Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  49

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O mică zvâcnitură în tâmpla stângă


Ioana Scoruş

07.04.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Numele meu este T. Elliot S. James şi sunt autorul romanului Amintirile unui nenăscut, semnat Moira Dark. Moira Dark nu există, ceea ce este o tâmpenie, de vreme ce numele ei este pe coperta romanului, şi nu al meu. Pe scurt, cam la asta se reduce totul. Ceea ce urmează este povestea însăşi. Atât a Moirei Dark (care este cel mult o aparenţă), cât mai ales a mea.

Totul fusese o nebunie care se încheiase grotesc. Şi, în timp ce încerca să se edifice asupra vinovăţiei sau lipsei sale de vinovăţie, se hotărî să ia trenul de 9,26 din gara Waterloo şi să plece departe de toată nebunia care se iscase şi despre care nu mai ştia dacă-i doar nebunia lui sau una reală, care se propaga rapid, graţie mass-mediei, în tot regatul. Avea sentimentul naşterii unui tsunami căruia ştia cu certitudine că nu avea să-i facă faţă. Lucrurile se petrecuseră astfel: Mary avusese sinistra îndrăzneală să moară chiar în ziua în care îl anunţase, telefonic, că-i poartă în pântece copilul. O fetiţă. De-a lungul celor patru luni de sarcină tăinuită nu dăduse de înţeles nicio clipă că ar putea fi însărcinată. Când ecografia şi testul ADN stabiliseră fără urmă de îndoială că despre o fetiţă este vorba, abia atunci Mary se hotărâse să-i spună. De ce hotărâse Mary să moară chiar în ziua aceea, asta nu avea s-o afle niciodată. Cel mai tare îl deranja că nu reuşea să pună problema în alţi termeni. Nu putea să se gândească, de exemplu, că totul fusese rodul hazardului, că tragicul eveniment nu avusese niciun fel de determinism, că, pur şi simplu, o maşină condusă de un puşti imbecil, băut, o lovise în plin, în timp ce traversa strada din faţa parcului? Putea admite inconştienţa imbecilului, dar nu o putea admite pe cea a lui Mary. Ea, care trecea întotdeauna prin locurile marcate, verificând de câteva ori, din ambele direcţii, dacă este în siguranţă... Să fi fost atât de fericită încât, transpusă în emoţiile veştii, nu mai ţinuse cont pe unde mergea? Şi, ca lucrurile să fie cu adevărat insuportabile, accidentul se petrecuse în timp ce vorbea cu el la telefon, imediat după ce-i dăduse vestea. Auzise vâjâitul vântului, vocea ei misterioasă şi emoţionată, apoi vestea, scrâşnetul unor cauciucuri, apoi un şuierat şi o izbitură, probabil telefonul care-i zburase din mână şi se izbise de asfalt. Ştia precis unde se află, îi spusese că tocmai ieşise din parc, parcul pe unde se plimbau împreună seara, aşa că ajunsese la locul accidentului la doar zece minute după sosirea poliţiei. Mulţimea tăcută strânsă pe carosabil îi confirmă că inimaginabilul se produsese.

Ipoteza neatenţiei lui Mary cauzată de emoţiile veştii făcuse lucrurile şi mai greu suportabile, aşa că se hotărî că este o ipoteză falsă. Dar nenorocirea cu Mary fusese doar începutul unui şir de necazuri care riscau să culmineze, azi, cu un scenariu pe care Elliot nici nu îl putea imagina până la capăt. Aşa că se sui în tren, se trânti pe locul inscripţionat pe bilet şi căzu într-o reverie adâncă. Trecuseră trei ani de la moartea lui Mary, de la moartea lui Mary-şi-a-fetiţei lor, trei ani de când se suise ultima oară în acelaşi tren care urma să-l ducă şi de astă dată tot până în Wick, în capătul cel mai îndepărtat al Scoţiei. Azi, trebuia să lase din nou în urmă o Londră blestemată, dar simţea nevoia să rămână şi suficient de aproape, ca şi cum evenimentele puteau fi urmărite numai şi numai de pe teritoriul regatului. Avea nevoie de intimitatea acelui orăşel de la capătul lumii, de austeritatea lui liniştitoare, de frigul de acolo, de întinderea nesfârşită a apei, de imaginea clădirilor vechi, din piatră, avea nevoie să se scufunde în acel loc unde nimeni nu-l cunoştea şi unde nu exista pericolul să fie recunoscut.

