Când şi când, ca să-şi spele păcatele, o apucă facerea de bine. Aceea este ziua în care mă îmbracă din cap până-n picioare şi-mi dă o masă într-un restaurant de lux. Se întâmplă cam o dată la două luni, cu toate că, după părerea mea, păcatele ei sunt mult mai consistente decât suma pe care o cheltuieşte cu mine, adică vreo trei mii de lire. Acum înţelegi de ce port asemenea haine. Chiar lângă casa ei se înalţă reşedinţa de vară a Isabellei Piemonte, o sexagenară rafinată care vine să se reculeagă aici, la mine-n muzeu şi căreia-i descui uşile pentru o mie de lire. Vine cam de două ori pe lună, se suie pe celebrul divan ca şi cum ar analiza-o Freud, stă acolo preţ de 45 de minute şi vorbeşte continuu. Uneori îmi notez ce spune. Nu spun ce, pentru că am onoare. De altfel, aşa ar fi procedat şi Freud dacă n-ar fi fost un deschizător de drumuri. Lui Teophile M. Teophile, cel cu vinurile, îi iau doar 500 de lire. Şi el e dintre cei care au o obsesie pentru Freud. El nu pe divan se aşază, ci chiar pe scaunul maestrului. Chiar m-am gândit într-o zi că poate ar fi bine să-i fac cunoştinţă Isabellei cu Teophile. Ăsta vine săptămânal. Şi mai am un client nocturn, un armator grec căruia nu-i voi spune numele. Omul e fetişist şi se masturbează o dată pe săptămână în faţa statuetelor lui Freud, tot pentru o mie de lire. I-am spus încă de prima oară: domnule, te rog frumos să-ţi cureţi singur sperma, eu nu sunt aici ca femeie de serviciu, eu sunt aici să păzesc şi să întreţin renumele regelui inconştientului personal. Omul s-a executat, apoi, nu am mai avut probleme cu el. Înţelegi, aşadar, că strâng o sumă frumuşică, başca salariul, din care trăiesc ca boierul şi care-mi permite tot timpul din lume, pe care-l dedic motivului pentru care am acceptat să fiu paznic de noapte: vreau să devin scriitor.

Nu ştiu cum devii scriitor, dar încerc să găsesc calea. Calea mea. Nu cred că lucrul ăsta se învaţă la facultate, nu cred deloc în chestia asta. Mai degrabă cred că cea mai bună cale este cititul. Dar nu cititul de plăcere, ci cel profesionist. Acum mă chinui cu Dickens. Mi se pare de bun simţ să mă ocup de un clasic, cu toate că abia aştept să-l dau gata ca să mă delectez cu McEwan. Să-ţi spun un secret: dintre toţi cei de azi, el îmi place cel mai tare. Da, ştiu, uneori e plat, e banal, dar mereu e rafinat, subţire. Cel mai mult îmi place că-i un tip sensibil. Cum simte că riscă să-şi expună prea tare sensibilitatea, cum bagă o ironie d-aia de-a lui, de te umple de serotonină. Pur şi simplu îl ador. Să-ţi spun cum fac: mai întâi citesc cartea, de plăcere. Apoi, iau frază cu frază, şi încerc să-i desluşesc construcţia. Uneori, modelul se repetă, alteori, se schimbă. Oricum, e vorba despre modele, despre tipare. Odată ce-ai descoperit tiparul, restul e umplerea lui cu personaje şi acţiuni. Construirea personajelor şi a acţiunilor este, desigur, altă poveste, deloc simplă. E clar că vorbesc despre cărţile adevărate, da? Apoi, mai sunt salturile, ruperile, trecerile de la subiect la câte-un excurs ştiinţific sau pseudofilozofic, şi aici trebuie să recunoşti că McEwan e printre cei mai tari. Nimeni nu scrie ca el despre anevrism, aşa cum nimeni nu scrie ca el despre vinuri sau despre politică. Problema mea e următoarea: pot scrie ca el, pot scrie ca Dickens, pot scrie ca Roth sau ca Onfray sau ca Makine sau ca Flannagan, dar nu pot scrie ca mine. Eu nu ştiu să scriu şi nici nu vreau să scriu ca niciunul dintre ăştia. Ori devin eu, ori mă las. Habar n-am cum înveţi să scrii, d-aia zic, aici e o şmecherie pe care încă n-am depistat-o. Dar am tot timpul din lume să dibui secretul, corect?

Manuela Ortiz de la Paz-Sierra este fiica cea mică a celui mai mare traficant de droguri din ziua de azi. Taică-su investeşte-n ea sume fabuloase dar nu-l plâng, are de unde. Omul crede că în felul ăsta îi oferă educaţie aleasă, dar eu ştiu că ceea ce reuşeşte este doar s-o ţină la distanţă de mediul în care trăieşte el. Educaţia eu sunt cel care i-o ofer şi pentru asta nu-i iau niciun ban. Educaţia nu se face cu bani, se face cu iubire. Şi Manuela Ortiz de la Paz-Sierra mă iubeşte. Eu nu o iubesc pentru că nu sunt prost. Nu am voie să mă îndrăgostesc de fiica unui astfel de om. E suficient că-mi risc viaţa de trei ori pe săptămână, atunci când Manuela vrea să fie cu mine. De fapt, relaţia asta, dacă poate fi numită astfel, se cheamă joaca de-a viaţa şi de-a moartea. Trebuie să fiu foarte atent, căci s-a mai auzit de oameni dispăruţi şi negăsiţi niciodată. Unuia i-au găsit capul într-o valiză aruncată-n Sena şi braţele şi picioarele într-un sac ascuns într-o căpiţă de fân, într-o fermă din Andaluzia. ADN-ul a confirmat că este vorba despre aceeaşi persoană. Trunchiul nu s-a găsit şi cu siguranţă nici nu se va mai găsi vreodată. Aşa că Manuela e mai mult o povară, dar părul ei arămiu şi des, atârnând de pe marginea canapelei, cu soarele jucându-se în buclele lui este un spectacol irezistibil. Are tenul creol (de la bronzul în exces) şi nişte ochi verzi (naturali) neadevăraţi. Altfel, e albă ca neaua. Puful de pe lateralele obrajilor este alb-argintiu, iar buzele alea pline, mereu uscate, cu cutele alea pe ele şi privirea cu luminiţe-n ochi, de căprioară abandonată, îi fac o mutriţă care atinge cele mai intime resorturi parentale pe care le deţin. Dacă vrei, spune că sunt un pervers, nu mă supăr. Însă perversa e ea, ăsta-i adevărul. Ştii cum arată pielea unei femei de 22 de ani, da? Fermă, cu tonus, întinsă, pleznind de sănătate şi de muşchi fragezi. O piele plină de colagen, mătase şi de unduiri. Ştii nudul ăla al lui Diego Rivera, care îmbrăţişează nişte floarea soarelui? Ei, cam asta-i Manuela mea, numai că are fundul mai mic, adică fix cât trebuie. Niciodată nu mi-au plăcut uscatele, scheletele care defilează pe podiumurile prezentărilor de modă de la ParisMilanoLondra, acel simulacru de femeie, exemplificarea perfectă a bolii de care suferă occidentul, nimic altceva decât degradarea ideii de femeie. Pentru mine este revanşa pe care bărbatul şi-a luat-o în faţa invaziei mongole a feministelor, dar alea-s atât de proaste încât nu s-au prins că modelul perfecţiunii trupului feminin, aşa cum a fost el construit de bărbaţi, este o mare batjocură la adresa lor, singura cale pe care se mai pot răzbuna. Azi, când nu mai ai voie să fii altfel decât corect politic, te vezi nevoit să te insinuezi în fel şi fel de simboluri iar scheletul ambulant purtând haine de lux este un astfel de simbol perfect.

