Maria nu există

Dacă Steven are dreptate, ceea ce oricum nu pot verifica, înseamnă că faptului că stau pe această bancă, din acest parc din Geneva, îi corespunde faptul că undeva, cel mai probabil chiar lângă mine, există un spaţiu ca o dizlocare echivalentă mie însămi, care-mi anulează sau care mi-ar putea anula energia. De lucrul ăsta nu poţi fi sigur niciodată. Mă rog, poate nu e tocmai bine explicat, aşa că voi încerca altfel.

Era foarte de dimineaţă, la ora când Geneva încă nu îşi începuse plimbările prin parcuri. Aveam în spatele meu micul palazzo vopsit de astă dată într-un vernil stins, prăfuit, cu ramele ferestrelor albe, între noi grădina lui cu trandafiri, în faţă pajiştea crudă care coboară lin spre lac iar pe laterale pâlcurile de copaci înalţi, printre care vreo trei cedri de peste 200 de ani, cu ramurile lor contorsionate în care veveriţe negre şi roşcate se aleargă neîncetat. Sunt teribile veveriţele din Geneva: negre sau maron ca roşcovele, mici, nu ca cele din New York, care-s cât pisicile şi vin să-ţi ia aluna dintre degete. Veveriţele din Geneva sunt agitate, nevrotice. Pe una o botezasem Foametea neagră iar pe alta Teroarea roşcovană. Invariabil, Foametea adună febril seminţe de cedru pe care le scoate din conurile uriaşe, în timp ce Teroarea o urmăreşte ca să i le fure. M-am aşezat, ca de obicei, pe bancă, şi în timp ce priveam turnurile catedralei Sf. Petru, reliefate pe coamele albe, irizate de soare, ale Alpilor, vedeam şi luminiţele pâlpâitoare ale avioanelor silenţioase încolonate pentru aterizare, câte unul la fix trei minute. Destul de departe, dar nu foarte departe, se vedea lacul albastru ultramarin, nu turcoaz ca cel din Neuchâtel, cu toate că ambele sunt glaciare. Nu ştiu de unde-a venit. L-am văzut abia când mi-a cerut permisiunea să se aşeze lângă mine. "Bien sûr, Monsieur!", i-am spus şi m-am tras puţin într-o parte.

Inevitabil, privirile ni s-au intersectat o clipă. Avea ochi maţi, de piatră uscată şi, exact în centru, două picături albe, lucioase, cu care mă privea. Purta părul pieptănat pe spate, ceea ce-i făcea fruntea şi mai înaltă, ca o fereastră deschisă şi avea gropiţă în bărbie. Două şanţuri nu prea adânci, de o parte şi de alta a nasului. Mi-a adresat un zâmbet blând. Mi s-a părut frumos ca un actor care fusese cândva îngrozitor de frumos. Vârsta lui a fost cea care m-a intimidat, cu toate că de-acum ştiam că asta-i o prostie. O pală de vânt i-a despărţit părul într-o cărare şi lucrul ăsta a făcut să i se schimbe chipul. Mi se păruse că are părul grizonat. Acum, căpătase reflexe roşcate ca Teroarea. Sigur, toate astea s-au petrecut în câteva clipe, aşa că era foarte posibil să mă fi înşelat. Nu avea chelie, aşa cum au, îndeobşte, bărbaţii de vârsta lui. Din contră, avea părul des şi degete de pianist. "Ea este Maria", a zis, şi abia atunci am văzut o femeie subţire, strecurându-se ca o umbră spre ieşirea din parc, o femeie cu părul lung, negru şi lucios, des şi aspru. "Ahaaa...", am zis, neştiind ce altceva ar fi trebuit să spun. Nu ştiu de ce, cu toate că nu-i văzusem faţa, ţin minte că am avut certitudinea că Maria este pistruiată. Avea siluetă de fostă balerină. Era înaltă şi uscată şi în mersul ei era ceva rigid. Dar nu înţelegeam ce legătură este între femeia care pleca şi bărbatul necunoscut care stătea pe bancă, lângă mine şi care avea în poală o carte.

"Aaa, Dostoievski", am zis, dar cuvintele mai degrabă mi-au scăpat decât am intenţionat să le rostesc. "Oh, da, numai că mi s-a cam şters din minte", a zis, de unde am dedus că îşi adusese cartea ca s-o recitească în liniştea geneveză a parcului. "Atunci vă las să citiţi", ţin minte c-am mai spus. A început să râdă. "Eu nu mai pot reciti, eu îmi pot doar reaminti", şi cuvintele lui m-au speriat de-a binelea. Abia atunci l-am privit cu atenţie şi, încet, aşa cum se developează o fotografie scufundată în baia de acid, am înţeles. Bărbatul era orb iar Maria, femeia care se depărta spre intrarea în parc era cea care îl însoţise până la bancă. Ea era bastonul lui de orb. Îmi mai amintesc că mi s-a făcut ruşine şi de aceea mi-am cerut iertare că nu observasem aşa o evidenţă. Dar de-acum îl puteam cerceta fără grijă. Cu toate că păstrasem senzaţia că purta cămaşă albă, cravată şi costum gri, de stofă, acum vedeam că purta o cămaşă cadrilată, moale şi călduroasă şi un hanorac gri Levi's, cu fermoar scurt, până pe piept. Blugi negri şi pantofi sport, din piele. Dacă l-aş fi văzut mergând pe stradă, într-un loc oarecare, la Veneţia, la Viena sau la Rio de Janeiro, nu l-aş fi remarcat, dar aici, stând orb lângă mine, pe bancă, mi-am dat seama că îl cunosc de undeva, dar nu ştiam nici de unde, nici cine este. Cu toate astea, oamenii îl cunoşteau. Un bărbat de vârsta lui, care trecea pe aleea din faţa băncii, ăşi soase pălăria şi îl salută: "Respectele mele, stimate domn", zise, se înclină şi se depărtă. Necunoscutul de lângă mine şi-a lăsat capul în jos, salutând, la rândul lui şi, nu ştiu de ce, dintr-odată m-am simţit foarte mândră că eu sunt cea care stă pe bancă lângă el, ca şi cum ar fi fost posesia mea, ca şi cum ar fi fost o somitate iar eu, privilegiata lui parteneră. Recunosc că e plăcut să simţi aşa ceva, chiar dacă ştiu că asta-i o tâmpenie.

"Vorbeşte-mi, dacă nu te superi, despre ceea ce vezi drept în faţă", a zis şi asta m-a făcut să am senzaţia că sunt pusă în faţa unei mari încercări pe care eram bucuroasă să o trec. Nu ştiam cu ce să încep, cu planul apropiat? Cu cel mai îndepărtat? Cu soarele care acum strălucea puternic în alb-auriul norilor? Era ca un joc iar eu mă bucuram ca un copil de încercarea pe care-o aveam de trecut. Asemenea jocuri îşi pierd savoarea dacă nu le iei în serios. "O pânză bleu pe care plutesc fuioare de mohair alb. Piscurile sunt roz, ca trandafirii uscaţi, pe alocuri aurii, ca în tablourile kitsch. Zici că a ars ceva care acum se stinge. Poalele munţilor sunt gri-şoarece şi albastru-cratiţă. Verdele smaraldin al cupolei catedralei Sf. Petru undeva, mult în stânga. Un şir de clădiri mici, mici, multe şi înghesuite, un brâu alb murdar. Apoi, o pată de calm intens, adânc. Lacul este albastru, luminos şi plat. Ca o peruzea încastrată într-un malachit uriaş. Foametea neagră şi Teroarea roşcată sunt pe undeva, pe-aici. Verdele din iarbă urcă spre noi şi se opinteşte-n tufele de lavandă. Anul ăsta parcul e plin de lavandă, doar în grădina palatului sunt veşnicii trandafiri, la fel ca în rozariu. Deasupra noastră, cupola eterată a unei biserici al cărei tavan nu-l vom putea atingeniciodată, oricât ne-am înălţa. Şi Maria, pe care o văd apropiindu-se." "Care Maria?", a zis. "Maria, cea care v-a adus şi care probabil vă însoţeşte mereu.", am răspuns. "Nu există nicio Maria sau eu sunt cel care n-am văzut-o până acum."

Am întins mâinile şi i le-am atins pe-ale lui, uluită de ceea ce spusese şi parcă încercând să mă conving că el chiar există. Nu a tresărit. Ca şi cum s-ar fi aşteptat să-l ating. Ca şi cum era firesc să-l ating. Am întors capul după Maria, pe care-o văzusem apropiindu-se. Intrase prin porţile dinspre stradă, de pe latura vestică, pe cele prin care şi dispăruse. Dar nu era nicio Maria, avusese dreptate. L-am privit. Părul era, într-adevăr, maron-roşcat ca Teroarea, des, aspru, cu o cărare neglijentă într-o parte. Avea ochi căprui ciocolatii, iar cele două picături albe, lucioase, erau la locul lor. Şi-a tras mâinile de sub ale mele şi mi le-a cuprins în căuşul lor, ca şi cum ar fi cuprins spaţiul întreg. Ca şi cum ar fi fost o pasăre cu aripi uriaşe, pe care şi le adună în jurul oului, singurului ei ou. Ca şi cum ar fi îmbrăţişat o absenţă. Am stat acolo, nemişcată, vreme de trei ore. Nu mai eram deloc sigură că era orb. Dar cred că nici nu mai era important. m-am gândit un timp la lumea din afară, apoi n-am mai avut alte gânduri, decât că trebuie să ajung la universitate.