Doliul după Mary şi după fetiţa pe care şi-o dorise atât de mult se materializase într-un roman scris de-a lungul a doi ani de travaliu, travaliul unui doliu pe care-l investise în douăsprezece ore de muncă pe zi, doi ani în care îşi imaginase că este Mary însăşi. Cartea se numea Amintirile unui nenăscut şi fusese semnată cu un nume de femeie. Moira Dark. În 342 de pagini povestise viaţa intrauterină a celei ce trebuia să fie fetiţa lui. Trei luni se documentase în privinţa evoluţiei copilului în burta mamei. Făcuse fişe de lectură amănunţite, cu acribia unui student la medicină hotărât să afle taina miracolului vieţii. Povestea din roman începea la vârsta de patru luni a fătului, un făt care capătă conştiinţă de sine, motivaţie şi capacitate de a alege şi care trăieşte o viaţă tainică pe care ştie că nu ar putea reconstitui-o niciodată după naştere, căci ea ar fi uitată în chiar clipa tăierii cordonului ombilical. O viaţă intrauterină pe cât de fantastică, pe atât de reală, despre care oamenii de ştiinţă nu ştiu nimic în afara faptului că fătul visează. Copilul alege să nu se nască, refuză să părăsească minunata viaţă de care a avut parte, ştiind că cea extrauterină va fi una lipsită de sens. Se sinucide controlând mecanismele de declanşare a naşterii, întârziindu-le, deturnând întreg acel chimism hormonal, zăbovind în burta mamei încă două săptămâni, timp suficient ca suprapurtarea sarcinii să-l omoare. O moarte senină, plăcută, ca efectul unui drog minunat sau al unei injecţii letale care mai întâi te adoarme. Nimic crud, nimic lacrimogen, nimic dureros. O lungă peroraţie a unei minţi care capătă înţelepciune, care-şi pune marile probleme ale vieţii, o viaţă trăită cu surplus în doar cele cinci luni şi jumătate care-o despart de momentul alegerii sinuciderii, dispariţie mai degrabă, care nu are nimic a face cu sinuciderile oamenilor depresivi sau bolnavi. O moarte ca o dispariţie, cu totul altceva decât ceea ce înţeleg oamenii prin moarte. Noutatea absolută pe care romanul o aducea era nu doar perspectiva asupra vieţii şi a morţii a unui copil nenăscut, ci şi, pe de-o parte, tipul de discurs pe care fătul îl desfăşoară într-un soi de limbă primordială, comună tuturor nenăscuţilor, limbă pe care orice scriitor îşi doreşte cu ardoare să o inventeze, şi, pe de altă parte, comunicarea pe care fătul o stabileşte cu mama lui, transmiţându-i intenţiile lui, decizia finală, cu care mama este de acord şi, mai apoi, alegerea mamei, ca şi viaţa ei să se sfârşească odată cu viaţa copilului, lucru posibil doar prin capacitatea fătului de a declanşa în trupul mamei un anume mecanism chimic care să asigure ambele ţeluri. Cartea vorbea, în cele din urmă, despre iubire şi despre moarte ca iubire, conferind termenului de moarte un cu totul alt sens, care nu semăna prin nimic cu sensul dat morţii de către oameni.

Elliot ştia că scrisese o carte cum nu mai exista, dar nu avea chef de niciun fel de publicitate. Trimise prima jumătate a manuscrisului celei mai titrate edituri londoneze. După numai trei zile fusese contactat prin intermediul căsuţei poştale pe care o închiriase în Wick şi totul fusese stabilit în deplin anonimat. Primise un cec nenominal, cu parolă, în valoare de 20 de mii de lire, urmând să încaseze încă un procent de 20% la expirarea tirajului hotărât, dintru început, la 100 de mii de exemplare. Cartea bubuise pe cerul Londrei literare, împuşcând, în doar şase luni de la lansarea la care autoarea lipsise, patru mari premii, dintre care două internaţionale. Autoarea despre care nu auzise nimeni, Moira Dark, fusese comparată cu Joyce, cu Pound, cu Bolaño, i se atribuiseră cunoştinţe vaste de psihanaliză, de filosofie, de literatură, de sociologie, etică şi antropologie, se spusese chiar că reuşise să răstoarne toate codurile etice şi, mai mult, reuşise mai ales să aducă la lumină, în sfârşit, limba universală. Hollywood-ul se grăbise să pună mâna pe drepturile de a o transforma în film, de unde Elliot urma să mai încaseze încă 10% din câştiguri. Aici, însă, avusese o pretenţie. Ba chiar două. Voia ca rolurile principale să fie jucate de Keira Knightley şi Kevin Spacey. Condiţiile îi fuseseră acceptate. Agentul literar pe care-l angajase într-un anonimat la fel de deplin se ocupa acum de negocierea traducerii cărţii, cu atât mai mult cu cât transferul dintr-o limbă în alta era mai degrabă un moft, nicidecum un act de traducere aşa cum îl înţelege toată lumea, versatilitatea cărţii, datorată limbii universale, fiind aproape totală. În doar 11 luni de la botez, Amintirile unui nenăscut aproape că făcuse înconjurul globului iar Elliot se văzu nevoit să părăsească mica localitate scoţiană pentru a-şi încasa cecurile din diverse locuri ale regatului, pentru ca nimeni să nu-i dea de urmă. Ştia că, mai devreme sau mai târziu, reporterii vor pleca pe urmele femeii care scrisese cartea iar deconspirarea era ultimul lucru care-i trecuse vreodată prin minte. Se întorsese la Londra, unde nimeni nu-l cunoştea. Complicaţia majoră apăruse în momentul în care tocmai ministrul de externe avusese incalificabilul prost gust de a se îndrăgosti de autoarea cărţii, pe care voia neapărat să o cunoască. Agentul literar îi anunţase intenţia ministrului de a mobiliza forţe speciale pentru a da de ea (nici agentul nu ştia cine este dar era convins că autorul cărţii este o femeie). Atunci s-a văzut nevoit să dubleze onorariul agentului pentru a păstra tăcerea cu privire la căsuţa poştală prin intermediul căreia ţineau legătura. Nu era nicio problemă, avea de unde, iar agentul era prea hârşit în meserie ca să nu-şi dea seama că, dacă şi-ar deschide gura, lucrul ăsta ar fi echivalat pierderii unei averi care cu greu putea fi estimată.