Manuela este o tipă tradiţionalistă. Mă-sa cu ta-su au crescut-o bine. Este politicoasă şi plină de bune maniere. Se îmbracă elegant dar decent. În ziua de azi, eleganţa nu mai presupune, cu necesitate, decenţă, d-aia zic. În timp ce este o fată a generaţiei ei, este şi una dintre femeile care-şi va duce cultura mai departe. Ta-su, un şarlatan isteţ, a fost suficient de inspirat încât să-şi ia o nevastă de familie bună. L-am citit de mult, e genul ăla de şmecheraş care ştie să se facă plăcut, să intre pe sub piele. Şi-a cumpărat o diplomă de la cea mai bine cotată universitate britanică şi i-a închis gura lui socră-su, care în ruptul capului nu voia să-şi dea fata după un asemenea coate-goale. Familie cu sânge-albastru, firesc să nu vrea. Apoi, a făcut avere dintr-un foc şi noroc că bătrânul s-a rablagit la cap, că nu a mai apucat să afle cum a făcut avere giner'-su. Tipul voia, de fapt, numele familiei de la Paz-Sierra, paşaportul de intrare în lumea bună. Pe el îl cheamă Alvaro Sandoval şi a renunţat bucuros la numele lui. Cusurul Manuelei este că nu are nici cea mai umilă capacitate de a simţi valoarea banului. Este o epavă. E în stare să dea un bacşiş de o sută de lire dacă ia masa într-un restaurant unde o costă cinzeci. E în stare să arunce pe un inel 25 de mii de lire, doar pentru că are un trandafir stilizat. E în stare să dea unui cerşetor 50 de lire doar pentru că nu are mărunt. E în stare să dea 200 de lire pe o pereche de chiloţi sau 300 pe un buchet de gardenii. La asta chiar am de muncă. Trebuie s-o învăţ... nu, nu să respecte banul, aşa ceva e imposibil, având în vedere cum îi câştigă taică-su, trebuie s-o învăţ măsura. Nu are măsură nici când mănâncă ciocolată cu lapte, comandă specială în Elveţia, cu cremă de fructul pasiunii, nici când se-ndoapă cu foie gras şi brânzeturi cu mucegai până-şi dă colecistul peste cap, nici când aruncă cu miile de lire pe câte-un crochiu al câte unui student, care nu face mai mult de zece lire, nici când dă câte-o raită prin librării şi vine cu douăzeci de kilograme de cărţi. E leşinată după ficţiune şi după albume de artă. Într-un week-end, când eram liber, mi-a făcut o surpriză. A închiriat un avion, unul din ăla mic, şi m-a dus la Geneva, la muzeul Ariana. A înnebunit brusc în faţa unei ceşti din porţelan de Nyon, de la 1780, pe care-a vrut-o cu orice preţ. Nu ştiu dacă înţelegi cu adevărat ce spun când spun "cu orice preţ". Directorul muzeului s-a uitat la ea ca şi cum ar fi fost scăpată de la balamuc. A înţeles despre cine-i vorba când s-a prezentat, dar tot a refuzat, ferm şi calm, dar ultragiat, indecenta propunere. Nu mă-ntreba cum, ceaşca a apărut în vitrina din casa ei, două săptămâni mai târziu. În actele oficiale ale muzeului ceaşca apare ca şi când ar fi fost trecută în depozit, din pricina valorii ei prea mari. Ei, bine, nu! Pe lumea asta totul este de vânzare. Crede-mă.

Într-o seară, a dat de necaz. M-a sunat plângând. I-am spus că nu pot pleca de la muzeu, mai ales că era ziua când aşteptam vizita Isabellei. Nu pentru mia ei de lire nu puteam părăsi muzeul, ci pentru că aşa ceva nu se face. Am şi eu limitele mele. În plus, nu rişti să pierzi un post de paznic de muzeu pentru fundul unei Manuela, fie ea şi de la Paz-Sierra. Sau cu atât mai mult. Dar Manuela nu juca teatru. Aşa că m-am hotărât să-i telefonez Isabellei şi s-o mint: directorul muzeului urma să fie prezent în acea noapte, aşa încât vizita ei trebuia amânată o singură zi. A înţeles. Mi-a şi mulţumit. Am ieşit pe uşa din spate şi am încuiat. Noroc că Manuela stă la o aruncătură de băţ. Mi s-a aruncat în braţe de cum am intrat în casă. Se-nţelege că am şi cheile de la locuinţa ei. Da, de portcheiul meu atârnă câteva averi... Şi-a reţinut lacrimile doar cât să-mi spună că taică-su o anunţase că se hotărâse s-o mărite, apoi s-a aruncat în braţele mele, hohotind. Sincer să fiu, şi mie mi s-a părut că se cam sfârşeşte lumea, lumea mea. Dar doar preţ de câteva secunde. Aşa sunt eu făcut, să iau partea bună a lucrurilor. Aveam să scap de povara Manuelei, de groaza cu care acceptam, de fiecare dată, să o întâlnesc. Spectrul ucigaşilor lui taică-su mă însoţea de fiecare dată. Nu doar fundul ei era irezistibil, nu doar sânii ăia spaniolo-mexicani (în fond, cam acelaşi lucru), nu doar faptul că mă făcuse să descopăr cele mai inimaginabile poziţii de făcut sex - o adevărată Fama Sutra postmodernă -, ci mai ales o anume rigoare masochistă datorită căreia avea capacitatea de a renunţa, când şi când, la ea însăşi, pentru a hrăni un determinism ancestral care-i curgea prin vene (cele din partea maică-sii, se-nţelege), şi de care era perfect conştientă. Tocmai pentru că era conştientă puteam numi această atitudine masochism altruist, altfel, ar fi fost inconştienţă sau prostie pură. Manuela şi-ar fi donat, oricând, un rinichi sau un plămân dacă cineva ar fi avut nevoie de rinichiul sau de plămânul ei. O dată la şase luni, la şase luni doar pentru că legea nu-i permitea mai des, dona sânge, lucru pentru care taică-su ar fi omorât-o dacă ar fi aflat. Are o grupă preţioasă ca ea: 0, RH pozitiv. Promisese în faţa lui Dumnezeu că va înfia doi copii abandonaţi, alt risc mortal pe care-l şi-l asumase, împotriva tatălui ei. Făcea voluntariat într-o asociaţie care se ocupa de seropozitivi şi plătise construcţia unei şcoli în Ciad. Plătise transportul şi operaţiile chirurgicale a trei copii din India care nu puteau fi operaţi la ei acasă. Chestii de genul ăsta. Lucrurile de genul ăsta dau bine, dar Manuela nu le făcea pentru imagine, din contră, risca tot mereu, pentru că taică-su nu trebuia să afle niciodată de viaţa asta a ei, secretă. Da, e OK să faci aşa ceva, dacă ai cu ce, însă, fundamental, astfel de gesturi nu schimbă lumea. Nu zic că-i o risipă, dar nu însemnă, în cele din urmă, nimic. sună a cinism, dar nu e. Sunt doar un om prea hârşit de viaţă, care a apucat să priceapă câte ceva.

De astă dată, însă, Manuela mea era doborâtă. La orice s-ar fi aşteptat din partea lui taică-su, numai la asta nu. Disperarea ei survenea din conştiinţa faptului că mai sus de Dumnezeu era numai el, de la Paz-Sierra. Nu ştia prea bine cu ce anume se ocupă, dar ceva zvonuri, care o oripilaseră, îi ajunseseră la urechi. Faţada erau afacerile cu petrol. Un mecanism perfect pus la punct care funcţiona impecabil. Presa vorbise, la un moment dat, că în afacerile lui sunt băgate şi câteva guverne. Ştiam că nu e de joacă, ştiam că nu se glumeşte cu aşa ceva. Colac peste pupăză, trebuia s-o conving pe Manuela că taică-su ştie el ce face. Tocmai eu, cel care se presupunea că aşteaptă doar ziua potrivită pentru a o cere de nevastă. Oricum aş fi dat-o, tot prost picam.
- Ce vrei să insinuezi, că tata ştie mai bine decât mine ceea ce vreau să fac cu viaţa mea?, m-a întrebat privindu-mă, pentru prima oară, cu ochii injectaţi de o mâhnire adâncă, amestecată cu o uimire colosală.

Era o noapte de martie furios, cu nori negri ascunzând cerul care se lăsase greu deasupra capetelor noastre. O noapte despre care ştiam că odată, cândva, aveam să scriu. Tunete îndepărtate anunţau o posibilă furtună. Un fulger de un alb strălucitor a lovit copacul din faţa ferestrei livingului, de unde Manuela mă săgeta cu privirile ei scrutătoare. M-am ridicat şi-am închis fereastra, am tras draperiile grele, din brocart, am tras-o de mână şi ne-am aşezat pe canapeaua somptuoasă. Am luat-o în braţe.
- Bleagă mică, doar nu-ţi imaginezi că taică-tu ar fi vreodată de acord cu căsătoria noastră, am zis, strângând-o părinteşte pe după umeri.
- Asta-i treaba mea, nu a lui, a zis, copilăreşte.
- Doar rosteşte-i numele meu şi nu doar că în maxim un sfert de oră rămân fără serviciu, ci în maxim trei sferturi de oră sunt gata împachetat, bucăţi, bucăţi şi în drum spre Pakistan.

Manuela m-a împins cât colo şi s-a uitat la mine ca şi când m-ar fi văzut pentru prima oară în viaţa ei.
- Cine dracu eşti tu, a zis furioasă, cine dracu eşti tu de-ţi poţi imagina aşa ceva despre tata?, a zis sărind la doi metri depărtare. Ce naiba au de-a face afacerile cu petrol cu crimele? Ce naiba vrei să spui?

Aproape că se bâlbâia. Nu mai putea să articuleze cuvintele şi mi-a fost teamă că-i poate pocni vreun capilar prin cap. Într-o situaţie ca asta, Vanessa s-ar fi pus pe râs, crezând că glumesc. Vanessa este nevasta ministrului agriculturii, a şaptea casă pe stânga, deci pe aceeaşi parte cu muzeul. Vanessa are umor. Chiar şi când vorbesc serios are impresia că glumesc. Vanessa vine la casa memorială Sigmund Freud doar pentru mine. De regulă, lunea şi joia, când bărbată-su are şedinţă la minister. Un moşuleţ simpatic, de modă veche. Vanessa e cu douăzeci de ani mai tânără ca el, adică e cam de vârsta mea. O purisancă bună de tot, care-şi îngrijeşte torsul mergând la sală şi ocupându-se cu fitness-ul, nutriţia, sauna şi masajul. Nu, nu pe divanul lui Freud ne-o tragem, atâta bun simţ am şi eu, ci prin cele mai neaşteptate unghere, pe care Vanessa le dibuie într-o nesfârşită şi febrilă căutare. Ştie muzeul mai bine ca mine. Este deţinătoarea tuturor secretelor lui şi e în stare de cele mai neaşteptate fantasme, nu ţi-ar trece niciodată prin minte ce poate gândi o femeie care are totul asigurat şi e deţinătoare unui anumit statut social. Cred că ar fi fost o bună pacientă. Vanessa, cu cuceritoarea ei naivitate, ia totul în glumă. O bănuiesc de o formă discretă de nimfomanie. Pentru ea, războiul din Siria e cam acelaşi lucru cu retragerea Marii Britanii din Uniune. Foametea din lumea a treia stă pe acelaşi nivel cu uciderea balenelor iar onoarea şi demnitatea ţin de pantomima care se practică atunci când asculţi imnul ţării într-o vizită oficială de stat. E cea mai dezinhibată tipă pe care o cunosc. Şi-a tras-o cu toate rasele pământului, graţie vizitelor oficiale în care-l însoţeşte pe bărbati-su. S-a convins că ceea ce se spune despre negri este un mit şi, nu ştiu precis de ce, m-a uşurat s-aud din gura ei fabuloasă aşa ceva. Eu n-aveam de unde s-o ştiu.

Dar să revin la Manuela, cea pentru care pictura flamandă este întruchiparea frumuseţii supreme, cea care, n-am nicio îndoială, s-ar deda la crimă pentru o marmură de-a lui Michelangelo sau chiar pentru o Madame Pogany, cea care îngenunchează în faţa Rondului de noapte (şi în faţa mea, dar asta e cu totul altă poveste, poate-o voi scrie într-o zi, dacă bunul Dumnezeu mă va ajuta să devin scriitor), cea care încă visează la viaţă ca la o retragere pe o insulă grecească, scăldată de soare şi de iubire. Manuela, la care doar gândindu-mă mă treceau fiori reci pe şira spinării şi datorită căreia aveam, când şi când, coşmaruri sângeroase. Ca să fiu sincer, mi-era milă de ea. Nu ştiam dacă putea rezista desvrăjirii la care-aş fi putut alege s-o supun, spunându-i adevărul despre taică-su, dărâmându-i, astfel, nu doar mitul familiei de sânge-albastru, ci distrugându-i şi relaţiile cu ambii părinţi, scoţând la lumină faptul că minunata ei viaţă este clădită pe mult sânge, lucru de care ea nu avea nicio vină. Pe de altă parte, Manuela m-ar fi putut distruge cu un singur telefon. În lumea din care face parte, oamenii nu au nicio valoare, dar ea încă nu ştie asta. Ea numeşte dragoste atenţia cu care taică-su îi însoţeşte mişcările, prin intermediul bodyguardului care tot adoarme-n post, atunci când vin în vizită la ea. Uşurinţa cu care Manuela îi administrează somniferul arată limpede că aşchia nu sare departe de trunchi, chiar dacă ea numeşte asta dovadă de iubire. Cum să-i explic, mai apoi, ca eu nu o iubesc? Cum să-i explic că planurile mele de viitor nu o includ şi că tot ce vreau pe lumea asta este să devin scriitor? Cum să-i spui aşa ceva unei fete de 22 de ani, fără riscul de-a o avea pe conştiinţă, până la capătul zilelor? Dacă o iubesc pentru ceva este pentru că între noi averea ei colosală, la care are acces nelimitat, nu a însemnat, niciodată, nimic. Ştie la fel de bine ca mine că, pentru mine, banii nu reprezintă nimic. Diferenţa dintre noi este că eu cunosc valoarea lor. Numesc asta respect şi pentru el merită dacă nu iubirea, măcar admiraţia mea.
- Zi odată, ce-ai vrut să spui cu împachetatul şi cu Pakistanul?

Stătea în faţa mea, înaltă, zveltă şi furioasă, de parcă era o sculptură vie, turnată-n bronz. Lumina stelelor sau a becurilor londoneze se răsfrângea în buclele ei arămii. Ochii trecuseră de la stadiul de fulgere la cel de fântâni arteziene. Obraji-i luceau de puritatea acelor lacrimi. Mi s-a făcut atât de milă de ea încât m-am simţit, dintr-odată, foarte bătrân şi foarte obosit. Şi, cred că din cauza atitudinii de învins a trupului ei frumos, sau poate din pricina naivităţii ei netrucate, mi-am dat seama că nu eram cu nimic mai bun decât taică-su, cu absolut nimic. În semiobscuritatea liniştitoare a livingului ei luxos, frumuseţea sfâşietoare a Manuelei a scos la iveală tot putregaiul, toată zloata, tot cancerul, tot acel miros fetid care era mirosul propriului meu Eu. Pentru prima oară în viaţă am simţit, cu adevărat, că încep să înţeleg care-i calea la capătul căreia aş putea deveni scriitor. Taci din gură, mi-am spus, taci din gură şi întreaga împărăţie a ta fi-va!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer