Dinţişori prea mici, prea albi

Poate că va începe să recite un poem, sau poate că va izbucni în plâns, aşa, ca ultimă scenă înainte de a părăsi, pentru totdeauna, casa. Mă uit la ea cum priveşte în jur cu un aer de tristeţe. Ştiu că-i e greu să se smulgă din ceea ce a fost, vreme de trei ani, căminul nostru. Vreau să par stoic, asumat, un stoic cu mutră de Iisus înainte de-a fi pironit pe cruce. Am făcut tot ce-am fost în stare ca s-o determin să se răzgândească. E alegerea ei, pleacă pentru că aşa a hotărât - a hotărât fără mine, ca şi cum n-aş fi avut niciun cuvânt de spus! Aşa că se plece mai repede, să pună o dată punct poveştii ăsteia pe care-o tot lungeşte graţie unui pervaziv moment de melancolie amestecată cu nostalgie şi cu cine ştie ce gânduri nerostite, cu cine ştie ce iluzii care-o ţin ţintuită în mijlocul livingului, dând roată cu privirea spaţiului nostru de cetină şi puf. Fostului nostru spaţiu de cetină şi puf. Mă aştept să rostească o metaforă tare, care să îngreuneze lucrurile, aşa că sunt pregătit s-o primesc şi, de teamă să nu mă las răscolit, îmi şoptesc, deja, în gând: "Tinichele, gablonţuri, zorzoane..." N-o să mă las prins în plasa ei de cuvinte pe care-o va arunca pentru ultima oară, ca să-şi asigure o potenţială revenire în caz că va constata că a luat decizia greşită. Vrea să regizeze o ultimă scenă care să lase porţile deschise. Sub imperiul unei fascinaţii bolnave, stau şi-aştept, cu urechile ciulite, fraza pe care o va alege pe post de momeală. Ştiu că după ce va ieşi pe uşă voi plânge ca prostul, dar deocamdată rămân stoic, neclintit, încercând să-i transmit hotărârea mea ireversibilă. Şi cred că reuşesc, pentru că Diane îmi întoarce spatele şi, cu capul plecat, se îndreaptă, cu pas lent şi împovărat, spre uşă. Fulgul meu se pregăteşte să iasă, pentru totdeauna, din viaţa mea. Sunt vigilent, Diane este atât de neaşteptată încât trebuie să rămân, până la capăt, pe cea mai straşnică poziţie defensivă. Numai de nu ar întoarce privirea, numai de şi-ar vedea de drum, fără să scoată un sunet. Măcar atât ar putea face şi ea pentru mine acum, la sfârşit.

Să fii contemporanul fericit al unei astfel de femei... Ah, ce buchet de miresme, raţiune şi simţire! Ce monument de frumuseţe naturală, atât de îndepărtată de frumuseţea stridentă de azi! Diane, giumbuşluc al zeilor care, după ce mi-au dăruit-o, şi-au bătut joc de mine. Înainte de a o cunoaşte locuia în partea victoriană a Londrei, cea plină de cruzime şi de etichetă, cea liniştită, unde numai câte o crimă tăinuită îşi trimite zvonul dincolo de perimetrul ei fastuos, îngrijit la milimetru, sobru, invidiabil, frustrant. Locuia în partea bogată a Londrei, acolo unde casele se moştenesc din generaţie în generaţie şi unde tradiţia este obligatorie. Unde Bentley-ul sau Rolls Royce-ul ţin de cotidian, cu foşnetul cauciucurilor rulând cu sunet de omidă târându-se printr-o iarbă moale. Acea Londră clasică, de o mândrie arogantă care ştie să mimeze perfect modestia şi în care, dacă te naşti acolo, destinul îţi este dinainte presărat cu fericire. Este acea Londră unde ai impresia că se ascultă doar Mozart, Beethoven, Bach, Chopin, Purcell şi, când şi când, în surdină, ca pe o ruşine, Strauss. Unde ceaiul se bea din ceşti Minton sau Royal Crown Derby, unde porridge-ul trebuie că are un gust divin şi unde prezenţa la cursele de cai ale reginei este obligatorie. Unde lumea poartă cashmir de cea mai bună calitate şi a-ţi cumpăra îmbrăcăminte nouă înseamnă a merge la croitori ascunşi precum cârtiţele la adrese de nimeni ştiute, unde un costum costă 5.000 lire. Acolo, oamenii se încalţă în pantofi făcuţi după calapodul fiecăruia. Acolo nu s-a auzit vreodată despre altceva în afara pielii de viţel, de căprioară sau de şarpe. Mă rog, nu aveam nicio treabă cu partea aceea de Londră, care exista în mintea mea sub forma unui mit sau a unei legende, un loc secret unde nu ai cum pătrunde. Şi totuşi, o mică legătură tot aveam cu acea Londră victoriană atât de bine conservată. Mergeam săptămânal la Barney, pentru a bea o cafea indecent de scumpă şi aiuritor de gustoasă. Sunt vulnerabil la cafea. Barney însuşi (de fapt, cel de-al patrulea Barney) prăjea pentru mine boabele verzi şi uscate, o treime Cuba, o treime Kenya, o treime Peru (atunci când nu era vorba despre o treime Columbia, o treime Sri Lanka, o treime Brazilia), apoi le măcina cu o râşniţă de mână, verificând la fiecare zece secunde fineţea pudrei. Dacă aveam chef de o cafea turcească, pudra era ca obrazul de bebeluş, Dacă voiam un cappucino, pudra era grosieră.

În dimineaţa aceea, când un cer capricios îşi revărsa torentele prin mirosul de primăvară al oraşului, la Barney nu era nimeni. De altfel, pe asta şi mizam. Pe faptul că era sâmbătă, că ploua în draci şi că aristocraţia făcea nani-n puf. Pusesem de-o parte cu chiu, cu vai, cele 20 de lire necesare plăţii somptuoasei cafele, pentru care fusesem nevoit să renunţ la achiziţionarea unei cărţi doar pentru a mă duce să lenevesc în fotoliile moi de la Barney, să asist la frivolul spectacol ridicat la rang de artă al prăjirii şi râşnirii cafelei, să o beau nederanjat de nimeni, să ştiu că măsuţa din lemn de stejar veche de 200 de ani nu o împart cu nimeni, să privesc prin ferestrele înalte perdelele de ploaie măturând asfaltul, casele care se întrevedeau prin rafalele zgomotoase şi să citesc. Nu mai îmi doream nimic, mă resemnasem, înţelesesem despre ce e vorba în căcatul ăsta de viaţă, pusesem capăt inutilelor interogaţii existenţiale, aflasem că o viaţă este o viaţă, nimic mai mult, dar nici nimic mai puţin de atât, mintea mea îşi găsise liniştea pentru că resemnarea, apanaj al înţelepţilor, înseamnă timp pentru tine. Dar nu eram singur, aşa cum credeam sau aşa cum ar fi trebuit să fie. Când Barney al IV-lea mi-a adus ingrata cafea de 20 de lire, am văzut-o venind dinspre toaletă. Că venea e un fel de-a spune, adevărul e că plutea. O petală de floare de cais plutind purtată de propria-i imponderabilitate (sau conştiinţă a imponderabilităţii) spre o masă din partea opusă celei la care mă aşezasem, nebăgându-mă în seamă, nici măcar observându-mă, în puloverul ei bej-rosé pudrat, o nuanţă mai deschisă ca obrăjorul mai sus amintit, un veşmânt tulburător care sunt sigur că costase pe puţin o mie de lire, un pulover "tivit cu soare, noapte şi azur / şi cu paing de raze şi penumbre". Nu-s tâmpit, nu puloverul mi-a ameţit privirea, sau nu doar puloverul, ci modul în care petala diafană, camuflată-n făptură omenească, îl purta: neverosimil de relaxată, ispititor de indiferentă, cu un aer de langoare piersicie, ca şi cum în ultimele 30 de zile ar fi mâncat numai vată pe băţ, închisă-n turnul Londrei. A luat loc în fotoliul tapiţat cu stofă de culoarea cafelei cu lapte (e teribilă potriveala mobilierului şi mai ales a culorilor de la Barney) iar eu m-am prefăcut că stau pierdut cu privirea în arţarii din spatele ferestrei în faţa căreia era aşezată masa ei, că stau în gândurile mele adânci, cu un aer de filosof resemnat, fără ca măcar s-o observ. Cel de-al patrulea Barney s-a dus la ea, au şuşotit împreună, după care a plecat şi s-a întors cu ceva ce părea a fi o pastilă. Şi pastilă era. Creatura de puf a înghiţit-o cât ai zice peşte, după care şi-a lăsat capul pe speteaza fotoliului şi a închis ochii. Atunci am privit-o cu atenţie, după ce m-am asigurat că nu mă vede.

Credeam că vârsta de 50 de ani este una a maximei siguranţei. Credeam că o dată ce i-ai păşit pragul, constaţi că te afli într-o cazemată bine întărită, cu un acoperiş straşnic deasupra capului, unde nu te plouă, nu te ninge, nu-ţi e nici frig, nici cald, nu ţi-e nici foame, nici sete. Unde ai liniştea de a-ţi vedea de rahatul tău de viaţă din care te trezeşti într-o zi că vrei să faci bici. M-am înşelat. Vârsta de 50 de ani nu aduce niciun beneficiu de netăgăduit, din contră. Ai impresia că lectura te rafinează, te face mai înţelept. Fals. Lectura nu te face altfel decât eşti. Iar dacă te face într-un fel, felul ăla se referă la a conştientiza mai acut ceea ce îţi este interzis şi ceea ce este inutil, toate astea pentru că nu mai ai în faţă timpul pe care-l aveai la 20 de ani, când nici nu ai aflat ce-i cu tine pe lumea asta. Nu că ai afla-o la 50. Şi mai e ceva: cititul te face să simţi acut că sfârşitul şi ţie ţi se adresează şi cale de scăpare nu ai. Nici de amăgire. Însă cititul nu te poate împiedica, orice vârstă ai avea, să râvneşti. Părea că o doare capul. Cred că şi adormise, la adăpostul certitudinii că e singură în cafenea şi protejată de prietenia cu Barney al IV-lea, care sigur o veghea, ca un înger vigilent, dintr-un loc nevăzut. Se vedea că sunt apropiaţi sau că măcar se cunosc foarte bine. Atmosfera era propice reveriei şi nimic nu mă împiedica să visez, nici măcar rafalele, de-acum mai potolite, ale ploii care ţinea în case nobilimea. Nu, veşmântul ei nu era "rupt din cerul pur", ci doar somnul acela scurt care pusese stăpânire pe trupul ei filiform, mai degrabă ca cel al unei pubere decât al unei femei în toată firea. Mă gândeam că trebuie să fie fiica vreunui bogătan de-al locului, o fiică nu tocmai tânără dar cu siguranţă plictisită de viaţa bună pe care-o ducea. Frumoasa adormită îmi dădea ocazia să-mi reiterez gândurile cu privire la clasa din care făcea parte, a celor care au frâiele puterii în mâini, ale căror decizii sunt, înainte de-a fi un bine pentru poporime, bune pentru ei înşişi. Politica e o iluzie. O cârpă zdrenţuită, o bucată din faţa de masă murdară de la chiolhanurile bogătanilor. O ţesătură cârpită şi răscârpită, plină de zoaiele cinelor sofisticate pe care dintotdeauna le-au servit pe terasele din marmură ale conacelor lor restaurate la fiecare generaţie. Pentru ei s-a inventat porţelanul. Pentru poporime, ipsosul vopsit, ceramica şi plasticul colorat. Ei sunt cei care-au inventat încălzirea globală, pentru poporime au inventat ONG-urile, partidele verzi, feminismul şi mai ales acţiunea de a milita. Pentru ei s-au inventat studiile ştiinţifice care demonstrează dezastrul planetei şi tot ei sunt cei care-au inventat certificatele verzi. Ei sunt cei care au inventat corectitudinea politică, nevoiţi să ţină-n frâu masele, ceea ce altădată reuşiseră naziştii şi comuniştii. Ei sunt cei care denumesc toate astea adevăr şi vai de cel care-l contestă. Mie mi se făcuse lehamite. Ieşisem din sistem la momentul potrivit şi funcţionam ca freelancer. Mă descurcam binişor, cât să-mi permit câte-o cafea de 20 de lire la Barney. Nu cafeaua era scopul, ci atmosfera aia rafinată şi tihnită din cafenea, la orele la care aristocraţimea se-nvârte în aşternut pe partea cealaltă, dincolo de draperiile din catifea brodată, atârnate de galeriile lor din mahon sculptat. Şi iată în faţa mea reprezentanta cea mai nevinovată a puternicilor, înfăşurată fedeleş în frumuseţea ei gravă şi plutind în puful puloverului de o mie de lire, cu apriga ei durere de cap, o durere aristocrată pentru care - culmea! - o simplă aspirină proletară este suficientă, iat-o pe frumoasa adormită deschizând ochii ca şi cum ar fi străjuiţi de pleoape de plumb, iată-i sensibilii ochi luptând cu lumina filtrată din cafenea, care şi ea pare a fi prea greu de suportat de diafana-i fiinţă. Sunt răutăcios degeaba, nici nu ştiu cine-i creatura, ar trebui să mulţumesc stelelor că a adus-o aici în dimineaţa asta nesuferită, ca eu s-o pot admira dormind. Cu aşa ceva nu te întâlneşti în fiecare zi.

Spun unii că frumuseţea s-a întrupat din apa mării. Frumuseţea din faţa mea sunt sigur că se întrupase din fructe pârguite, gălbenuş de ou cleios şi dulceaţă zaharisită. Când eram copil mama îmi dădea, o dată pe săptămână, o lingură de şerbet de trandafiri făcut de ea, în casă, din petale proaspăt culese şi frecate cu suc de lămâie, o lingură de şerbet şi un pahar cu apă rece. Cam aşa era şi nobila căprioară care tocmai deschisese ochii ei de plumb, ca o lingură de şerbet de trandafiri cu un pahar de apă alături. Iar şerbet nu mai mâncasem de mult.

Cu siguranţă învăţase la Eton, cu toate că nu asta face diferenţa. Cu siguranţă îşi petrecuse vacanţele în locuri izolate dar pline de istorie, cu toate că nu asta face diferenţa. Cu siguranţă că suferise decepţii suave, cu toate că nu asta face diferenţa. Una peste alta, ştiam că diferenţa aia esenţială este dată nu de suma celor trăite sau citite, ci de suma celor a căror conştiinţă ai căpătat-o în urma celor trăite şi citite. Ea părea să fi citit doar reviste glamour şi de aceea, în ciuda - sau tocmai datorită - puloverului de o mie de lire ştiam dintru început că, dintre noi doi, cel care ar putea avea o oareşcare valoare eram eu. Căcat, de parcă, în cele din urmă, asta este important! Adevărul e că treceam printr-un soi de criză. Lucrurile cu Suzy nu mai mergeau de mult, aşa că am aşteptat ca ultimul nostru pui să-şi ia la revedere de la casa părintească pentru care o viaţă plătisem 1.280 de lire chirie şi dus am fost. În nopţi de schizofrenice chinuri, când îmi înşira suma ratărilor ei datorate sacrificiului pe altarul căsniciei, când mă făcea să mă simt singurul vinovat pentru eşecurile întregii planete, mă gândeam că sunt ultimul nenorocit şi că nu merit altceva decât să mor, cu toate că nu pricepeam unde greşisem în aşa hal încât să reuşesc să distrug viaţa vulnerabilei mele Suzy. Odată ultimul pui plecat de-acasă, parcă un văl gros mi s-a ridicat de pe ochi şi am văzut, într-o clipă, realitatea aşa cum e ea. Iar realitatea îmi arăta că mai e ceva dincolo de trezitul la 6 dimineaţa, de făcutul sandvişurilor pentru copii şi de dusul lor la şcoală, mai e ceva dincolo de interminabilele sesiuni de cumpărături de haleală pentru familia mea plină de ifose, mai e ceva dincolo de cele 10 ore de muncă zilnică, mai e ceva dincolo de văicăreala fără sens a nevesti-mii şi, cu toate că nu ştiam ce poate fi, intuiţia faptului că ar putea fi ceva valoros (ce prost eram!) mă făcuse să-mi fac bagajele într-o dimineaţă însorită de duminică şi să plec în căutarea acelei intuiţii care nu întârziase să mi se reveleze. A fost cea mai bună decizie pe care-am luat-o în viaţa mea. Nu să fiu liber mi-am dorit, ci a fi liber a fost singura cale de-a mă scutura de jugul milioanelor de lucruri lipsite de importanţă care mi-au mâncat cei mai frumoşi ani din viaţă. Lângă Suzy, lucrul ăsta nu se putea petrece, aşa că am salutat-o din mers, trăgând după mine un uriaş sac cu cărţi la care nu aveam de gând să renunţ iar Suzy, privindu-mă trăgând de sac, nici măcar nu putea înţelege ce se întâmplă.

Sunt alţii care susţin naşterea conştiinţei din durere. Eu susţin că s-a născut din durerea provocată de nedreptate. Durerea ca atare nu naşte niciun fel de conştiinţă câtă vreme nu are la ce se raporta. Şi nu mă refer aici la faptul că zeiţa în pulover bej-rosé se născuse gata aristocrată iar eu într-o familie simplă, de muncitori. Uneori, tocmai asta face diferenţa. Ea crescuse cu bonă şi guvernantă şi se jucase cu păpuşi unicat în grădinile conacului iar iarna era dusă în staţiunile cu ape termale de pe malul francez al Elveţiei, eu crescusem pe caldarâm şi în ţărână, cu jucării din sfoară şi carton, de cele mai multe ori doar rostogolind un cauciuc vechi, înconjurat de copii săraci de toate vârstele şi credeam că ăla e paradisul, pe când ea chiar trăia într-un soi de paradis fără să aibă conştiinţa lui. Nu, sărăcia nu este, neapărat, o problemă, să te naşti în clasa de jos nu este un blestem, blestemul este să nu ştii că există clasa de jos, blestemul este să fii ferit de clasa de jos, ca şi cum ar fi o boală contagioasă cu care nu trebuie să intri în contact. Aroganţa şi superioritatea sunt blestemul. Certitudinea că tu eşti mai bun ca celălalt este blestemul. Să te inventezi pe tine însuţi este blestemul. Şi mai ales să te inventezi din nimic. Să ronţăi parmezanul cel mai învechit crezând că este un drept care ţi se cuvine, un privilegiu de clasă. Să porţi haine de douăzeci de ori mai scumpe decât ar merita. Să te laşi prostit de cei asemeni ţie care şi-au inventat propria religie strict pentru ei. Să stai prăbuşită pe un fotoliu la Barney, zdruncinată de o proletară durere de cap şi mai ales să crezi că asta este nedreptatea. Să fii mai frumoasă decât însuşi impresionismul - şi asta este o nedreptate. Cum să fii atât de frumos pe lumea asta? Cum să fii deţinătoarea unei pieli ca de porţelan, ca de coajă de ou japoneză? Cum să fii construit atât de armonios ochiului? Cum să fii... "un sunet al cuvintelor" bine alese? Cum să fii o armonie sonoră într-o epocă a dodecafoniei căreia alta, a absolutului non-sens, se grăbeşte să-i ia locul? Cum să fii imaginea idealului neîntrupat al omenirii? Cum să fii..., cum să fii..., cum să fii..., cum să spun? Cum să fii un poem materializat? Rima precisă, ritmul perfect, asonanţa, aliteraţia ideale, onomatopeea, ghilimelele perfecte la locul potrivit... Cum să fii însăşi oportunitatea? În clipa în care ochii ei şi-au scânteiat privirea în ochii mei, am ştiut că sunt ca Ulise plutind în derivă pe lângă insula sirenelor. Dar eu nu sunt (şi nici n-am fost vreodată) atât de inteligent ca Ulise, nu credeam că ar fi putut fi vreodată necesar să mă leg de catarg ca să beau o amărâtă de cafea într-o cafenea aproape goală, neprimejdioasă, la orele la care, într-o dimineaţă ploioasă şi aprigă, legile mecanicii pure se strecoară într-o mulţime de paturi, acţionând fix în acelaşi fel şi în aşternuturile din mătase, şi pe saltelele jegoase, goale sau acoperite de câte-o cârpă soioasă, ferfeniţată.

Acesta este cuvântul: scânteiere. Un impact de o milionime de secundă. O flamă oxiacetilenică pârjolitoare care-a topit instantaneu întreaga mea înţelepciune. Toate teoriile mele s-au năruit ca o frunză luată de vânt din fragilul ei peţiol care încă o mai ţinea aninată de copac. Dar o bătălie pierdută nu înseamnă anularea triumfului unui război. Iar o bătălie pierdută poate semăna, uneori, cu halucinarea unui film pornografic. O priveam tâmp, deja învins, iar mintea-şi făcea de capul meu, într-o imagerie înspăimântătoare, străină de mine, căreia nu-i puteam pune punct. O vedeam în cele mai obscene poziţii, făcându-mi cele mai deşănţate lucruri la care perversitatea mea, de care eram străin şi în faţa căreia eram prizonier, o supunea. Şi, în timp ce pricepeam că eu sunt cel care halucinează, în acelaşi timp îmi dădeam seama că latura aceasta a mea îmi rămăsese cu totul şi cu totul străină, stătuse bine ascunsă, fără să dea niciun semn, niciodată. Şi aşa mi-am înţeles eşecul căsniciei cu Suzy. Desfrâul scabros la care mă dedasem nu putea fi altceva în afara reprezentării părerii mele ferme despre clasa din care făcea parte. Şi, dacă era aşa, nu tocmai ăsta era chipul resentimentului? Oare chiar asta credeam despre clasa ei privilegiată sau ceea ce credeam era constructul resentimentar al sumei frustrărilor pe care nedreptatea ontică mi-o hărăzise? Nu mai ştiam nimic. Simţeam doar că scânteierea aceea îmi transmisese un mesaj pe care nu ştiam să-l descifrez, aşa încât viermuiala pornografică s-a transformat, printr-o metamorfoză kafkiană, în panică. Panica de-a rata. Groaza de-a rata. Atacul de panică. Ameţisem, simţeam nevoia să beau un pahar cu apă, cred că mă albisem tot, pereţii cafenelei se depărtau şi se apropiau periculos, buzele, fără îndoială, deveniseră vineţii, auzeam şuieratul propriei respiraţii şi inima bătându-mi haotic, voiam o pungă de hârtie, o pungă oarecare, un regat pentru o pungă!, o pungă în care să respir, aşa citisem prin cărţi că se procedează. Sigur că toate astea nu pot fi ascunse, oricâtă conţinere ai avea. Oricât de bărbat ai fi. M-a văzut. S-a ridicat cuprinsă de agitaţie din fotoliu şi, în timp ce se îndrepta spre mine alergând, l-a strigat pe Barney al patrulea şi i-a cerut un pahar cu apă iar al patrulea a adus un pahar cu apă rece filtrată de la robinet că doar eram un amărât ei i-ar fi adus o sticlă de Evian s-au privit de fapt l-a privit cu subînţeles al patrulea a dat din cap ok senin porcul naibii senin ca un porc un căcat de proletar atâta tot un căcat din clasa de jos care nici apă de robinet filtrată nu merită fă un ceai a zis plătesc eu fac imediat fac fuck dacă era mă-sa nu se mişca aşa încet porc senin seninătate de porc al patrulea porc splina sângerândă splina pentru fier să nu mai văd splină în sânge niciodată niciodată niciodată. Mâinile ei pe tâmplele mele reci de sudoare au avut un instantaneu efect anxiolitic. Mă privea încruntată, speriată, cu mâinile ei reci ca gheaţa pe tâmple, apoi pe frunte, apoi mi-a întins paharul adus de Barney. Am băut. Şi totul a dispărut. Dracu să mă ia dacă am priceput ceva. Apoi, a sosit ceaiul. În ceaşcă Royal Crown Derby, să fiu al naibii, că doar din astea se găseau la Barney. Un mirific ceai de plante perfect echilibrate, în care-am turnat două generoase linguriţe de miere de salcâm, care să-mi crească glicemia prăbuşită. Şi soarele, care se cocea în fereastră spre desăvârşirea unei zile de sâmbătă care debutase cu rafale de ploaie măturând trotuarele spălate cu detergenţi parfumaţi ale cartierului cel mai bogat din Londra. Şi eu, stând la masă cu într-aripata roz, cu suma fructelor pârguite, cu zahărul unei dulceţi zaharisite, cu o cană plină de gălbenuşuri cleioase, calde, amestecate cu smântână şi cu pâine, din care deja mă înfruptam, pe măsură ce glicemia-şi recăpăta cifrele corecte.

Acum stă şi mă priveşte contrariată. Spaima încă nu i-a fugit de pe chip. Mă priveşte ca şi cum aş fi fost vinovat de scurta cădere, de scurtul episod psihotic prin care frumuseţea ei m-a obligat să trec, frumuseţea ei şi dezgustul meu pentru ceea ce ea reprezintă pentru mintea mea de bărbat de 50 de ani, cu o oarecare experienţă de viaţă. Femeia asta care poartă... femeia asta care a crescut... care habar nu are... dar hai să-mi înfrânez maliţiozitatea şi să nu intru în detalii care mi-ar putea fi citite pe chip. Acum, de-aproape, îmi pare mai degrabă antiteza tuturor celor gândite despre neamul ei. Antiteza dureroasă pentru că inaccesibilă. Două lucruri îmi stau împotrivă: originea şi vârsta. Barney al patrulea apare ca o umbră, aducându-i ceaşca cu cafea. Face o scurtă reverenţă şi se retrage ca un majordom vinovat. Frumoasa felină pare mai degrabă o tipă care e pe cale să-şi recapete relaxarea şi, odată cu ea, poate şi durerea de cap. Şi, în timp ce eul ei se recompune dintr-o trăire cu care sigur că nu era obişnuită, eul meu proaspăt recuperat din mizeria atacului de panică cu componentă schizofrenică este deja călare pe un Pegas care nu mă trădează niciodată. Îi cer scuze că i-am pricinuit sperietura şi-i arunc en passant că vinovată pentru micul moment neplăcut este frumuseţea ei aprigă şi neiertătoare. Râde încurcată ca şi cum s-ar ruşina de ceea ce-i spun, ca şi cum nu ar şti cât este de frumoasă, fără îndoială scenă de mironosiţă rejucată la infinit, care prinde la fraierii din pătura ei superioară, pătură din păr de cămilă şi lână de lamă peruană. Încerc să nu fiu cinic, dar ceea ce-mi iese este doar o porcărie de frază în care fac din ea un Leviathan sângeros în faţa căruia neputinţa mea se-nclină şi sucombă, lăsându-se luată în primire şi administrată după pofta inimii ei asupra existenţei căreia făcuse dovadă fără dubiu în clipele de dinainte. O asigur că şi-a căpătat dreptul inalienabil de a-mi găuri pielea cu săgeţi Blue Streak din oţel întreţesut, cu toleranţa de 0,0015 inch sau, la alegere, să-mi găurească capul cu un straşnic cârlig pescăresc Curva Crystal cu tijă Long Shank din oţel-carbon 100 ascuţit chimic (iar ea râde cu dinţii ei mici, prea albi şi prea sticloşi), îi spun că mă poate scoate oricând la vânzare bucată cu bucată sau pe de-a-ntregul dar că nu va găsi în veci un cumpărător pentru un animal atât de bătrân şi de nefolositor (la care închide ochii de atâta râs şi obrăjorii cu puf i se-ndulcesc şi mai tare cu un roşu de cireaşă brumată), o asigur că mă poate lega de calorifer aşa cum legi o pasăre şi că poate beneficia de captivitatea mea cum o va lăsa inima şi trupul (iar ea-mi aruncă o privire din colţul ochilor, strâmbând ştrengăreşte din nasul ei mic şi cârn), o asigur că-i voi spune, precum Şeherezada, o mulţime de lucruri drăgălaşe, mai ales minciuni, dacă mă va face robul ei pe veci (iar privirea-i devine sceptică şi, parcă, îşi ciuleşte mai bine urechiuşele), o asigur că peste doar un an va putea vorbi, în cele mai potrivite cuvinte, despre mădularele mele şi despre frumoasa mea întocmire atunci când se va apuca să scrie poveşti cu eroi pentru copii cu care va câştiga recunoaşterea mondială a tuturor mămicilor ai căror plozi vor fi salvaţi din ghearele feminismului deşănţat care îi mănâncă, zi de zi, generaţie după generaţie şi că este tocmai menirea ei de femeie să salveze plozimea planetei. Ia o gură de ceai, ţinând ceaşca Crown Derby cu două degete înnobilate de o ojă lucioasă roşu-flamă şi zice:
- Şi Hobbes, şi Foucault te-ar face frate de cruce dacă ar mai putea, dar cu siguranţă Paglia te-ar urî cu o respectuoasă şi condescendentă ură dacă te-ar auzi.
- Iar tu mi-ai oferi cu dărnicie o cupă plină cu glicol?
- Da, dar într-un pahar Baccarat încrustat cu Swarovski, zice şi varsă un strop de cafea pe pantalonii de un alb pervers.
- Dumnezeu nu doarme, zic, şi iau repede şervetul imaculat din bumbac egiptean pe care-l presez delicat pe pata proaspătă de pe pantaloni. Pe piciorul ei mătăsos. Pe pielea ei catifelată. Pe carnea ei. În carnea ei. În ea.

Ştiu că gestul este aproape un afront la adresa ingenuităţii ei, dar ce am de pierdut? Suzy se dusese naibii, la fel şi întreaga mea viaţă de heterosexual alb din clasa medie. Spre surpriza mea, trufandaua îşi umezeşte buza de sus iar lentoarea cu care îşi mişcă vârful limbii are în ea ceva aproape poetic. E atât de dulce încât, dacă aş avea bani, mai că i-aş comanda o porcărie d-aia de smoothie de frăguţe sălbatice, cu fructul pasiunii şi cu lapte integral pasteurizat, dorinţa supremă, dovada reuşitei în viaţă a oricărei puştoaice din ţările de est care se visează prinţesă încă de la 7 ani. De la o vreme, şi a oricărei puştoaice europene. Poate chiar mondiale.
- Doresc să fim prieteni şi să te cunosc mai de aproape, zice.
- Voi încerca să fiu vrednic, stăpână, zic.
- Ai lipsit din ţară nouă ani, şi ai să pleci iarăşi^[1].

Un înţelept postmodern susţine o chestie cu care sunt total de acord şi de care mi-e şi ciudă că a apucat s-o spună înaintea mea, nu că nu s-ar mai fi spus, alt fel, până la noi: cuvintele pot face lucrurile să dobândească realitate. Deduc că seraficele ei decepţii i-au cutremurat sufletul până în pragul evanescenţei şi că eu sunt cel invitat să i-l permanentizeze pe lumea asta.
- Vorbeşte!
- Nu pot până la buze să-mi înalţ sufletul.^[2]

Puştoaica se juca cu mine, dându-mi peste nas. Aşa carevasăzică. Ai fi zis că toată ziua nu face altceva decât să dea replici potrivite şi (culmea erudiţiei sau doar a inteligenţei speciei!) spontane. Nu ştiu ce m-a cucerit definitiv, frumuseţea-i hieratică sau dovada agerimii pătrunzătoare care să hrănea din cadavrul unei posibile educaţii iluministe. Trebuia să aflu.

Şi am început să aflu încă din acea seară. Am dus-o în coliba mea sărăcăcioasă, de celibatar aflat în pragul burţii şi a arterosclerozei iar lucrul ăsta a părut să n-o deranjeze de fel. Ca să n-o lungesc, da, era fiica unui bogătan, era (bine) şcolită la Oxford, ascultase de dorinţa lui maman şi a lui papa şi se căsătorise ca proasta cu unul de-al lor şi vreme de opt ani se lăsase înşelată de idiot. Se eliberase nu de multă vreme, motiv pentru care ai ei o scoseseră din linia succesorală la tronul familiei, aşa încât relaţia cu mine nu putea fi o pedeapsă mai potrivită, care să-i satisfacă întreaga nevoie de răzbunare. Ştia pe de rost sute de poezii pe care le recita în sărăcia mea de apartament, făcându-l să pară scena de la Royal Opera. Citea cu o viteză uluitoare, devorând de trei ori mai multe cărţi decât mine. Se înfrupta hulpav din cunoaşterea mea în faţa căreia se prosterna ca Maria Magdalena când a fost ispăşită. Una peste alta, Diane era un spectacol de artificii care mă făcuse să cred că sunt le fel de tânăr ca ea şi că dibuisem raiul pământean. Care mă făcuse să-mi fie ruşine de tot ce gândisem despre clasa căreia îi aparţinea. Care-mi umilise certitudinile cu privire la cei care deţin puterea. Diane mă transforma. Şi mă transforma în varianta mea mai bună. Până în ziua în care a dispărut o noapte întreagă iar a doua zi s-a întors ca şi cum nu se întâmplase nimic. apoi a dispărut din nou şi s-a întors după două zile. Şi iar n-a vrut să spună nimic. apoi am găsit-o cu un tip acasă, spunea că-i fusese coleg de facultate. Stăteau turceşte pe jos în sufragerie şi fumai narghilea râzând ca proştii. Cred că fumai altceva. Apoi am găsit-o cu draperiile trase ziua-n amiaza mare, goală puşcă, stând pe joc, cu picioarele ridicate pe perete şi ascultând la maxim muzică psihedelică. Apoi am găsit-o în secţia de psihiatrie a spitalului alor ei, cu minţile complet împrăştiate, dar a doua zi era ca nouă. Şi am început să mă tem. Ce naiba făceam? O iubeam, asta făceam şi nu aveam de gând s-o pierd. Am început o viaţă ordonată. Am făcut un plan de viaţă. Am îngrijit-o şi am pus-o pe picioare şi în cei doi ani şi jumătate care au urmat nu a mai avut nicio cădere. Îmi găsisem menirea. Şi fericirea. Mă simţeam plin de puritate şi împlinit. Eram fericit, fericit! Eram mândru de mine. Mă preţuiam. Eram un om bun. Devenisem un om bun, spălat de păcate. Până şi taică-su mă adora, cu toate că mereu aveam senzaţia că tot încearcă să-mi transmită ceva şi că mereu se răzgândeşte. Între timp, apartamentul, pe care refuzasem să-l părăsesc, devenise un spaţiu stilat şi confortabil. Eram la apogeul fericirii şi al împlinirii, al împlinirii şi al fericirii. Nu se putea mai bine de atât. Aveam un sens. Un rost. O menire. Şi o cale pe care o stăpâneam perfect. Până în ziua în care Diane mi-a spus că pleacă. Fugea din paradis!!! M-am gândit la sinucidere. Am făcut tot ce-am putut să o păstrez. Tot. Mai mult decât aş fi crezut că pot. A rămas neclintită. Neimpresionată. Nezdruncinată. A comandat un taxi. Acum stătea în faţa uşii de la intrare, care de data asta devenise uşa de ieşire. De nu s-ar întoarce. De nu ar spune ceva. De şi-ar ţine nenorocita aia de gură închisă. De n-ar apuca vreo poezie, ceva. Eram pregătit: "tinichele, gablonţuri, tinichele..." Din faţa uşii de la intrare a întors capul şi m-a privit aşa cum priveşti pentru ultima oară pe cel iubit. Apoi a zâmbit cu dinţişorii ăia ai prea mici, prea albi, prea sticloşi.

---