Faima pe care cartea ajunsese să o capete într-un timp atât de scurt nu mai era de natură să-i producă lui Elliot niciun fel de bucurie, din contră, acum se simţea nevoit să se ascundă cu şi mai mare atenţie. Avea în buzunarul de la cămaşa cadrilată câteva cecuri care însumau 900 de mii de lire, din care folosise 30 de mii. Nici nu ştia ce să facă cu atâţia bani. Nu avea nevoie de nimic, nu-şi dorea nimic. Niciun prieten de-al lui, chiar dacă ar fi citit şi recitit cartea, nu şi-ar fi putut da seama că el este autorul. Nu exista nici urmă de informaţie care ar fi putut face legătura cu el. În plus, nimeni nu ştia că scrie pentru că, pur şi simplu, niciodată nu scrisese nimic. Singura fiinţă a cărei grijă (şi mai ales dor) o ducea era mama lui. Ţinuse săptămânal legătura cu ea prin intermediul computerului. Îi scria lungi scrisori în care o minţea povestindu-is-a stabilit în Irlanda, că este freelancer şi se ocupă cu traduceri, că financiar îi merge foarte bine şi că în curând vor fi iar împreună. Cu doamna James, Elliot avea o relaţie cu totul specială. Aşa fusese din totdeauna. Domnul James murise cu câţiva ani în urmă, nici nu mai ştia bine câţi. După accident, vreme de o săptămână, James zăcuse cu capul în poala mamei lui, pe canapeaua din camera de zi. Stătuse acolo trecând dintr-o stare de somn profund, ca de moarte, într-o stare de halucinaţie, ca apoi să treacă în stare de somn şi apoi în cea de halucinaţie. Rememorând săptămâna aceea, Elliot ajunse la concluzia că, dacă nu a înnebunit, lucrul ăsta s-a datorat numai şi numai capacităţii mamei lui de a conţine în mintea ei halucinaţiile lui şi de a păstra, în locul lui, relaţia cu realitatea. Nu ar fi putut povesti nimănui acea săptămână în care cine l-ar fi văzut ar fi putut crede că de durere regresase la o stare psihotică din care nu avea să-şi mai revină vreodată. Doamna James fusese neclintită în certitudinea necesităţii unui astfel de doliu. Fusese acolo, cu el, clipă de clipă, minte la minte şi trup la trup, într-o fuziune absolută, fără să spună nimic, fără să-l dojenească, fără să se sperie, fără să aibă niciun fel de necesităţi pentru care ar fi fost nevoită să-l părăsească mai mult de câteva minute, fusese acolo stând într-o reverie nesfârşită, însoţind visele şi halucinaţiile fiului său, neîndoindu-se nicio clipă că starea aceea este trecătoare şi că fiul ei îşi va reveni. Ceea ce se şi întâmplă. În ziua aceea, ultima din cele şapte, fiecare dintre ei îşi amintea acelaşi lucru: că el deschisese ochii cu o privire limpede şi că privirea lui limpede întâlnise privirea limpede a doamnei James. Doamna James îl sărutase pe frunte, îi îmbrăţişase umerii şi-şi lipise obrazul de al lui şi amândoi simţiseră cum fiecare îi intră celuilalt în carne şi că fiecare este acolo, în carnea celuilalt, dintotdeauna, şi că, oricât de departe ar fi unul de celălalt, lucrul ăsta nu se va schimba niciodată. Îşi zâmbiseră, plânseră un strop - un plâns de fericire -, apoi doamna James făcu omletă cu brânză rasă pe care o serviră cu salată de roşii, băură cafea şi amândoi ştiură că totul va fi bine. În timpul scrierii romanului, Elliot îşi dădu seama că numai acea credinţă de granit a mamei lui că totul va fi bine făcuse ca lucrurile să se sfârşească, într-adevăr, bine. Numai capacitatea ei de a nu-şi pierde iluzia şi forţa ei de a nu renunţa fuseseră motivul pentru care el nu zăcea acum într-un ospiciu de nebuni. Şi chiar de-ar fi înnebunit, ştia că mama lui nu l-ar fi dus la ospiciu niciodată, ci l-ar fi luat acasă, acolo unde-i era locul.

Îşi făcuse un plan. Nu mai voia să audă de Londra. O va pune pe doamna James să vândă casa şi o va aştepta undeva, într-un orăşel din Irlanda sau poate, cine ştie, din Italia sau din Grecia sau din Spania, unde vor trăi împreună şi unde el va continua să scrie. Îi va face mamei o grădină cu brânduşe, flori de piatră, iederă, trandafiri şi iasomie, îi va cumpăra un şevalet nou, vopsele şi pensule de cea mai bună calitate, casa va avea verandă din lemn, cu umbrar larg, unde vor lua masa în fiecare zi într-un loc unde nu există iarnă, frig, umezeală, ceaţă şi zăpadă, un loc fără temperaturi extreme, fără zăpuşeală, fără dogoarea soarelui. Da, venise timpul s-o întâlnească, venise vremea să fie din nou împreună, doar să treacă nebunia care se stârnise graţie Moirei Dark şi se va ocupa de toate cele pentru a fi din nou şi pentru totdeauna împreună cu mama lui.

Când a deschis televizorul, la început nu a înţeles nimic. În cele din urmă, a priceput că ministrul de externe o luase razna şi promitea să se sinucidă dacă Moira Dark nu avea să-l caute. Povestea era mai mult decât jenantă. Camera Comunelor trebuia să se mişte cu mare diplomaţie, fiind nevoită să se debaraseze rapid de omul care-şi pierduse minţile după scriitoarea peste care nimeni nu dădea. Nu ştia dacă să se amuze ca de-un mare caraghioslâc sau să sperie, imaginându-şi cohorte de ziarişti şi de detectivi luând regatul în picioare, după urmele lui. Se întrebă dacă se putea încrede suficient de mult în agentul literar. Da, credea că putea avea încredere, aşa că nu-şi făcu griji. Dar când ministrul de externe declarase că se va sinucide, lucrul ăsta fu de natură de a-l pune pe fugă, aşa că în acea zi cumpără biletul de tren pentru Wick şi plecă din Londra, hotărât să privească desfăşurarea evenimentelor din mica localitate de la malul mării. Norocul îi surâse, casa pe care o închiriase în îndelungatul refugiu de doliu era liberă. Se instală, ca şi cum nu ar fi plecat de-acolo niciodată.

Pentru prima oară în atâţia ani, telefonul sună. Stătu pe gânduri dacă să răspundă sau nu. În cele din urmă, curiozitatea învinse.
- Trebuie să vă văd, spuse vocea de femeie, mai degrabă de adolescentă, de la capătul firului.
- Pe cine căutaţi?, întrebă Elliot.
- Pe dumneavoastră, domnule James. Trebuie neapărat să vă văd.
- Nu există niciun domn James aici, spuse şi închise, în timp ce sudori reci îi trecură pe spinare. Telefonul sună din nou.
- Domnule James, este urgent, zise femeia, cu o voce din ce în ce mai agitată.

Respiraţia ei i se păru mai degrabă un suspin.
- Cine sunteţi?, o întrebă.
- Vă voi povesti tot, dar nu la telefon. Trebuie să vă văd, zise femeia.

În cele din urmă cedă, mirându-se cât de repede o făcuse. Făcu un calcul. Nu avea niciun rost să-i dea întâlnire departe de casa închiriată, de vreme ce tot îi aflase numărul de telefon, aşa că, după un minut de tăcere, îi dădu întâlnire peste o oră.
- Voi fi acolo la timp, zise femeia şi închise, înainte de a-şi lua la revedere.

Când luase hotărârea să plece din Londra spre Wick, ştiuse că lucrul ăsta nu va fi pentru totdeauna. A doua zi avea să-şi lichideze facturile şi să plece unde-o vedea cu ochii. Era clar că nu mai putea rămâne, odată ce fusese descoperit. Poate că era ocazia aşteptată, de a pleca în căutarea unei destinaţii permanente, unde avea să-şi aducă mama. Poate Italia? Deocamdată avea s-o întâlnească pe smiorcăita de la capătul firului, să vadă ce vrea şi mai ales cum îl descoperise, după care avea să-şi facă bagajul şi s-o taie spre Italia. Poate Sardinia. Se bărbieri, făcu duş, schimbă cămaşa cu un tricou curat peste care trase un pulover subţire, de interior. Se întrebă dacă s-o servească sau nu cu cafea sau cu ceai. I-ar fi plăcut să bea o cafea alături de o femeie, dar i se păru că este un gest prea familiar, care invită, aşa că renunţă. Nu avea s-o servească cu nimic, îi va asculta povestea, va nega tot, o va invita să plece şi se va apuca de bagaje. Privi în jur. Trei ani. Trei ani petrecuţi între zidurile căsuţei închiriate, cu o pauză de doar două săptămâni, când se întorsese la Londra. Se simţea, într-un fel, ca acasă. Dar ştia că nu va fi o problemă să lase totul în urmă. Starea de aşteptare i se păru neplăcută pentru că realiză că o aşteaptă pe femeia necunoscută cu curiozitate şi plăcere. Tocmai asta nu-i plăcu.

Fix la ora stabilită, auzi soneria. O femeie măruntă, cu părul negru şi ochi mari, umezi şi curioşi, ca de veveriţă sau viezure, îl privea din uşă. Întinse o mână micuţă dar fermă şi aşteptă să fie invitată în casă. După ce-i strânse mâna, Elliot deschise uşa larg şi o pofti înăuntru fără un cuvânt. Îi era frig. Îşi strângea fulgarinul în jurul trupului subţire. Vântul se înteţise şi ploaia măruntă îi umezise părul care devenise lucios. Elliot întinse mâinile, dându-i de înţeles că aşteaptă să-şi dezbrace fulgarinul. Îl atârnă în cuier şi o luă spre living. Femeia îl urmă cu sfială. Îi făcu semn spre fotoliul dinspre fereastră, după care luă loc pe celălalt fotoliu. Era caraghioasă. Lui Elliot îi venea să râdă. Se aşezase pe marginea fotoliului şi acum stătea cu spatele ţeapăn, cu mâinile în poală, ca la şcoală, de parcă aştepta să înceapă interogatoriul. Elliot continuă să tacă, lăsând atmosfera să devină din ce în ce mai tensionată. Nu simţea niciun fel de tensiune, dar ştia că pentru ea lucrurile stăteau cu totul altfel. Începu s-o cerceteze fără jenă, pe-ndelete. Femeia purta o rochie simplă, de culoarea oului de raţă, un ou de raţă care uneori părea gri, dintr-un tricotaj moale şi cu siguranţă călduros, o rochie dreaptă, pe lângă corp, nici strâmtă, nici largă, cu mâneci lungi, care se ridicase jumătate de palmă deasupra genunchilor ca de copil şi care se aşezase în aşa fel încât îi făcea femeii un pântec caraghios, rotund, ca şi cum ar fi fost însărcinată. La mâna dreaptă avea o brăţară din pietre verzi, întunecate, probabil malachit, pietre mari, de formă neregulată, întocmai ca cele pe care le purtase, în altă viaţă, Mary. Se numeau nuggets. Mary îşi cumpăra pietrele şi accesoriile necesare bijuteriilor şi le lucra singură. Unele denumiri îi rămăseseră în memorie: turcoaz, aventurin, chrysocolla, unakit, cuarţ, agat, moonstone, labradorit, aquamarine, ametist, perle. Rememorarea îl emoţionă. Mary dezvoltase o întreagă industrie, făcea coliere, brăţări şi cercei, inspirându-se de pe site-urile rusoaicelor, pe care le considera cele mai creative femei din lume. În ultima vreme se îndrăgostise de perle. Preferatele ei erau perlele baroque şi keishi. Femeia din faţa lui tuşi uşor, scurtându-i reveria. Avea tenul foarte alb, de parcă era anemică. În tot cazul, era un ten nevăzut de soare, ca şi cum ar fi stat toată viaţa în casă. Ceea ce îi dădea o aparenţă cu totul specială era culoarea ochilor. Un verde transparent care lui Elliot îi dădea senzaţia că priveşte prin ei. Nu era machiată. Să fi avut în jur de 30 de ani, poate chiar mai puţin. Şuviţele umede îi atârnau, pe lângă obraji, până în dreptul umerilor. Avea pomeţi înalţi, osoşi şi frunte lată. Era drăguţă, conchise Elliot. Dacă ar fi avut vreo 10 kg în plus, ar fi putut fi chiar frumoasă. Avea sânii mici. Nu purta sutien, era foarte limpede, dar forma lor abia de putea fi zărită prin tricotajul gros. Stătea acolo, mică şi speriată, cu umflătura aia caraghioasă în poală. În cele din urmă, spuse:
- Mă numesc Moira Dark.

Elliot crezu că face mişto de el. Se enervă, dar păstră aparenţa de calm.
- Ştiu că nu mă credeţi, dar mă numesc Moira Dark, spuse şi scoase la iveală, Elliot nu-şi dădu seama de unde, actul de identitate. Într-adevăr, pe act stătea scris, clar ca lumina zilei, numele Moira Dark iar fotografia o înfăţişa pe ea, femeia din faţa lui.
- Aşa, şi? Ce-i cu asta?
- Aveţi răbdare să mă ascultaţi. E halucinant. Ştiu, nu mă veţi crede, dar aveţi răbdare, ascultaţi-mă cu atenţie, zise agitată.
- Dă-i drumul, zise Elliot, încercând să dea senzaţia de nepăsare, ca şi cum nu putea avea de-a face cu povestea femeii care-şi spunea Moira Dark şi care, conform actului de identitate, chiar era Moira Dark. I se păru că numele chiar i se potriveşte.
- Fără îndoială că sunteţi la curent cu povestea cu ministrul de externe. Cred că este mai mult decât evident că nu am nicio legătură cu Moira Dark, autoarea cărţii Amintirile unui nenăscut. Din nefericire, sunt victima acestei poveşti. Problema e că nimeni nu mă crede. Sigur că am cumpărat cartea. Am citit-o de trei ori. A trebuit să-mi schimb numărul de telefon, să renunţ la contul de e-mail, nu mai pot ieşi din casă fără ca vreun reporter să fie pe urmele mele, mi s-a aflat şi noul număr de telefon şi, de când cu ministrul de externe, am început să primesc ameninţări. Aşa că am venit să mă salvaţi, zise femeia dintr-un foc iar vocea ei avea un ton pe cât de temperat, pe atât de ferm.
- Ce legătură am eu cu toate astea şi de ce-aş vrea să te salvez? Nici nu te cunosc.

Moira Dark puse actul de identitate pe măsuţa dintre cele două fotolii. Privi spre fereastră. Profilul semăna cu cel al unei grecoaice. Elliot observă şiragul de pietre de la gât. Le numără pe cele pe care le putea vedea. Erau treisprezece. Înmulţi cu doi şi mai adaugă şase, atâtea câte credea că sunt ascunse sub păr. Îi dădu 32. Le numără apoi pe cele de la brăţară. Îi dădu 13. Totalul pietrelor era 45, adică exact vârsta lui, remarcă în gând, cu surpriză. O auzi când începu să plângă. Elliot deja se plictisea. Avea de gând să rămână neclintit, negând că ar avea ceva de-a face cu necazul Moirei.
- Dumneavoastră aţi creat această problemă, o auzi spunând cu glas moale.

Îl privea drept în ochi. De fapt, îl înfrunta şi Elliot avu sentimentul că femeia nu mai avea de gând să-şi retragă privirea. Continuă să tacă.
- Nu sunt chiar ultima proastă, spuse, într-un târziu. Ştiu că dumneavoastră aţi scris romanul. Nimeni altcineva decât dumneavoastră.

Pe Elliot îl umflă râsul, dar era un râs nervos. "Devine interesant, chestia asta merită savurată cu un ceai alături", spuse şi se retrase la bucătărie, un simplu subterfugiu, de altfel. În camera de zi se afla singura femeie din lume care ştia cine este autorul cărţii, iar el habar n-avea cam ce ar trebui să facă de-acum. Se întoarse cu ceştile cu ceai.
- Şi cum ai ajuns la concluzia că eu aş fi scris cartea despre care vorbeşti?

Moira luă ceaşca fierbinte şi o aşeză pe genunchi, ţinând-o cu ambele mâini, ca şi cum ar fi vrut să şi le încălzească. Elliot văzu din nou degetele subţiri. Avea unghii îngrijite şi lăcuite cu lac transparent. Nu purta inel. Şi nici verighetă.
- În carte există trei pasaje care te-au dat de gol. În două dintre ele descrii plaja, aşa cum se vede de pe fereastra livingului. Acestui living. În cel de-al treilea descrii casa, aşa cum se vede de pe plajă. Iniţial am recunoscut Stânca Diavolului, nu după nume, ci după formă, numele l-ai inventat tu. Locuiesc doar două străzi mai jos, aşa că zona îmi e foarte cunoscută. Aici am copilărit. Am mers pe plajă zile-n şir, ca să mă conving că despre zona asta este vorba. În cele din urmă, am detectat casa, după propria-ţi descriere. Am aflat apoi numele tău. Nu a fost deloc greu. Am recitit fiecare pasaj, ca să mă conving că nu mă înşel. Nu, nu mă înşel, numai tu o puteai scrie. Nu ştiu cum ai ales numele autoarei, bănuiesc că a fost, pur şi simplu, o întâmplare, dar s-a nimerit să fie numele meu. Aşa cum s-a nimerit ca, în afară de Moira, să mă mai cheme şi Mary. M-am întrebat dacă nu cumva la mijloc o fi mai mult decât hazardul. Nu ştiu. Ce ştiu e că nu am nicio vină că lucrurile stau aşa. Ştiu că nici tu nu ai, dar mai cred că ai o datorie morală în privinţa mea. Hazard, nehazard, lucrurile stau întocmai cum îţi povestesc iar eu nu ştiu cum să mă mai descurc în situaţia pe care tu ai creat-o.

Elliot îşi dădu seama că ar fi fost o prostie să mai nege evidenţa, dar nici nu-i venea s-o confirme. Fata era isteaţă, fără îndoială. Mai era şi drăguţă pe deasupra. Simplul fapt că trecuse la persoana a II-a singular îl făcu să privească lucrurile altfel. O mişcare mentală de apropiere venită din partea Moirei avusese drept efect o mişcare similară din partea lui. Ar fi putut nega toată povestea, dar asta ar fi determinat-o să dezvăluie presei adevărul. Trebuia să recunoască, femeia fusese amabilă şi venise mai întâi să-i ceară ajutorul. Deducea că, dacă nu i l-ar fi acordat, ar fi nevoită să dezvăluie totul pentru a-şi recăpăta liniştea. Aşa că nu avea sens să nege.
- Şi cum anume te-ai gândit că te-aş putea salva?
- Presupun că ai motivele tale pentru care ai semnat cartea cu numele unei femei, aşa că am exclus o posibilă dezvăluire. Singura modalitate ca tu să rămâi anonim este să mă iei de soţie şi să plecăm naibii de-aici. Sau să plecăm de-aici şi să mă iei naibii de soţie. Astfel mi-aş schimba numele şi mi s-ar pierde urma. Nu înseamnă că va trebui chiar să fiu soţia ta, înseamnă doar că mi-ai da o mare mână de ajutor, zise şi luă o gură de ceai.

Elliot trebui să recunoască ingeniozitatea planului, care i se părea o nebunie, dar şi disperarea femeii, dacă putuse să-i treacă prin minte aşa ceva. Anonim, adevăr, soţie... cuvintele pe care Moira la alesese exprimau, condensat, trecutul lui cu Mary. Acum îl vedea ca pe un cerc decupat dintr-un cerc mai mare sau din ce formă o fi avut viaţa lui. Sau ca pe o creangă ruptă dintr-un copac, copacul vieţii lui. Ca şi cum, pe nepusă masă, într-o zi apare cineva care-ţi smulge, într-o clipă, un braţ. Viaţa e un nonsens, se gândi, şi însoţi gândul cu o involuntară grimasă de lehamite. Nu c-ar fi fost vreo noutate, o ştia prea bine, o ştia dintotdeauna, dar când o întâlnise pe Mary simţise că viaţa lui căpătase un sens. Viaţa e mincinoasă, îşi mai spuse, concluzionând. Să te naşti fără niciun sens, să capeţi unul şi, după o vreme, să ţi se ia totul. Reuşise atât de bine, atâta vreme, să ocolească orice rol care i-ar fi putut atribui vreo misiune pe lume şi, deodată, se trezise că râvneşte după rolul de tată. În rolul de soţ se simţise cât de se poate de comod, Mary îşi putea duce de grijă singură, niciodată nu-l făcuse să simtă că în calitatea lui de soţ are vreo răspundere anume faţă de ea şi poate chiar ăsta fusese motivul pentru care o iubise. Reuşise să-i conserve, intact, sentimentul de libertate. Când colo, ce aflase? Că Mary e o creangă viguroasă din arborele vieţii lui şi că amputarea, dacă nu reuşise să-l prăbuşească în nebunie, cel puţin îl dezechilibrase suficient cât să fie necesar un travaliu de doliu materializat într-un roman.

Abia acum realiza că nu, nu fusese liber niciodată, cu atât mai puţin în cei doi ani în care scrisese romanul, iar acum avea senzaţia că, de pe fotoliul din faţa lui, viaţa îl priveşte drept în ochi. Iar viaţa avea ochi mari şi umezi, părul i se uscase, avea mâini cu degete firave, cu unghii lăcuite, viaţa avea cam 1,65 m şi era îmbrăcată într-o rochie simplă, gri sau ou de raţă, călduroasă. O rochie cu burtică. Viaţa avea vreo 30 de ani şi bea ceai, preparat chiar de el. Viaţa avea păr negru şi purta mărgele şi brăţară din malachit şi mai că nu-l ameninţa. Asumă-ţi, zicea viaţa. Asumă-ţi că tu eşti cineva care sunt eu. Asumă-ţi că eşti Moira Dark, chiar dacă nu eşti Moira Dark.

În timp ce toate astea-i treceau prin minte, în timp ce înţelegea cam cum vin lucrurile, lui Elliot i se făcu teamă să înţeleagă mai departe, dar era ceva ce nu putea fi oprit. Acum se simţea legat de femeia din faţa lui iar lucrul ăsta îi oferi, brusc, o surpriză pe care abia de putea s-o ducă. Află că tocmai libertatea fusese cea care, acum, îl făcea vinovat. Moira avea dreptate, el era cel care o inventase, ca să se pună pe el la adăpost. Dar, de vreme ce ea deja exista, tot ce acum decurgea din faptul de a fi inventat-o, aşadar din faptul de a nu se fi asumat în identitatea lui reală, era nimic altceva decât o consecinţă a libertăţii de a alege anonimatul. Elliot nu mai înţelegea nimic, raţionamentul devenise încâlcit. Închise ochii, lăsându-şi capul pe speteaza fotoliului. Se simţea obosit, de parcă totul era o invenţie de-a lui, o invenţie a unei minţi bolnave care-şi crease o lume a ei în care lucruri întâmplătoare se constituiseră în determinisme care trasau, de-acum, destinul lui real, căruia nu i se putea sustrage. Ar fi vrut s-o roage pe Moira să vină lângă el, să-l atingă, să-i spulbere gândurile, construcţiile acelea care decurgeau unele din celelalte şi care creionaseră o imagine îngrozitoare, simţea nevoia ca Moira să-i confirme că niciunul din toate acele gânduri nu există cu adevărat, că totul e doar în mintea lui, că nu există niciun roman, nicio Moira Dark, că nu existase nicio Mary şi niciun făt, şi mai ales că nu există niciun ministru de externe nebun care să-şi dorească atât de mult s-o cunoască pe Moira Dark încât să fie dispus să se sinucidă. Căci problema cea mare în acest moment era ministrul de externe. Prin urmare, scriind cartea inventase o femeie care exista, şi, drept consecinţă, acum exista şi un nebun care voia să se sinucidă din pricina femeii inventate de el. Moira avea dreptate, el era cel care crease întreaga nebunie, aşa că el trebuia să fie cel care avea să rezolve totul. Dar cum ar putea-o face?

Deschise ochii. Nori grei târau cerul înspre partea din dreapta a ferestrei, pe care vedea profilul grecesc al Moirei, nemişcat, ca şi cum ar fi fost o imagine decupată dintr-un album de artă, lipită apoi pe perdea. O imagine din hârtie. Dacă ar refuza planul Moirei, în două ore sau în chiar mai puţin de-atât s-ar trezi cu presa la uşă şi totul s-ar termina. Totul, adică liniştea şi libertatea lui. Viaţa. Dacă l-ar accepta, s-ar îngropa într-o minciună şi ar rămâne toată viaţa la mâna ei, ceea ce era cu totul inacceptabil, căci asta avea aceleaşi consecinţe ca în prima variantă. Ar putea să lase totul la mâna hazardului, ar putea nici să n-o refuze, nici să accepte, ar putea să aştepte să vadă ce se întâmplă, dar îi era de pe-acum milă de biata femeie, care, nici ea, nu avea nicio vină. Habar n-avea ce să facă. Se simţea în plin infern, iar infernul acela era tocmai libertatea lui de-a alege. Alegere care nu era, nicidecum, liberă, de vreme ce putea imagina anumite consecinţe ale oricărei variante ar fi ales. Ce dracu e asta, se întrebă, în timp ce profilul Moirei se mişca încet, în obscuritatea care devenea din ce în ce mai densă. Un fulger silenţios desenă pe cer un zig-zag strălucitor, luminând o clipă bucata de hârtie lipită de perdea. Şi, în întunericul care căzu, Elliot avu sentimentul că viitorul deja a început şi că prezentul nu există.

Adevărul e că Moira îl ispitea. Planul ei părea unul perfect şi, nu ştia de ce, simţea că poate avea încredere în ea. De fapt, nici n-avea încotro, trebuia să aibă încredere, era nu doar varianta cea mai la-ndemână, ci şi cea mai convenabilă.
- Ok, spuse, sunt de acord. Facem cum spui, îi zise şi auzi oftatul de uşurare al femeii, care imediat începu să plângă. Şi acum, dacă tot îmi vei fi nevastă, vino încoace, lângă mine.

Moira stătu pe gânduri câteva clipe, de parcă ar fi cântărit dacă cererea lui merita să fie luată-n considerare. De parcă ar fi cântărit dacă cererea lui trebuia luată-n considerare. Avea deja răspunsul, ştia ce urma să facă, ceea ce nu ştia era la ce întrebare răspundea ceea ce alesese să facă. Se apropie de fotoliul în care stătea Elliot, cu toate că nu înţelegea cam unde ar putea lua loc lângă el. Ori fotoliul era prea strâmt, ori Elliot era prea mare. Elliot o trase de mână ca să i se aşeze în poală. Era uşoară ca un pui de găină. Ca un fulg. Râse şi râsul risipi ceaţa aia de gânduri în care se zbătuse ca şi cum ar fi încercat să înoate într-o mlaştină.
- Trupul ăsta are nevoie de ceva putere pentru viaţa care ne-aşteaptă, spuse şi se ridicară, luând drumul bucătăriei. Hai să-ţi pregătesc ceva de mâncare, eşti slabă moartă.

Moira - avea să constate în bucătărie - era chiar frumoasă. Ca şi cum secretului plan al vieţii lui viitoare îi fusese hărăzită o cinică dimensiune estetică. Mai întâi trase oblonul, aşa cum făcea mereu când se lăsa seara. Deschise frigiderul, întrebându-se ce oare să inventeze pentru Moira. De ce oare voia deja s-o impresioneze cu talentul lui culinar, nu ştia. Adevărul e că îi plăcea să gătească, şi îi plăcea să gătească pentru că îi plăcea să mănânce bine. Când gătea, nu de puţine ori i se întâmplase să aibă revelaţii, şi lucrul ăsta îl ţinuse minte pentru că se petrecuse de trei ori. Numai cine găteşte de plăcere ştie. Moira se oferi să spele salata verde scoasă din frigider iar Elliot nu putu să nu remarce rapiditatea cu care rupsese frunzele exact de unde trebuiau să fie rupte, apoi lăsase jetul rapid de apă să spele fiecare parte a fiecărei frunze, după care clătise chiuveta şi aruncase cotorul la gunoi, după care se orientase rapid spre un bol din sticlă încăpător, deasupra căruia rupse foile în bucăţi potrivite.
- Salata nu se taie, se rupe, spuseră, amândoi în acelaşi timp şi cu aceleaşi cuvinte. După care se priviră o clipă şi râseră împreună.

Pentru Elliot fusese un moment important, deoarece găsise un prim acord cu Moira. Cel puţin din punct de vedere gastronomic Moira părea că face parte din aceeaşi categorie cu el, ceea ce nu era deloc puţin lucru, chiar dacă, privind-o, ar fi spus mai degrabă că Moira, de obicei, nu mănâncă.
- Şi cu ce spui că te ocupi?, întrebă, dându-şi brusc seama că nu ştie nimic despre ea.
- Sunt detectiv particular, zise Moira.
- Îţi baţi joc de mine?, zise Elliot, căruia nu-i plăcu deloc răspunsul ei.
- Chiar deloc, veni răspunsul.

Un răspuns simplu şi sincer, un răspuns la fel de bun ca oricare altul, gândi Elliot, în timp ce felia, în fâşii subţiri, trei fileuri de anchois pe care le răspândi deasupra salatei. Moira deschisese uşa suspendatului de unde acum îi dădea la mână uleiul de măsline, oţetul balsamic, plicul cu mărar uscat, sarea (o alese, din cele trei sortimente, pe cea roz, de Himalaya, adică pe cea potrivită). O clipă i se păru că Moira este copia lui feminină, că are aceleaşi gusturi cu el, o copie care este cu un pas înaintea lui, anticipând corect fiecare gând, fiecare mişcare.
- Trebuie să ne grăbim puţin, îi zise fata, i-am promis că cel târziu la orele 22 sunt înapoi.

Elliot simţi un vertij uşor. Îşi bătea joc de el? Da, probabil că da.
- Despre ce naiba vorbeşti?, o întrebă, după care se înecă cu nimic şi începu să tuşească nervos.
- Vorbesc despre ministru.
- Despre care ministru? Ce dracu vrei să spui?
- Ministrul de externe este la mine acasă, mă aşteaptă, zise Moira, calmă.

Elliot lăsă din mână cârpa pe care se ştersese de ulei şi se sprijini, o vreme, de marginea mesei, privindu-i fix chipul impasibil. Îşi aprinse o ţigară, turnă o cantitate apreciabilă de cognac într-un pahar bombat, trase o duşcă şi conchise:
- Am impresia că am devenit bătaia ta de joc. Nu cred o iotă din ce spui. Aşa că te poftesc afară şi îţi spun de pe acum că într-un ceas am dispărut de-aici, pentru totdeauna. Spală-te pe cap cu toată povestea ta, cred că eşti nebună. Nebună, femeie, auzi? Eşti nebună!
- Am luat în considerare şi posibilitatea asta, zise Moira, la fel de calmă. Sigur că eşti liber să faci ce vrei, numai că mâine vei citi în orice ziar, oricât de umil ar fi, că ministrul de externe al Angliei s-a sinucis în apartamentul Moirei Dark. Cred că te vei simţi vinovat că nu m-ai crezut. Şi mai cred că lucrul ăsta încă poate fi evitat. Este suficient să vii la mine-acasă şi să-i lămureşti ministrului lucrurile. Doar tu o poţi face. Nu cred că este atât de nebun încât să nu te creadă. Cel puţin nu pare deloc nebun.

Lui Elliot i se păru că totul nu este altceva decât un mare hohot de râs plin de cinism. Absurdul era atât de grotesc încât nu putea imagina chipul celui care pusese la cale enormitatea în care era prins. Trebuie că era vorba despre cineva foarte bolnav la cap. Derulă rapid în minte scenariul întâlnirii cu ministrul şi posibilele lui consecinţe şi i se păru atât de dificil de suportat, încât nici prin cap nu-i trecea să-i dea curs. Hotărî că pur şi simplu este o poveste care nu-l privea şi în care nu avea ce căuta. Mai trase un gât de cognac şi aprinse o altă ţigară. Cina era compromisă, nu mai avea chef să mănânce, iar Moira... Moira, la dracu, n-avea decât să facă ce doreşte.

Un tunet puternic, pe nepusă masă, îi întrerupse reveria. Se sperie. Deci Moira Dark nu există, îşi spuse, Moira Dark este doar un pseudonim, dar Moira Dark este cea care stă acum şi mă priveşte, acuzându-mă că pseudonimul meu i-a întors viaţa pe dos. Un nebun vrea să se sinucidă pentru că s-a îndrăgostit de un pseudonim întruchipat de o femeie reală, iar vina urmează să fie strict a mea, aşa gândea Elliot în timp ce Moira continua să-l privească nemişcată. Devenise din nou o imagine decupată dintr-un album uriaş. O imagine tridimensională care acum stătea în faţa lui, cu mâinile încrucişate la piept, aşteptându-i decizia. Ar fi dat orice să afle că toată nebunia nu era altceva decât un coşmar şi că lucrurile alea nu existau decât la el în minte. Întinse mâna şi dădu de carnea caldă şi calmă a Moirei. Deci Moira chiar exista, iar el nu avea deloc, dar absolut deloc, aşa cum spusese Moira, libertatea de a alege ce să facă. I se făcu greaţă. Îi venea să vomite. Toţi banii din lumea nu făceau cât situaţia în care se trezise absorbit, ca de-un mare vârtej căruia nu i se mai putea împotrivi. Făcea parte dintr-un banc poliţist de prost gust, un banc cu femei-năluci, cu miniştri de externe nebuni şi cu un făt care-şi scrie memoriile şi care produce o mare încurcătură. Se uită la ceas. Era 21,42. Mai avea, aşadar, la dispoziţie maxim cinci minute în care trebuia să decidă. Nu, nu era deloc liber să aleagă, era nevoit să aleagă varianta cea mai oribilă, întâlnirea cu ministrul de externe.
- Şi apoi?, o întrebă.
- Apoi vom mai vedea, îi răspunse.

La orele 12,24 intrau amândoi pe uşa casei lui Elliot. Elliot era aproape beat, Moira era calmă şi veselă.
- Tare tipul, zise Elliot, încercând să-şi agaţe în cuier geaca din piele dar nimerind numai pe de lături. Nu mă îndoiam că are rasă, se vedea de la două poşte. S-a terminat cu cei din generaţia lui, s-a terminat cu aristocraţia, e ultimul specimen. Ţara asta are nevoie de el. Mă bucur că l-am cunoscut.

Se împletici până la fotoliul din living, unde se prăbuşi fericit, trăgând-o pe Moira lângă el. Îşi potrivi capul în poala ei, spunându-i ca va adormi şi că e liberă să facă ce vrea, dar în linişte, promiţându-i, pentru dimineaţă, cel mai bun mic dejun din viaţa ei. Închise ochii zâmbind. Lucrurile se aranjaseră cum nu se poate mai simplu şi mai bine. Ştia ce-avea de făcut. Se va întoarce acasă cu Moira, o va lua pe mama lui şi vor pleca împreună în Sardinia. Sau poate în Grecia. Adormi, având senzaţia unei mici zvâcnituri venită din pântecul cald al Moirei drept în tâmpla lui stângă, prin rochia tricotată gri sau ou de raţă. Ce îşi mai amintea era că se gândise că e prea beat ca ceva să fie adevărat.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer