Arţari. Arţari, arţari

Lucrurile s-au întâmplat aşa: era o după-amiază de sfârşit de vară, o vară târzie, cum ar veni, la ora la care umbrele arţarilor abia de începeau să crească sau, cum ar spune poetul, ora la care umbrele erau zgârcite. Cum nu ştiam ce-mi era scris şi ce nu, aşteptam, liniştit, ca inevitabilul să se producă. Altfel spus, eram acolo, în parc, la dispoziţia lui. Ca şi Rousseau, nici eu nu puteam scrie altundeva decât în pădure şi, cum nu aveam una la-ndemână, obişnuiam să vin în parc, acolo unde păsările sunt libere. Nu vreau să spun că scriu 16 ore pe zi, precum Voltaire, şi nici că pentru asta am nevoie, Doamne, fereşte!, de 40 de cafele pe zi. Nu vreau să spun nimic altceva decât că stăteam pe o bancă, în parc, în mijlocul unui pâlc de arţari, la ora la care soarele împinge ziua spre noapte, lucru vădit în umbrele încă mici ale arţarilor. Stăteam cu creionul în mâna dreaptă, un Faber Castell galben bine ascuţit, cu vârf moale, pe genunchi aveam un caiet mare, dar nu foarte mare, cu foaie velină şi aşteptam să vină inspiraţia.

Dar cum socoteala de-acasă nu se potriveşte niciodată cu cea din târg, lucrurile s-au întâmplat altfel. Spun altfel, cu toate că nu aveam aşteptări ca ele să se producă în vreun fel anume. Dar, de vreme ce spun altfel, asta pare să indice faptul că, fără să ştiu, aveam nişte aşteptări, întortocheate-s minţile omului! Nu sunt amator de mondenităţi, ca Balzac, prin urmare nu mi-am făcut prostul obicei să scriu noaptea, slavă Domnului! Asta-mi mai lipsea, de parcă n-aş avea, şi aşa, destule probleme de înfruntat. Dacă mă asemăn în vreun fel cu Balzac, este prin aceea că fac abuz de tutun. Ceea ce, probabil, oricum era inevitabil. Undeva, într-un loc pe care nu-l puteam zări, susura un pârâiaş. Nici nu mi-am dat seama că devenisem dependent de sunetul lui şi, dacă mă asemuiam în vreun fel cu Flaubert, era prin nevoia de a auzi susurul apei şi, poate, prin agonia pe care-o trăiam rescriind la infinit câte-o frază. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu aveam nevoie să procedez ca Hugo, adică să mărşăluiesc neîncetat, cu câte-o pagină în mână, de-a lungul şi de-a latul camerei. Dacă nu ştiţi, Hugo scria în picioare, întocmai ca Philip Roth. M-a ferit Ăl de Sus de-asemenea suplicii.

Pe de altă parte, recunosc că am şi eu micile mele obsesii. În privinţa foilor, semăn ca o picătură de apă cu George Sand: foile trebuie, trebuie (un trebuie imperativ, după cum se poate observa, doar Kant ar putea înţelege) să aibă aceleaşi dimensiuni, altfel ochii mi-o iau razna, mă ia cu vertij, mi se-ntunecă mintea şi devin, brusc, anemic. Cad jos. M-a ferit bunul Dumnezeu şi de alte nenorociri, dar pe Alfred de Musset nu l-a ferit, astfel că el nu putea să scrie înainte de a fi consumat, dimineaţa, pe stomacul gol, riscând măcar o gastrită dacă nu de-a dreptul un ulcer, un pahar de absint. Bietul om nu suporta nici lumina zilei, aşa că scria în pâlpâirea lumânărilor, cu draperiile straşnic trase, feri-m-ar sfinţii de-aşa nevoi! Dar nici cu norocul lui Goethe sau al lui Dickens nu m-a hărăzit Cel de Sus, nu, eu nu sunt o fiinţă matinală, care să-şi propună să scrie nici trei, nici cinci, nici şapte pagini la primele ore, şi nici de norocul lui Theophile Gautier nu am avut parte, acela de a putea scrie în infernul oricăror zgomote ale vieţii. Nu, eu am nevoie de parcul ăsta, de susurul pârâiaşului, de foile mele veline frumos înmănuncheate-ntr-un caiet, de creionul cu mină moale şi de ora la care umbrele sunt mici, abia de încep să înflorească pe pământ. Dar dacă se poate numi că am avut parte, cu adevărat, de un noroc chior, acela e norocul alcoolului. Bieţii sclavi ai alcoolului, Verlaine, Baudelaire ("Îmbată-te constant!"), Jack London... Nici nu pot imagina aşa ceva cu privire la mine.

Cum spuneam, stăteam pe bancă, în parc, aşteptând inevitabilul - spuneţi-i karma, spuneţi-i destin, hazard, spuneţi-i cum doriţi. Şi a apărut! Mă voi abţine să exagerez precum hinduşii, spunând câte braţe părea să aibă aşa, cum se apropia, alergând contre-jour, în lumina de cleştar care parcă o urmărea aşa cum un reflector urmăreşte actorul pe scenă. Dar voi spune, totuşi: opt. Opt braţe care ba pluteau ca aripile de ibis, ba se zburătăceau, agitate ca vrăbiile. Părul ei, flacără răvăşită de ultimele raze de soare, plutea şi el prin rămăşiţele zilei. Braţele, ca să vedeţi că nu am exagerat deloc, s-au vădit a fi, după cum urmează: braţele ei ca atare, mai albe ca floarea de cireş, mânecile puloverului de pe umeri, mânecile hainei uşoare, de început de toamnă, care şi ele fluturau pe umeri, şi capetele şalului din mătase, încolăcit în jurul gâtului. Dacă ea era să-mi fie inspiraţia, dacă pe ea aveam să o scriu, eram salvat, după douăzeci şi două de zile în care nu putusem să scriu un rând, din motive care nu merită a fi menţionate aici.

Să n-o mai lungesc, zeiţa s-a apropiat cu pasul-i sprinţar, cu toate cele opt braţe ale sale fâlfâind alături de flacăra orbitoare a părului. I-am văzut păşirea neprihănită, am simţit-o, ca şi când mi-ar fi umblat prin suflet, ca şi cum mi-ar fi tropăit sufletul: indiferentă, absentă chiar. Aşteptam să ajungă în dreptul meu, cu soarele săltându-i în păr înainte de-a apune pe după vârfurile arţarilor, aşteptam, deja zdruncinat de frisoane, întâlnirea. Dar destinul a trecut pe lângă mine. Karma mi-a fost potrivnică. Hazardul şi-a spus cuvântul. Or fusese doar o iluzie? Nu ştiu ce-a fost, ştiu doar că nu am putut uita-o. M-a tulburat nespus. Sau aproape de nespus, căci de spus, i-am spus psihiatrului care m-a văzut în seara aceleiaşi zile. De aceea stau acum aici, pe bancă, într-un pâlc de arţari, în spatele căruia zăresc zidurile albe ale spitalului.