Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  49

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O după-amiază liniştită


Ioana Scoruş

02.06.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Era cel mai super-adevărat tip pe care-l cunoscusem şi mă aflam în faza aia în care încă nu-l cucerisem, ceea ce înseamnă că-l puteam pierde oricând, lucru care mă ţinea într-o hiperexcitaţie permanentă. Hormonii ăştia care se pun în acţiune în astfel de situaţii sunt cel mai bizar proces din lume. Dintr-o tipă raţională, sigură pe sine, stăpână în orice situaţie, iată-mă cu minţile împrăştiate după doar două ore petrecute pe terasa unei cafenele, într-un august toropitor, sub un cer iritant de luminos, când căutam o umbră binecuvântată însoţită de o cafea delicioasă. Şi chiar de o umbră bine-cuvântată am dat. Nu erau locuri la mese, umbrarul terasei şi aparatele de pulverizare a apei o umpluseră până la refuz. Erau fete care stăteau pe genunchii iubiţilor lor şi sporovăiau vesele, animate de berea care se consuma în cantităţi astronomice, alţii care stăteau în picioare, cu sticla-n mână, cu ochii pe locurile care se eliberau. El era singur, la cea mai retrasă masă, acolo unde mai exista un loc dar niciun scaun. Mi-am spus că de scaun fac eu rost, dar tipul o vrea să mă accepte la masa lui? Am stat cât de cât ferită privirii lui care părea că, de fapt, se uită nicăieri şi mai întâi l-am studiat. Nu aveam niciun chef să-mi beau cafeaua, pe arşiţa aia nenorocită, alături de vreun ciudat sau vreun ciufut. Nici nu putea să nu-ţi sară-n ochi. Avea un păr des de un castaniu roşcat cu totul ieşit din comun, o culoare vie, ca să nu spun de-a dreptul vitală, care contrasta puternic cu pielea lui albă, dar contrastul cel mai izbitor venea din expresia feţei. Vedeam bine că trebuie să aibă undeva în jur de 60 de ani, dar puteam jura că nu are mai mult de 15. Chestia asta, pe care n-aş şti s-o explic, mi-a dat încredere, cu atât mai mult cu cât zărisem o altă tipă care, sesizând pericolul pe care-l întruchipam (cu toate că eu nu pot fi un pericol pentru nimeni din lumea asta), se îndrepta, grăbită, spre masa lui. Am luat-o la picior şi am ajuns cu două secunde înaintea ei. Aşa fac şi la semafor când stau, alături de alţii, să se facă verde: o iau la goană doar ca să fiu prima care ajunge pe trotuarul celălalt. Nu ştiu de ce fac chestia asta. Cred că degeaba, absolut degeaba.

Ştiam că şi ea voia acelaşi lucru, adică un loc la masa lui. Placid, ne-a privit pe amândouă exact aşa cum un negustor cântăreşte marfa pe care urmează s-o achiziţioneze, apoi o privit nicăieri ca şi cum ar fi meditat adânc şi, în cele din urmă, cu ceva pe care l-aş numi un aer de uşoară superioritate, m-a ales pe mine. Îi zâmbisem hlizindu-mă, într-un rictus voit exagerat care-mi scosese, o secundă, toţi dinţii la vedere. Cred că asta l-a amuzat. Cealaltă a întors spatele ţâfnoasă şi a dispărut în îngrămădeala de pe terasă. Fata care servea la masa care devenise a noastră mi-a adus repede un scaun, apoi cafeaua şi un pahar plin ochi cu apă rece. Mă enerva la culme aglomeraţia din jur dar pe o vreme ca aia eram foarte mulţumită că bărbatul cu părul castaniu-vital îmi oferise locul de lângă el. Singurul. Unicul.

Cum să explici ceea ce vezi dar nu înţelegi, în timp ce simţi că ai o înţelegere apriorică a acelui lucru? În doar câteva clipe, pe care nicio memorie umană nu le poate înregistra cu acurateţe, am avut viziunea unei scenariu legat de tipul ăla sau, mai bine zis, am avut senzaţia a ceva ce ştiam deja dar pe care abia urma să-l descopăr şi să-l trăiesc. A fost ceva atroce, dar care a durat, la acea bruscă intensitate la care simţurile (ca să nu zic de-a dreptul inima) mi-au fost propulsate, cel mult trei secunde. Dar ce-avea să fie cu adevărat atroce abia avea să urmeze, câteva zile şi mai ales câteva nopţi la rând. Oricât s-ar lăuda, psihologii nu sunt în stare să explice mintea omenească. Se opintesc în chestii pe care orice prost le ştie, doar că le explică în termeni sofisticaţi, lucru pe care nu-l înţeleg. De ce să vrei să fii complicat când, la fel de bine, poţi alege să fii simplu? Asta face din tine un psiholog?
- Sunteţi londonez?, l-am întrebat.
- Doamne, fereşte, în niciun caz!, a zis cu un aer de seriozitate exagerată, aproape cu revoltă, privindu-mă cu ochi rotunzi, ca nişte sori întunecaţi şi rostind cuvintele într-o engleză studiată, frumos rotunjită, pronunţând fiecare literă până la capăt, neaglutinându-le, aşa cum fac londonezii, de nu pricepi nimic.

Am insistat:
- Daţi-mi voie să ghicesc: sunteţi irlandez?

Culoarea părului (dar nu şi a tenului) îl califica pentru aşa ceva. Poate era un irlandez corcit.
- În niciun caz, a zis şi a făcut o pauză exasperantă. Sunt român.
- Nu se poate, nu se poate aşa ceva, am explodat bucuroasă, de parcă era ceva de domeniul imposibilităţii sau, mai degrabă, al inadecvării să găseşti un român la Londra.
- Ba uite că se poate foarte bine, a zis în româneşte, cu toate că eu îmi rostisem bucuria în franceză.

Pur şi simplu nu-mi dau seama ce naiba mă făcuse să zic ce n'est pas possible, ce n'est pas possible!, dar nu aveam nevoie să înţeleg. Am ştiut că nu e necesară nicio înţelegere, că totul este dinainte înţeles şi că a căuta ceva de înţeles este, în acel moment, cea mai mare pierdere de timp din lume, timp pe care nu mai aveam voie să-l ratăm niciunul dintre noi. Poate că aerul lui de senior care iese în faţa casei la o oră adâncă pentru a-şi privi, prin lumina memoriei, moşiile proaspăt pierdute m-a făcut să cred că şi pentru el este prea târziu. Sau poate că ochii lui aproape negri, atât de vii şi atât de stinşi, sau ridurile lui adânci şi atât de frumoase mă făcuseră să văd ceva ce nu se poate vedea în lipsa unei cunoaşteri prealabile. Pur şi simplu, pe chipul lui vedeam ceea ce înţelesesem deja, fără să ştiu ce anume înţelesesem. Ce voiam cu disperare era ca timpul să nu absoarbă prea repede acea tensiune, sperând că şi el simte ceva similar. Acolo, în scorbura aceea uterină care se căscase în ţesătura timpului, în pauza aceea de viaţă, în repausul acela plin de trăire, din calmul lui adânc şi din agitaţia mea înflăcărată de nerăbdare era pe cale să se nască ceva despre care, în ciuda faptului că ştiam totul, nu voiam să ştiu nimic, de teamă ca nu cumva să nu se întâmple.

Privindu-l, mă simţeam ca şi cum aş fi contemplat, într-o dimineaţă limpede şi răcoroasă, o mare liniştită pe care nu o puteam cuprinde cu privirea, întinzându-se sub un cer transparent, fără pată, în care se reflecta ca într-o oglindă. Zumzăiala din jur se atenuase în aşa măsură încât părea că dispăruse. Din vacarmul aglomeraţiei de pe terasă rămăsese un murmur, ca un monoton zgomot de fond, ceva aflat în afara mea, care ar fi putut, foarte bine, să lipsească. Rămăsese doar el, cu mişcările lui lente, cu aerul lui de un calm desăvârşit, ca o după-amiază de vară într-o pădure pustie în a cărei poiană milioane de gâze invizibile vibrează aerul cu vieţile lor mici, în razele piezişe şi atât de materiale încât le poţi atinge ale unui soare blând, stingându-se nepăsător, după legi străine de inutila înţelegere umană. Privindu-l fără să-mi pot desprinde ochii de privirea lui, îmi devenea din ce în ce mai clar că, în măsura în care nu ştiam nimic despre el, ştiam totul, ca şi cum ar fi fost un dublu care m-ar fi locuit dintotdeauna dar asupra căruia nu mă oprisem niciodată. În exact aceeaşi măsură aveam certitudinea că numai şi numai faptul că-l priveam nu doar că îi atesta existenţa, ci îl şi construia după chipul şi asemănarea nevoilor mele, cărora doar întâlnirea cu el începuse să le dea formă, ca şi cum, până atunci, nu le-aş fi putut recunoaşte, negăsind o suprafaţă de proiecţie potrivită. Dar, cu toată certitudinea că eu sunt el şi că el este nu doar eu, ci şi ceea ce construiam chiar atunci din imaginea lui, tot ardeam de nerăbdare să-l cunosc cu-adevărat, nu doar ca să-mi certific presupoziţiile (care, mai apoi ştiam că aveau să mă întemeieze în mine însămi), ci şi ca să intru în posesia necunoscutului care rămâne întotdeauna de descoperit, dincolo de orice cunoaştere, oricât de profundă. Măcar atât am învăţat şi eu până la vârsta asta!

Nu ştiu cât timp să fi trecut sau cel puţin atunci n-am ştiut, abia ajunsă la hotel am făcut socoteala şi mi-am dat seama că petrecusem în prezenţa lui vreo două ore. Nu ştiu nici cum am ajuns la hotel, dar ştiu că ăsta e obiceiul meu, să merg pe stradă scufundată-n gândurile mele, ignorând totul în jur. Nu-mi aminteam foarte bine nici despre ce anume vorbisem, dar îmi amintesc cu acurateţe senzaţia braţului lui pe umerii mei, pielea antebraţului lipită de gâtul meu, paşii noştri răsunând pe caldarâmul pustiu într-o Londră topită ca o lavă, din care viaţa parcă dispăruse subit, lăsând în urmă dârele unei civilizaţii exterminate printr-un cataclism instantaneu, îmi amintesc liniştea, de parcă păşeam prin vid, senzaţia că merg pe stradă alături de mine însămi sau că nu sunt altceva decât el însuşi şi mai ales îmi amintesc disperarea, hiperexcitaţia care m-a cuprins noaptea, dar şi în următoarele două zile, de groază că aş putea să nu-l mai întâlnesc niciodată. Nu ştiu ce descoperisem, dar ştiu sigur că nu era la fel ca toţi ceilalţi. Nu era nici la fel ca mine, asta a trebuit s-o accept când mi-am dat seama că doar dorinţa mea ca el să fie asemănător cu mine nu era suficientă pentru a-l transforma în cel de care aveam nevoie. Nu era nici suma de citate care-mi îmbâcsea mintea, purtându-le-n ea ca pe ceva de preţ, nu era nici citatele rămase fără ghilimele, în toată sălbăticia lor. Nu era nici promisiunea libertăţii cu care-l însărcinasem fantasmatic, ştiind prea bine despre mine că singură nu sunt în stare să-mi asum aşa ceva. Ştiam doar că inventasem tot, fără să fi inventat absolut nimic. Căci el nu era nimic din tot ce gândise mintea mea singuratică, cu toate că era fiecare lucru în parte. Nu era, desigur, Dumnezeu, asemenea confuzie nici măcar eu nu o pot face. Nu era un alter ego, nu era un personaj al unui viitor roman, nu era un scop în sine, dar nici unul pentru mine, doar pentru mine, nu, nu era... Nu era răspunsul care-şi căuta întrebarea, nu era întrebarea care-şi găsise răspunsul, nu era. Nu era...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer