Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  49

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Perturbatio animi


Ioana Scoruş

05.05.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mă amuza furia ei. Îi spusesem că femeile sunt lipsite, prin însăşi natura lor, de accesul la epos, că singura lor propensiune, atunci când există, este către maternitate, că struggle for life nu este altceva decât afirmarea frumuseţii, adică a feminităţii şi-i mai spusesem multe altele în acelaşi registru. Ochii îi sticleau, respiraţia-i devenise sacadată, nările-i fremătau ca la focă, buza superioară-i tremura iar eu mă amuzam teribil. Nu găsea cuvinte suficient de tari pentru a-şi exprima indignarea. Speram că ceea ce-i spusesem va coagula toate rezervele ei de ambiţie şi, în cele din urmă, se va urni să facă ceva cu ea însăşi. Acum privea, de câteva minute, pendula, traiectoria pe care acul o urma, de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, neîncetat aceeaşi, iar eu o priveam, la rândul meu, întrebându-mă ce-o fi în mintea ei. A continuat, imperturbabilă, să privească pendula şi când domnul Spencer a intrat în birou, a trântit catalogul pe masă şi s-a prăbuşit pe scaun, şi când Mellisa a venit cu tava cu ceştile aburinde de cafea, şi când maimuţa de Monique a băgat capul pe uşă şi a întrebat cine doreşte sendvişuri de la bufetul de la parter, şi când biroul s-a golit, zece minute mai târziu, când toţi au plecat care la cursuri, care la seminarii, care la laboratoare. Aveam o fereastră de două ore, de aceea am rămas singur cu ea, ea privind, nemişcată, acul pendulei, eu privind-o pe ea şi întrebându-mă ce-o fi în mintea ei. Aveam de corectat referatele studenţilor, dar mi-era lene, aşa că am continuat s-o privesc în linişte, imaginându-mi că ceea ce face ea acolo cu pendula este să se uite la timp. Adică la prezentul care devine trecut în chiar momentul producerii lui, şi la viitorul care devine prezent, adică trecut, din chiar momentul anticipării lui. Eu, cel puţin, dacă m-aş uita minute-n şir la o pendulă, la asta m-aş gândi, cu toate că ştiu că nu ar folosi la nimic. Dar poate că ei îi folosea. Sau poate că se gândea la cu totul altceva. Era tânără, nu foarte tânără, dar suficient de tânără încât timpul s-o mai poată învăţa ceva. Şi anume, faptul că nu există. Că este o convenţie menită să ordoneze lumea şi mintea omenească. Fără de timp, lumea ar fi haos. Haosul este un animal hrăpăreţ. Sau un ou care nu eclozează niciodată.

Era înciucurată toată. Avea câte un ciucuraş din piele la fiecare pantof, avea ciucuraşi multicolori de-a lungul tivului bluzei şi la mâneci, avea ciucuri la geantă, avea ciucuri la blugi iar cerceii erau tot ciucuri, probabil din mătase, pentru că erau lucioşi şi unduioşi, mişcându-se ca o boare de vânt în plină vară, în ritmul lent al capului ei care urmărea limba pendulei. Ce de invenţii pe lumea asta, îmi spuneam, ce de invenţii cu ciucuri! Lulu Pamplona o chema. Mă rog, doar Lulu, Pamplona o botezasem eu în ziua când, întoarsă de la Pamplona, îmbătată de nebunia feeriei circului de pe străzi, cu tauri alergând oameni şi uneori călcându-i în copite, a decretat că, într-o zi din viaţa asta, se va muta în oraşul care-i zăpăcise minţile. Trecuseră ani buni de-atunci şi nu reuşise să se mute, poate şi pentru că, între timp, îşi schimbase destinaţia. Acum voia să trăiască în Namibia, în Windhoek. Spunea că habar n-avem cum e în Namibia şi că numai aroganţa universitară ne face să credem că Namibia este o ţară săracă, din lumea a treia, unde copii cu mingi de fotbal în burtă mor de foame şi de boli. Spunea că nu există aşa ceva, că Namibia a fost colonie germană şi că nemţii au lăsat în urmă ordine şi disciplină, şosele perfecte, că este curat şi frumos chiar dacă e o ţară comunistă, un comunism cu chip uman şi că la capătul oraşelor începe deşertul care uneori e galben, alteori e roşu şi că în zare se văd munţii care uneori sunt gri, alteori albaştri şi că din vârful munţilor vezi Atlanticul, care e un cer nesfârşit, şi că ea se va muta în Namibia într-o zi. Apoi, a zis că se mută în Sri Lanka, dar nu a mai spus de ce. Părea hotărâtă. Iar acum stătea nemişcată, cu ciucurii din mătase atârnându-i la urechi şi privea timpul din pendulă, gândindu-se, probabil, la Pamplona, la Namibia, la Sri Lanka şi la câte şi mai câte alte eşecuri.

Lulu îmi fusese studentă. A fost singura studentă cu care mi-am dat întâlnire. E un fel de-a spune, căci ea era cea care-mi dădea întâlnire iar eu cel care nu o putea refuza. Era ca un magnet. Lulu a fost cea care mă ducea (mă târa) în cluburile de noapte unde se cânta rock şi unde la început mă simţeam ca un zombie pentru că eram cel mai bătrân dintre toţi cei care populau nopţile Londrei în catacombe pline de fum de ţigară pe care-l puteai tăia cu cuţitul, cu pereţii vibrând de muzică. Habar n-aveam că există asemenea locuri. Pe vremea aia eram mai tânăr. Cu mult mai tânăr, dar nu chiar foarte tânăr. Se-mbrăca şi ea ca toţi rockerii, cu toate că asta nu avea nimic de-a face cu firea ei conţinută, cu aparenţă de porţelan de vitrină. Lulu bea bere sau tequila, eu beam cafea. Nu aveam voie să beau alcool, luam nişte pastile care nu se-mpăcau cu alcoolul şi medicul mi-l interzise iar eu sunt un pacient ascultător pentru că la mijloc este vorba despre sănătatea mea. Luam pastile de cap, ca să fiu mai exact. Eram surmenat tot timpul din pricina lucrării de doctorat pe care simţeam că nu o pot duce la capăt iar lucrul ăsta mă îngrozea. Până într-o zi când mi-am spus: ori eu, ori tu. Fiică-mea plecase de-acasă la facultate iar camera ei rămăsese liberă. M-am mutat în camera ei şi un an de zile am lucrat până la trei dimineaţa, noapte de noapte. Ziua mă duceam la facultate ca să-mi ţin seminariile iar noaptea lucram. Uneori, ieşeam cu Lulu în cluburile de rock, catacombele alea întunecate unde tăiai fumul cu cuţitul. Lulu era frumoasă şi mă ţinea de mână pe stradă, lucru pe care eu nu aş fi îndrăznit să-l fac pentru că eu sunt timid. La un moment dat mi-am dat seama că Lulu mă duce pe un drum greşit. Nu m-am culcat cu ea. Am rezistat. Era îndrăgostită de mine. Şi eu eram îndrăgostit de ea, dar nu m-am culcat cu ea. M-am rezumat la cluburile de noapte şi la cafele. După câte o tequila, două, Lulu începea să plângă. Atunci mă săruta cu foc iar eu nu mă puteam împotrivi.

Într-o noapte, când am simţit că-mi pierd minţile, am renunţat. De-atunci nu am mai ieşit cu Lulu, nu de teamă că m-ar putea vedea cineva cu ea, ci pentru că aşa ceva nu se face. O pornisem pe un drum greşit, în loc să-mi văd de teza de doctorat. În cele din urmă, am dovedit-o. Teza, nu pe Lulu. Dar am şi ajuns la balamuc. Probabil din cauza lui Lulu rockeriţa. Ştiam foarte clar că nu sunt nebun, eram doar surmenat. Ţin minte coridoarele înguste, cu neoane, pe care ne înşiram pentru a ni se da păhărelul cu medicamente, pe care trebuia să le înghiţim în faţa asistentei. Pe vremea aia nu puteam să dorm, faţă de azi când dorm cu mult mai mult decât ar fi firesc. Este motivul pentru care am ore doar după-amiaza, numai că şi după-amiază mi se face somn (de la pastile) şi mă văd nevoit să rezist. Lucrarea de doctorat mi-am încheiat-o de mult, dar nu m-am mai întors în patul conjugal, am rămas în camera fiică-mii. Nevastă-mea pleacă la muncă dimineaţa şi se întoarce când eu plec la facultate, de unde mă întorc când ea e deja în pat, la televizor. Şi uite-aşa ne întâlnim doar foarte rar, în week end-uri, când vin cu castronul de salată să-mi iau masa în sufragerie, la ştiri. Mănânc multă salată. Ţin la sănătatea mea. Salată şi fructe. Nu, nu sunt mulţumit de viaţa mea, dar asta e, în viaţă nu le poţi avea pe toate.

Îmi place să mă plimb. Am traseul meu, pe care-l parcurg sfinţeşte, în fiecare seară. Mă opresc în parc, unde am banca mea, stau acolo cam jumătate de oră şi citesc. Întotdeauna am o carte cu mine. La un moment dat, a apărut o fată. Stătea pe o bancă şi citea. Eu mă plimbam printre copacii din parc. A apărut şi a doua zi, şi a treia. De fapt, era deja acolo când ajungeam eu. Într-o zi am văzut-o îndreptându-se spre mine. Nu mai ştiu cum naiba s-a întâmplat, dar am stat mult de vorbă. Părea foarte singură. Părea ca şi cum nu-i mai păsa de nimic, ca şi cum nimic nu mai conta. Într-o zi, mi-a povestit un vis cu Borges. Stătea sus pe un gard şi Borges venise să o ajute să coboare în siguranţă. L-a refuzat pentru că-i era teamă de el, de fapt, pentru că-i era teamă de orbi în general. Îţi dai seama, a zis, îţi dai seama că însuşi Borges a venit la mine? Îţi dai seama cât sunt de proastă dacă l-am lăsat să plece? În altă noapte a visat că o dusesem la un concert rock şi că purtam o cămaşă identică cu cea a lui Ian McEwan, dintr-un interviu din The Guardian. Cu fata asta m-am culcat, trebuie să recunosc. Făcuse un fel de obsesie pentru mine. De fapt, nu chiar pentru mine, ci pentru ceea ce scriam, de ani de zile, pe blogul meu. Ceea ce e cam acelaşi lucru. Îţi place de mine pentru că scriu binişor?, am întrebat-o într-o zi. Nu ştiu, a zis. Din ziua aia nu am mai vrut s-o văd. Nu pentru că nu reuşise să afle de ce mă place (eu aş zice că era îndrăgostită lulea), ci pentru că eu însumi începusem să mă îndrăgostesc şi nu aveam niciun chef de complicaţii. Adevărul e că întotdeauna am avut o viaţă secretă, în ciuda faptului că sunt un profesor respectabil şi aşa am fost întotdeauna. Nu ştiu cum naiba fac de mă trezesc în câte-o poveste de genul ăsta. De a doua zi, a început să mă caute. O vedeam aşteptându-mă în faţa universităţii, când veneam la ore. O vedeam aşteptându-mă tot în faţa universităţii, seara, când plecam de la ore. O vedeam în faţa blocului, pe partea cealaltă a străzii, când plecam în parc, să mă plimb, seară de seară. O simţeam urmărindu-mă ca o umbră, de parc-ar fi fost umbra mea. Se oprea când mă opream eu, mergea când mergeam eu. Nu mă deranja cu nimic, doar mă însoţea, respectându-mi, în felul ei, alegerea. Dar vedeam că e disperată. Într-o zi i-am spus ferm, răspicat, să nu mă mai urmărească. Atunci am văzut prelingându-se din ochii ei mari nişte lacrimi ca doi sori incandescenţi sau ca două luni strălucitoare. Asta aşteptam? Lacrimile ei? Da, asta aşteptam, mi-am dat seama. Nu o dovadă că mă iubeşte, ci lacrimi, care pot fi şi altceva în afara unei dovezi. Atunci mi-am zis că sunt un nemernic şi că fata asta nu merită aşa ceva. Am luat-o de braţ şi am mers la ea acasă şi ne-am culcat împreună. Fata asta e tot un foc. N-am mai întâlnit aşa ceva. Şi e sinceră.

Nu mă mai duceam seara acasă, mă duceam la ea. Asta a durat o vreme, apoi m-am întors acasă şi a fost ca şi cum n-aş fi plecat vreodată. Viaţa a mers mai departe. Mi-o imaginam aşteptându-mă cu o răbdare de care doar Dumnezeu e în stare, cu o răbdare neomenească. Am lăsat să treacă vreo opt, nouă luni în care nu i-am mai dat niciun semn. Nici ea nu m-a mai urmărit, aşa cum credeam că se va întâmpla. Mi-o imaginam cum stă toată ziua cu laptopul în braţe pe canapeaua ei din sufragerie şi cum îmi citeşte şi răsciteşte blogul. Mi-o imaginam stând noaptea la geam şi uitându-se după mine, de la etajul zece, privind farurile maşinilor măturând strada în vreme ce luna creşte până devine un cerc enorm, de un alb orbitor, suspendată într-o mare neagră, care e cerul. Mi-o imaginam singură, înnebunind pe zi ce trece. Şi atunci m-am speriat şi m-am dus la ea pentru că m-am temut de o nenorocire. Mă aştepta cu cafeaua fierbinte, aşa cum mă aşteptase în fiecare zi de când plecasem. A fost ca şi cum nu aş fi plecat vreodată. La ea acasă era mereu linişte, liniştea de deasupra lumii, şi chiar din ea emana o linişte vârtoasă care nu ştiu din ce disperări sau din ce fericiri venea. Voia să scrie un roman dar nu ştia cum se face asta. I-am promis că o voi învăţa să scrie. Crezi tu?, m-a întrebat. Cred, am zis. Iar ea a tăcut, după care eu mi-am luat pastilele de cap, după care am făcut dragoste, ca şi cum am fi fost două fiinţe foarte lente, după care am adormit şi am visat că sunt critic literar şi că am scris o carte, interpretare la Tristram Shandy, şi că a venit Borges şi m-a premiat cu un premiu mondial, după care m-a întrebat: nu-ţi ajunge un eşec? Şi atunci m-am trezit înspăimântat şi transpirat tot, pentru că eu nu sunt critic literar. Nu ştiu dacă visul a fost pe fond nervos sau a fost ceva metafizic. Seara am mers împreună la un concert rock, chiar dacă ei nu-i plăcea rockul, dar pentru mine era în stare de orice. Între timp, îmi cumpărasem o cămaşă identică cu a lui McEwan din interviul din The Guardian. Ştiu că-mi propusesem să-mi cumpăr şi o pereche de blugi, şi o geacă nouă, din piele.

Nu ştiu ce mi-a venit să mă gândesc acum la toate astea. Ar trebui să citesc referatele studenţilor, dar mi-e lene, mai bine ar fi să i le pasez lui Lulu, nu degeaba e seminarista mea. Lulu, care de cincisprezece minute priveşte, nemişcată, pendula sau timpul din pendulă sau cine ştie ce eşecuri de-ale ei. Până la urmă, foarte bine face, încă are vârsta la care timpul o poate învăţa ceva, acel ceva care s-o facă să se mişte o dată, până nu-i prea târziu. Încă mai are o şansă. Ultima, cea din urmă. Încă mai poate ajunge singură la concluzia că timpul nu există, că e doar o convenţie împotriva haosului din mintea omului, o convenţie necesară, dar insuficientă. Apoi, are tot timpul din lume să afle că timpul e un ou care nu eclozează niciodată.
- Lulu, ce faci acolo de un sfert de ceas? La ce te tot gândeşti?, am întrebat-o, înainte de a-i pasa referatele.

A întors capul lent, ca întreruptă din visare, m-a privit cu ochii ei veşnic înceţoşaţi în care pe vremuri vedeam adâncimi insondabile şi mi-a răspuns cu o voce albă, liniştită:
- La nimic.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer