Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  49

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Boeuf bourguignon


Ioana Scoruş

19.05.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ca să-l asigur că nu sunt foarte rănită de cuvintele lui de-aseară, îi trimit un sms în care-l întreb ce preferă să mănânce la cină, boeuf bourguignon gătită de mine sau mâncare chinezească din oraş. Îmi răspunde printr-un emoticon, faţa aceea galbenă, hlizită. Ştie foarte bine că ăsta nu este un răspuns, dar şi eu ştiu că este un mod de a-mi transmite că se simte vinovat pentru ultimele cuvinte ale discuţiei de pe balcon, dinainte de-a merge la culcare. În acelaşi timp, îmi pasează alegerea meniului. E ca şi cum mi-ar comunica ori că nu contează ce mănâncă, ori că este galant, lăsând la alegerea mea masa de seară. Aşa că scot din congelator bucata de vită cu os şi o pun la fiert, în oala specială din fontă, cu capac. Chestia asta se găteşte lent, în câteva ore. Vreo cinci.

Problema noastră - nu singura, dar cea mai importantă - este că avem opţiuni politice diferite. Diferite e puţin spus, corect ar fi să spun radical diferite, adică totalmente opuse. I-am propus să renunţăm definitiv la discuţiile despre politică, numai că pe el îl pasionează, la fel cum îl pasionează şi certurile cu mine. Degeaba îmi propun să nu-i mai dau replica, degeaba încerc să mimez calmul, de fel sunt pasională şi mi se suie repede sângele-n cap, mai ales în probleme de politică. Atunci când nu-l mai ţin nervii şi nu mai are argumente, are injurii. Aşa s-a-ntâmplat aseară când, după cină, am stat pe balcon, ca de obicei, cât să bem o sticlă de Château La Verrière, un Bordeaux Rosé proaspăt premiat, cu textură catifelată, glicerică, uşor acid. Ne dăm în vânt după vin, dar mie aciditatea mare îmi face rău la stomac. Eu ştiu aşa, că atunci când cineva are un tabiet, o plăcere, respectă-i, domnule, tabietul, că n-o fi foc. El, nu! În loc să aducă paharele de vin franţuzeşti din cristal, gravate manual, clinchenitoare şi uşoare ca un fulg, le aduce, invariabil, pe cele de bere, nişte halbe din sticlă groasă pe care mi-am jurat că le voi arunca la gunoi. Ceea ce aş fi făcut până acum dacă nu ar fi fost cumpărate de el într-o călătorie în Germania, la München. Pur şi simplu le urăsc, aşa cum urăsc politica lui KGB-istă. El le adoră pentru că sunt robuste şi stau bine pe masă. Despre paharele de vin din cristal, cu picior înalt şi suplu, spune că sunt mofturi de-ale mele, dar Dumnezeu mi-e martor că, pur şi simplu, la mine acasă ai mei beau vin din astfel de pahare. Aşa am crescut, aşa mi se pare normal şi de bun simţ (dacă tot le avem) să procedez şi eu. Aşadar, prima scânteie a ieşit de la pahare. Le-a adus pe cele de bere, l-am trimis după cele din cristal, mi-a spus că el preferă să bea din halbă, m-am ridicat nervoasă şi mi-am adus paharul din cristal, mi-a turnat jumătate de pahar, aşa cum se face (deci ştie!), el şi-a umplut halba, ca neamul prost (ceea ce, oricât ar fi de neverosimil, chiar este). Cei şapte ani de-acasă sunt esenţiali, ascultaţi la mine. După, nimic nu se mai schimbă niciodată. Niciodată!

Între timp, curăţ arpagicul (urăsc să fac asta), morcovii, cartofii, ciupercile. De deasupra mesei din bucătărie mă priveşte faţa lui Mapplethorpe, dintr-un autoportret. Amândoi îl iubim. Nu autoportretul în mod special, ci fotografiile lui, mai ales pe aia cu Madeleine Stowe, din 1982, pe care eu, una, o ador. Actriţa, nu neapărat fotografia. La fel de mult îmi place şi fotografia cu Isabella Rossellini. Şi actriţa îmi place la fel de mult. Cele două stau frumos aranjate deasupra mesei din bucătărie, înrămate în nişte rame simple, din lemn vopsit în alb, în stânga şi-n dreapta portretului lui Mapplethorpe. Când mă uit la Madeleine, uneori am impresia că mă uit la mine. Când mă uit la Isabella, uneori am impresia că mă uit la mine. Pur şi simplu ador fotografiile alb-negru şi amândoi adorăm femeile frumoase. E o plăcere să le priveşti. Pun bucata de carne în oala minune, torn un litru de vin roşu, adaug cimbru şi piper, foi de dafin şi cinci boabe de ienibahar, acopăr oala cu capacul şi o pun în cuptor, la foc mic. În timp ce deretic prin casă, îmi amintesc discuţia de aseară.

- Nu înţeleg cum de nu sunt nemţii-n stradă, zic. Presa de-acum un an era plină de nenorocirile făcute de imigranţi. Vandalismul, furtul, violul au crescut de şapte ori. Ce poate motiva un popor să nu se revolte în astfel de condiţii?
- Înţeleg că îţi convine că noi am ieşit din UE, zice.
- Înţelegi greşit. Nu mi-a convenit că am intrat, acum, cu ieşirea, e şi mai nasol, având în vedere consecinţele. Dar, da, una peste alta, ai dreptate, sper ca ieşirea să ne aducă din nou dreptul la autodeterminare.
- Ce prostii mai vorbeşti şi tu acolo, zice, nu există autodeterminare, există politică. Se folosesc de legi şi de tratate ca să iasă cum vor ei, adică să iasă bine pentru ei, nu pentru popor.
- Adică vrei să spui că noi nu contăm? Vrei să spui că politica urmăreşte strict consolidarea propriei puterii şi că o doare-n cot de noi?
- Exact asta vreau să spun, vezi că eşti fată isteaţă?, întreabă retoric şi dă pe gât trei guri de vin.
- Cum naiba poţi bea vinul ca pe bere?, întreb siderată, a nu ştiu câta oară, văzând cum îşi bate joc de bunătate de vin de 14 lire sticla.
- Care-i problema ta cu vinul meu? Îl beau cum îmi place, zice în timp ce îşi ridică picioarele printre ghivecele cu muşcate de pe pervazul balconului. În fond, are dreptate, care-i problema mea cu plăcerea lui de-a bea vinul ca pe apă?
- Problema mea cu vinul tău este aceeaşi problemă ca în toate celelalte legate de tine. Adică faci lucrurile cum nu trebuie. Lucrurile pe lumea asta se fac într-un fel anume, în felul lor, al fiecăruia, nu cum ne vine, că d-aia se duce totul de râpă în ţara asta, pentru că fiecare facem cum ne tună şi nu cum trebuie, zic, ambalată de năvala exemplelor de lucruri făcute aiurea care-mi vine în minte.
- Eşti limpezimea întruchipată, zice şi mai dă pe gât trei guri de vin. Dacă maică-ta cu taică-tu te-au învăţat într-un fel, nu înseamnă că numai în felul ăla e bine. Nu! Se poate şi altfel. Dar eşti prea conservatoare, prea tradiţionalistă ca să accepţi noul, zice cu un fel de triumf, accentuând ultima propoziţie, după care ia sticla şi-şi umple din nou halba.
- Dacă vrei să mă omori cu zile, continuă să umpli halba aia şi s-o dai pe gât ca pe apă. Şi ştii ceva? Cu oameni ca mine naţia asta a rezistat şi a mers mai departe. Cu progresişti ca tine o să ne ia dracul pe toţi. Dacă devii unul de-al lor, să ştii că eu te-am şi lăsat. Nu accept LGBD-ul în casă, nu accept neocomunismul între aceşti pereţi, nu accept noul marxism, înţelegi? Sunt alergică la aşa ceva. Dacă începi să militezi pentru politicile corecte, eu m-am dus o sută de ani. Militezi singur, nu cu mine.
- Şi ce-i aşa rău în asta?, întreabă în timp ce-şi aprinde o ţigară.
- Tu chiar nu vezi cretinizarea în masă? Nu vreau să-mi cresc copiii în principiile lor imbecile, nu vreau ca marxiştii ăştia deghizaţi să le spele creierii. Ai văzut ce e în universităţi? E ceea ce era la comunişti în închisorile de reeducare. Ieşeai de-acolo cu mintea albă, gata dresat să susţii lipsa de valoare, lipsa de morală, lipsa de principii. Intrai un om curat şi ieşeai un imbecil.
- Asta e libertatea, scapă cine poate, zice, iar eu mă enervez atât de tare încât nici nu-mi pot formula revolta.

Pur şi simplu nu puteam pricepe. Exerciţiul de înţelegere mă părăsise, efortul ajunsese să mi se pară inutil. Îmi spuneam că nu poţi fi educat la Eton şi să ajungi în asemenea hal. Mi se părea o contradicţie în termeni, un paradox. Descindea dintr-o familie de intelectuali de modă veche, cu principii riguroase şi cu un Dumnezeu deasupra capului. Familia, adică părinţii şi cei trei copii, doi băieţi şi o fată, îşi petrecuseră vacanţele, prin eforturi financiare deloc neglijabile, în oraşe mustind de istorie, tocmai pentru edificarea unei culturi generale de soi, aşa cum spunea maică-sa, într-o cu totul neaşteptată limbă de lemn. Aveau abonament la filarmonică şi la teatru, o religie instituită de către doamna Griffin, mai presus de care nu exista nimic. Intransigenţa sănătoasă a mamei obliga familia să cultive plăcerea audiţiilor muzicale, pe când plăcerea intransigentă a tatălui supunea familia rigorilor curselor de cai: umbreluţe de soare pentru soţia şi fiica lui cea mare, încălţăminte adecvată, redingotă sau jachetă şi mănuşi glacé pentru băieţi, pălăria înaltă, puţin caraghioasă, pe care domnul Griffin o purta cu mare mândrie. După ce domnul Griffin consulta atent Racing Post Today, hotărând care sunt cursele la care vor merge, familia lua trenul din gara Waterloo şi după fix patruzeci de minute, timpul necesar parcurgerii celor douăzeci şi două de mile care despărţeau Londra de Ascot, descindeau cu toţii, plini de importanţa pe care domnul Griffin reuşise să o insufle evenimentului.

Doamna Griffin nu se dădea în vânt după asemenea obicei, dar îi plăcea să se simtă parte din clasa de sus, atunci când avea loc King George VI and Queen Elisabeth Stakes, îi plăcea să stea în zona Premier şi să folosească uluitoarea toaletă de la etajul al doilea, dotată cu perii de haine, sticle de colonie şi de apă de gură, piepteni, prosoape din bumbac fin de unică folosinţă. Lua prosopul nu tocmai minuscul din coşuleţul de răchită aflat pe poliţa discret luminată de deasupra chiuvetei din marmură, îl despăturea frumos, îşi ştergea mâinile spălate cu săpun lichid parfumat şi apoi îl arunca în coşul de prosoape folosite. Îi plăcea să se admire în oglinzile uriaşe de pe pereţii toaletei pentru că îi dădeau senzaţia că se află în holul Operei, la fel cum îi plăceau efluviile de miresme delicate a căror sursă o căutase, într-o zi, în zadar. În acele momente, stima de sine a doamnei Griffin creştea în aşa măsură încât se simţea în rând cu contesele şi ducesele născute cu sânge albastru veritabil. Cu toate astea, vajnica obiectivitate şi tăiosul simţ critic aveau capacitatea de a o face să păstreze distanţa necesară, astfel încât reveria dura doar câteva clipe, căci părerea sinceră a doamnei Griffin era că tot luxul acela ostentativ era dovada opresiunii la care guvernul supunea populaţia, prin intermediul taxelor uriaşe, doar pentru ca o clasă de parveniţi să-şi poată duce mai departe traiul nemeritat. Asta se numea conservatorism. Dar plăcerea cea mai mare a doamnei Griffin era ritualul pălăriei, cursele fiind singurele ocazii datorită cărora îşi dădea voie să-şi exhibe o latură ascunsă, de un bun gust îndoielnic. De altfel, provocarea fiecărui an era pălăria pe care urma să o poarte la Ascot. Undeva, în adâncul sufletului, spera de fiecare dată să se poată vedea în una din fotografiile din revistele care făceau topul celor mai frumoase pălării ale marelui eveniment anual. După zece ani în care fantezia o făcuse să cheltuiască sume importante pe pălării, renunţase.

Îşi crescuse copiii cu o iubire rece, distantă, conform manualelor de puericultură ale vremii, pline de reguli precise, multe dintre ele de un absurd grotesc. În timp ce doamna Griffin citea şi aplica reguli de fier, domnului Griffin nu îi rămăsese decât să-şi cultive propriile voluptăţi: cursele de cai, partidele de bridge de vineri seara, pariurile sportive, păhărelele de scotch şi lectura. Vremurile le permiseseră să urce o treaptă pe scara socială, ceea ce îi obliga să cultive un anume trai şi o anume educaţie şi tocmai ostentativitatea lor vădea, şi mai limpede, locul din care plecaseră. Ca printr-o ironie a sorţii, de Will, cel mai mic dintre fraţi, nu se lipise mare lucru. Refuzase dintru început orânduiala impusă de mamă, revoltându-se neobosit împotriva dictaturii instaurate de necruţătoarea doamnă, căpătând, astfel, darul contrazicerii de dragul contrazicerii. Pur şi simplu mă trata ca pe maică-sa, într-un perpetuu război care ajunsese să mă istovească.
- Nu, nu asta e libertatea, i-am spus, asta e o carceră dogmatică despre care mintea ta nu ştie nimic tocmai pentru că trăieşte în ea.

Ştiam ce spun. Eram emigrantă din Europa de est şi apucasem să trăiesc suficient de mult în comunism încât nasul meu să detecteze mirosul totalitarismului sub cele mai discrete şi noi forme. Când Will mergea cu familia la Ascot, eu tremuram de frig într-o casă neîncălzită, într-o ţară în care pâinea se vindea pe cartelă iar carnea, laptele, untul lipseau cu desăvârşire. Deschiderea graniţelor odată cu prăbuşirea dictaturilor ne dăduse acces la lumea liberă, unde libertatea - blasfemie! - nu mai însemna nimic. Will habar n-avea ce înseamnă constrângerea, aşa cum eu habar n-aveam că libertatea Occidentului nu mai este o valoare în sine, ci un simplu citat. Ne aduseseră laolaltă pasiunea pentru fotografie, pentru cărţi şi pentru mâncarea bună. De la o vreme, începuseră să ne despartă opţiunile politice şi, după cum aveam să constat la sfârşitul dezvrăjirii, când starea de îndrăgostire dispăruse şi rutina îşi făcuse loc între noi, refuzul de a gândi cu propria-i minte. Sigur că Will al meu nu era un prost, n-aş fi putut alege niciodată un prost, doar că descopeream că este fabricat din reguli şi sloganuri care-şi continuau lucrarea, iar el rămăsese băieţelul care se revolta împotriva acestor reguli, confundându-mă când cu maică-sa, când cu taică-su. Ceea ce, până la urmă, este tot o formă de prostie sau, mai degrabă, de infantilism. Ceva îmi spunea că majoritatea bărbaţilor sunt la fel. Era suficient să privesc la prietenii noştri ca să văd tirania modelului interior, care-şi juca partitura nestingherit. Dar ceea ce ştiam sigur că nu aş putea suporta lângă mine era un om cu vederi de stânga, care încă mai credea în egalitate şi echitate impuse dinafară.

Nici naivitatea nu mai putea fi o scuză la vârsta lui şi nicio altă explicaţie nu mai putea fi valabilă, cum ar fi aşa zisa puritate interioară. Pentru că nu avea experienţa comunismului, agenda progresistă nu i se părea mare lucru. Pe mine mă îngrozea. Nu voiam să accept existenţa unui Minister al Egalităţii între Genuri, însuşi cuvântul gender îmi era ostil şi mă făcea să vomit. Sub nicio formă nu puteam accepta că devianţa, oricare i-ar fi sursa, este un echivalent al normalităţii, cel puţin într-o ţară conservatoare unde familia tradiţională, formată din bărbat şi femeie, este norma. În plus, n-aveam niciun chef să încep să militez pentru normalitate, cu toate că tocmai ea era pusă în pericol. Nu era o atitudine civică, dar nu mai aveam resursele tinereţii, nici iluziile şi utopiile ei, ca să mă apuc acum să lupt, cu atât mai mult într-o ţară străină. Voiam o viaţă tihnită şi liniştită alături de un om inteligent, capabil a-mi suscita şi susţine interesul, voiam să scriu, să citesc, să merg iarna în Grecia şi vara să văd Asia şi Africa, într-un cuvânt, voiam linişte şi plăcerea oferită de tot ce-mi doream. Atât.

Curând, m-am văzut nevoită să abandonez orice iluzie de comunicare. Puteam accepta că Will are opţiuni politice diferite câtă vreme nu interferau cu viaţa noastră, dar nu puteam accepta mitocănia care se insinuase treptat, ca instrument cu care combătea atunci când nu mai avea argumente. Asta era dovadă de prostie şi de agresivitate sau cel puţin aşa le consideram. Pentru că-l iubeam şi pentru că nu puteam accepta nici că e prost, nici că e agresiv, m-am hotărât să fac o ultimă încercare, de aceea pregăteam boeuf bourguignon, în care-mi pusesem toată priceperea şi speranţele. Asortasem două sticle de Gevrey Chambertin şi-i aşteptam pe Marc şi pe Olivia, prietenii noştri din ultimii ani, singurii cu care ne puteam simţi bine pe timp nelimitat şi care păreau a avea oarecare influenţă asupra lui Will. Mi-am făcut o cafea şi m-am dus pe balcon, în pauza de odihnă care se iveşte inevitabil atunci când mă simt obosită. Tot inevitabil, se ivesc lungile mele dialoguri cu un Will inexistent. Întotdeauna aceste dialoguri mentale îmi ies perfect. Reuşesc să rămân calmă, argumentez impecabil, plecând de la efect la cauză, construind un discurs de o frumuseţe clară şi rece, ca un desen în tuş, care-mi ridică simţitor stima de sine şi care, îmi imaginez, l-ar face pe Will să mă privească şi să mă trateze cu respect. Dialogurile astea care se întâmplau doar în mintea mea aveau loc din ce în ce mai des, asta observasem. Realizam că nu este un semn bun şi aveam de gând să-i vorbesc lui Will despre faptul că ne-am schimbat şi că rutina în care ne-am instalat ne face urâţi şi plictisitori şi că, într-o zi, ne va despărţi dacă nu facem ceva, dacă nu facem acum, în clipa asta, ceva pentru noi.

*
Nu i-am cumpărat un buchet de flori, am rupt trandafiri din spatele blocului. Îi plac florile fără pretenţii. Pentru ea, cele mai frumoase sunt trandafirii căţărători. Niciodată nu dau greş cu un astfel de buchet, mai ales atunci când zgârieturile provocate de ţepi sunt vizibile. În ea se declanşează un mecanism matern de care nu este conştientă. Beneficiarul efectului sunt eu. Faptul că sunt parşiv nu înseamnă că nu o iubesc. O iubesc chiar şi atunci când mă confundă cu un progresist imbecil sau când mă tâmpeşte de cap cu paharele ei din cristal. Păi, dacă pun mâna pe aşa pahar, praf îl fac. Nu înţelege că aici e chestie de instinct de conservare, crede că de vină e proasta educaţie iar mie-mi place când interpretează greşit pentru că-mi place s-o văd nervoasă. Nu e tocmai ortodoxă plăcerea asta a mea, dar nu am de gând să mă lipsesc de spectacolul nărilor ei fremătând, prim semn că începe să se enerveze. În astfel de momente, văd cum în ea se trezeşte la viaţă fibra unei atitudini categorice vexate, apărare a vestigiilor bunei educaţii pe care-a primit-o în rahatul ei de ţară. Mă rog, pentru mine este o ţară ca oricare alta, la fel de bună sau la fel de rea, pentru ea, însă, substantivul "căcat" folosit pe post de adjectiv este descrierea cea mai fidelă (şi îndurerată, uneori chiar lacrimogenă) a locului de baştină. Complexele de inferioritate pe care le-a supt la ţâţa maică-sii, atavisme pentru care nu are nicio vină, o fac să le transforme în contrariu atunci când îmi arată cu degetul întins şi cu o voce rănită şi ultragiată carenţele mele de educaţie, făcându-mă vinovat pentru ele. Nicio clipă nu-şi dă seama că joc, într-atât de adânc comportamentul meu planificat acroşează ceva complet inconştient din amintirile ei uitate, din sufletul şi din mintea ei încântată de Mapplethorpe, de Bach şi de Dali, de Faulkner şi de maşinile de scris din secolul trecut, de miresmele de tei care se împrăştie în serile de vară pe Berkeley Square, aşa cum minţii mele îi place până la sminteală... cum să-i zic?... faţa ei răsturnată spre cer mirosul caprifoiului pe faţa şi pe gâtul ei... O femeie pe cinste este femeia mea, oricât aş căuta, alta ca ea nu aş afla. Alta căreia să-i fie dor de colinele Toscanei, pe care nu a vizitat-o niciodată, de conturul tremurat de ceaţă al farului Hook pe care l-a văzut într-o vedere şi, săgetată de frumuseţea lui, a cumpărat-o şi i-a trimis-o maică-sii la începutul primei noastre vacanţe de vară, sau de podgoriile din Provence, pe care le imaginează în serile de iarnă sub forma unor desfrâuri de simţuri legate strict de plăcerea estetică cu care cât de curând ne vom auto-hărăzi.

A fost cea mai drăgălaşă studentă care-a frecventat vreodată cursurile facultăţii de latină şi greacă veche ale Universităţii Cambridge, cu blugii ei strâmţi şi cu puloveraşele închise-n năsturei cuminţi, tricotate de maică-sa din fire naturale de lână, ceea ce la Londra nu s-a mai pomenit de cel puţin 40 de ani, cu mapa ei cu cursuri ţinută strâns la piept ca pe cea mai mare comoară şi cu moaca ei serioasă, de fată venită din Est, stăpânită de un entuziasm încrâncenat, hotărâtă să facă treabă bună pe cârca îndoită de datorii a iubitorilor ei părinţi, a fost cea mai ingenuă creatură care-a păşit vreodată în biroul decanului pentru a denunţa lipsa de seriozitate a lui Timothy Jones, tutorul care-o avea în primire şi care nicicând nu era de găsit iar decanul, văzând aplecarea spre studiu în ochii ei lucioşi plini de puritate şi mai ales văzându-i fundul bombat, a hotărât pe loc că el însuşi va fi tutorul unei asemenea viitoare speranţe într-ale latinei, lucru de care s-a ales praful în momentul în care dobitocul i-a atins, ca din greşeală, fundul, iar ochii lucioşi ai iubitei mele, închizând în ei o ameninţare catastrofală, s-au deschis drept în pupilele spălăcite ale decanului. A fost cea mai strălucitoare absolventă, singura cu calificative maxime la toate materiile, şefă de promoţie, atunci când, la balul de final, a apărut în rochia ei roşie, stil Audrey Hepburn, cu noua ei atitudine de specialistă-n latină şi în greaca veche, afişând o superioritate deontică de la înălţimea tocurilor cui de 10 cm ale pantofilor din piele trimişi de maică-sa prin curier, ah, juponul acela uriaş din tul înfoindu-i poalele rochiei, dându-i aparenţa unei lebede sângeros de graţioase plutind peste vanitatea lumii. Uneori mă întreb cum naiba oi fi reuşit să pun mâna pe ea.

Totul face parte dintre perplexităţile ei, de aceea este izvorul meu de puritate şi de vitalitate, din care mă adăp cu nesaţ, aşa cum ea se adapă din câte trei cafele cu lapte pe zi, într-o încercare (contorsionată de îndârjire şi de teamă) de a-l traduce pe Plotin, ca un Porfir ultracredincios. Trudeşte faţă de sacra pagina cu o veneraţie încercănată, care nu ţine cont de limitele fiziologice ale minţii ei epuizate. Când privirea i se înceţoşează, am grijă să fiu în preajma ei, pentru a şi-o limpezi în irişii mei zâmbitori şi senini. Privind-o cum trudeşte la traducerile ei, am imaginea completă a năzuinţei intelectului către divin, chestie pe care mi-e greu s-o explic aici. Dar mai există şi ea, cea care stă pe balcon cu un pahar de vin în mână, privind muşcatele (care-a ţinut morţiş să fie de culoare roşu aprins, cred că singurele din toate Londra, marcându-şi, astfel, printr-o violentă pată de culoare care ne înconjoară balconul, excentricitatea şi unicitatea), într-o încercare nesfârşită de a-şi reinventa trecutul, acuzându-mă, când şi când, că eu sunt cel care îmi reinventez, continuu, prezentul. A râs ieri când i-am spus că amândoi avem dreptul inalienabil de a reinventa tot ce vrem şi că acesta ar putea fi testul suprem al libertăţii noastre, după care s-a enervat cumplit că am îndrăznit, a mia oară, să beau vin din halba de bere. Dulceaţa mea aproape c-a început să plângă atunci când mitocanul de mine a jignit-o. S-a retras înfuriată şi umilită şi a pus pe hârtie, vreme de vreo trei ceasuri, toată filosofia cu privire la mitocănia mea, din care ştiu că într-o zi va ieşi o carte formidabilă. Jocul meu devine periculos, ar cam trebui să mă opresc, zice că nu mă recunoaşte, că cel de care s-a îndrăgostit cândva a dispărut şi că mitocanul i-a luat locul. Percep din ce în ce mai acut semnele care-mi atrag atenţia că de data asta am cam întins coarda. Cu buchetul de trandafiri căţărători în mână urc treptele din trei în trei, convins fiind că mă va întâmpina mireasma apetisantă de boeuf bourguignon, avanscenă a împăcării noastre, loc ultim al devoalării lăudabilelor mele intenţii secrete, mărturie a iubirii mele nesfârşite şi capricioase. Deschid silenţios uşa, în încercarea supremă de a-i face o surpriză, penultima de dinaintea discursului final prin care, de faţă cu Marc şi cu Olivia, îi voi oferi cel mai de preţ cadou al vieţii de până acum: publicarea cărţii ei, scrise cu furie şi cu lacrimi, la editura care l-a publicat pe Joyce. Prin uşa întredeschisă a bucătăriei, văd mâna ei graţioasă ţinând paharul din cristal, pe sfert plin cu vin roşu, apoi piciorul ei încălţat cu pantofii roşii cu toc cui. Un picior îmbrăcat într-un pantalon muştar, culoarea preferată a lui Marc, apoi altul, îşi croiesc drum printre tocurile care se ridică, lent, în aer.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer