Pe Varadero l-am văzut prima oară tot la Geneva, graţie conferinţei pe care o susţinuse despre semnificanţii care operau în textele lui Raspeglio şi la care ţinusem în mod special să fiu prezent. Tipul mă intrigase cu totul. Nu ştiam ce să cred, ori era complet idiot, un şarlatan care reuşise să se insereze subversiv în corpul specialiştilor, ori era atât de supraspecializat încât nimeni nu înţelesese nimic din textul conferinţei lui. Habar n-aveam dacă să-i ofer admiraţia, dezgustul sau indiferenţa mea absolută. Doi ani mai târziu îl reîntâlneam la Verona, cu lucrarea "Vocea care gândeşte în locul autorului", o nouă teză de-a lui (prezentată sub un titlu oligofren) care se referea tot la Raspeglio şi care înainta ca ipoteză faptul că în fiecare roman al italianului se găseşte câte un personaj prezent doar prin vocea sa, lipsit de alte caracteristici şi care reprezintă sinele autorului, nefiind un personaj real al ficţiunii, ci o voce din off, un fel de conştiinţă inconştientă care gândeşte şi care se gândeşte pe sine, inducând cititorului falsa senzaţie a unui personaj. Ipoteza era interesantă, chiar dacă execrabil formulată. Totuşi, de astă dată înţelesesem câte ceva, cu toate că mă durea drept la bască de Raspeglio al lui. A treia oară l-am văzut cu ochii minţii, imaginându-mi-l cu chipul unui arheolog care loveşte cu hârleţul straturile de calcar ale operei lui Raspeglio, sperând că va ajunge la nucleul lui dur, dincolo de care nu mai exista înaintare. Îmi căţărasem picioarele pe speteaza canapelei din living-ul apartamentului meu aflat într-o suburbie a Londrei, ascultam sau credeam că ascult Concertul pentru două piane şi orchestră de Poulenc şi m-am trezit, pur şi simplu, cu Varadero în capul meu, lovind cu hârleţul în calcarul lui Raspeglio. Imediat apoi, m-am trezit şi cu Liz, tot în cap. A patra oară l-am întâlnit zece mai târziu, la Congresul de literatură medievală comparată de la Praga. Stătea cu Liz la o masă de pe terasa cafeteriei Universităţii Caroline, oferind imaginea unui cuplu impenetrabil şi absent. Erau scufundaţi într-o discuţie care făcuse ca lumea să dispară şi emanau aerul unei fericiri nepăsătoare. Fără niciun motiv, m-am simţit ca şi cum, după mulţi ani de zile, reîntâlnisem doi vechi prieteni. Începând din ziua aceea, când am imersat în aparenţa cuplului lor şi fiecare am început să facem parte din viaţa celorlalţi ca şi cum am fi fost o familie iubitoare ai cărei membri îşi poartă de grijă, nelăsând să treacă vicisitudinile niciunei zile fără ca ele să fie semnalate celorlalţi, începând din acea zi, aşadar, ne-am telefonat regulat. În scurt timp am ajuns să credem că viaţa fiecăruia depinde de a celorlalţi.
Cu toate astea, interesele noastre profesionale nu se modificaseră foarte mult, se modificaseră doar foarte puţin, dar suficient cât să anuleze parte din dezinteresul firesc privind viaţa celorlalţi, căruia fiecare îi eram tributar. Geometric vorbind, deveniserăm ca trei cercuri de diametre diferite (nu foarte diferite, totuşi) care se intersectează într-o zonă de reuniune cu suprafaţa mai mare decât cea liberă de oricare altă intersecţie. Viziunea asta geometrică a cercurilor care se intersectează fusese ideea lui Varadero care la bază era matematician (ca să nu spun de-a dreptul geometrician) dar renunţase la matematici în favoarea psihologiei. Spunea că geometria este prea exactă, că este ca o poveste poliţistă care obligatoriu are o rezolvare şi, mai mult, are o singură şi numai o singură rezolvare pe care, mai devreme sau mai târziu, sigur o vei găsi, pe când psihologia este un perpetuu semn al întrebării, o problemă care poate avea întotdeauna mai multe rezolvări sau, cel puţin, mai multe căi de rezolvare. Varadero era un interdisciplinar multiplu. Era considerat ca făcând parte şi din lumea matematicienilor (a celor care se ocupau cu geometria plană), şi din lumea psihologilor interpretativi (nici nu ştiam că există aşa ceva şi, oricum, cu asta se ocupă psihologii, cu interpretările, de cele mai multe ori eronate pentru că generalizate şi extrapolate) şi, într-un fel bizar, făcea parte şi din lumea literară, în interiorul căreia practica psihologie aplicată prozatorilor (adică fix acelaşi lucru pe care-l făcea şi în lumea psihologilor). De poezie îi era teamă să se apropie, spunea că nu te poţi pune cu mintea poeţilor, că scapă oricăror determinisme şi riscul de-a interpreta greşit te pândeşte la tot pasul şi, în fiece clipă, îţi supune cariera şi renumele riscului. Despre care carieră şi despre care renume era vorba doar el ştia. Aşa încât cele două lumi, cea a psihologilor şi cea a scriitorilor ajunseseră să şi-l dispute (în lumea matematicilor nu mai făcea mare lucru), fiecare revendicându-l spaţiului propriu, de parcă ar fi fost o somitate mondială necesară fiecăreia în parte.
Ca să-şi ilustreze imaginea relaţiilor dintre noi, Varadero a venit într-o zi cu un desen:
Ajuns în cameră, am dat drumul la radio doar ca să nu mă simt singur, m-am trântit în fotoliu şi am deschis cartea pe care mi-o adusesem pentru lectura din avion, o carte despre omertà. Am deschis-o la pagina 77, acolo unde colţul îndoit al paginii îşi cerea îndreptarea. Am îndoit-o uşor (mi-e milă de cărţi), aşa că s-a comportat ca un deget erect, mă rog, ca un deget îndoit, în curs de erecţie. La radio cineva vorbea despre o recentă descoperire japoneză, a descoperire cu iz apocaliptic care se referea la cei o sută de milioane de oameni care urmau să moară în ziua în care soarele nu se va mai vedea iar ziua era aproape, foarte aproape, după cum spuneau japonezii, poate chiar a doua zi. În timp ce citeam un studiu comparativ între omertà şi codul Otokogi al Yakuza, inspirat şi derivat din codul Bushido al samurailor rămaşi fără stăpân, uşa, pe care nu o încuiasem, s-a deschis cu un scârţâit scurt, ca sunetul unei raşchete pe o dală de parchet şi, la capul fotoliului, luminat de jos în sus de veioza aprinsă, a apărut chipul lui Liz care semăna teribil cu Lauren Bacall tânără sau cu o pisicuţă cu ochi transparenţi. Ţinea la spate o sticlă de vin roşu pe care-am văzut-o-n oglinda şifonierului din spatele ei iar faţa ei exprima inocenţă, acea inocenţă care se instalează sub forma unei linişti, dar nu orice fel de linişte, ci aceea care survine după ispăşirea unui păcat. Inutil (sau poate că nu) să spun că inima mi-a sărit din piept, după care a început să bată cu putere. Probabil că pulsul ajunsese undeva pe la 180 de bătăi/minut. Am invitat-o înăuntru şi Liz a făcut doi paşi graţioşi pe mocheta albă bronzată de lumina veiozei, a luat loc pe celălalt fotoliu cu o eleganţă aparte, eleganţa unei femei deja încercate de viaţă dar care nu-şi pierduse speranţa, cu aerul unei femei care încă se agăţa de iluzie ştiind că iluzia este acea pâlpâire - singura, ultima - căreia îi mai poate acorda încredere. Mi-a întins sticla invitându-mă s-o deschid, după care m-a întrebat dacă n-am nimic dulce prin frigider, că ea terminase deja eşantioanele de ciocolată din frigiderul din camera ei. I-am spus că eu nu m-am atins de ale mele, dacă vrea i le ofer cu plăcere, după care Liz s-a ridicat, şi-a descălţat pantofii şi s-a dus la frigider, de unde a luat o pungă cu alune sărate şi piperate cu care a vrut să mă servească, dar am refuzat-o spunându-i că prefer ciocolata Mars.
- Ciocolata nu merge cu vinul roşu.
A trebuit să-i dau dreptate. Cu toate că nu era specialistă în vinuri, Liz se pricepea la ele sau, oricum, se pricepea mult mai bine ca mine, care eram specialist în literatura postumanistă. Am luat trei alune şi le-am ronţăit în timp ce mă întrebam cu ce aş fi putut să destup sticla.
- Ştii ce aş mânca? Aş mânca o îngheţată de ignamă mov, aşa cum mâncam la Manilla, când eram mică. Sau măcar o bibingka.
M-am uitat la ea cu neîncredere, credeam că râde de mine, dar nu râdea, era serioasă sau pe cât poate fi de serioasă o femeie rămasă fără speranţă, dar care se agaţă încă de iluzie şi căreia-i stătea gândul - o simţeam, ba chiar o vedeam - la o partidă straşnică de sex.
- Ce-i bibingka?
S-a alintat întinzându-şi picioarele, desculţe ca cele ale cântăreţei desculţe, masându-şi-le de la glezne până sus, mult deasupra genunchilor, şi înapoi.
- Bibingka este aşa: o fiertură de orez înmuiat în apă peste noapte şi dat prin maşina de tocat a doua zi, la care se adaugă multe ouă, zahăr, câteva bucăţele de ou de raţă fiert şi câteva bucăţele de brânză de capră, apoi se pune la copt într-un vas special, pe cărbuni, iar pe fundul vasului trebuie pusă o frunză de bananier, apoi, când îl serveşti, se presară cu nucă de cocos proaspăt rasă.
Preparatul de care lui Liz îi era dor mi s-a părut o porcărie totală aşa că am hotărât să nu-mi exprim părerea.
- Nu crezi că Varadero e cam nebun?
Am luat întrebarea drept o provocare. Sticla cu vin începuse să mă scoate din sărite dar nu puteam sta în loc de ea, nu aveam de gând să ratez întâlnirea cu Liz din cauza unei licori, fie ea şi a zeilor, care se încăpăţâna să rămână zăvorâtă în sticla ei. Liz a surprins corect ideea (sau poate doar neputinţa mea) şi, voluntară ca o adolescentă inconştientă, mi-a luat-o din mână şi a început să-i lovească fundul de mochetă. Mi-a cerut un prosop, a zis că merge mai repede cu prosopul dar, din câte mi-am dat seama, prosopul avea doar calitatea de a atenua sunetele. După vreun sfert de oră de lovit sticla cu fundul de prosopul împăturit şi, de-acum, aşezat peste o pernă pe care am dus-o pe balcon, voluntara Liz a hotărât să se ducă la recepţie ca să ceară un tirbuşon, de unde s-a întors rapid, dezumflată. Restaurantul se închisese şi recepţionerul nu avea în dotare tirbuşon. A reluat izbirea sticlei cu fundul de pământ cu şi mai mare tenacitate (şi năduf), după vreo cinci minute am înlocuit-o şi, după alte vreo cinci, dopul, în fine, a cedat. Am lăsat sticla pe jos şi, grăbit, m-am ridicat după pahare. Liz a luat perna şi prosopul pe care le-a aruncat înspre pat, a făcut o piruetă şi a pescuit de pe fotoliu abandonata carte despre codul Otokogi pe care a sucit-o şi a răsucit-o pe toate părţile cu mişcări sceptice dar pline de siguranţă, apoi a aruncat-o înapoi pe fotoliu, s-a suit în vârful patului, şi-a sprijinit spatele de perete, şi-a întins picioarele lungi cât o zi de post, le-a aşezat unul peste altul, a luat telecomanda, a deschis televizorul şi a început să caute ceva, probabil nu căuta nimic sau căuta ceva aiurea, a derulat canalele, toate în limba germană, până când a dat de canale goale, care nu transmiteau altceva decât purici, purici albi, mici, silenţioşi şi monotoni, purici nemţeşti şi, în cele din urmă, a spus:
- Nu crezi că Varadero e cam nebun?
Iarăşi m-am simţit prins în capcana pe care nu o mai puteam evita. Şi, ca să nu încurc borcanele, am preferat să rămân în picioare, plimbându-mă de-a lungul şi de-a latul camerei cu paharul în mână, gândind răspunsul pe care să i-l dau, dar nu-mi venea nicio idee suficient de bună pentru că o grămadă de scenarii îmi acaparaseră mintea în care încă mai răsunau loviturile sticlei de vin. Mă întrebam dacă nu cumva Liz este deja amanta lui Varadero, cu toate că nimic nu-mi dăduse de înţeles ceva în acest sens. Şi dacă, totuşi, era amanta lui Varadero, însemna că întrebarea era subversivă iar Liz (şi Varadero în acelaşi timp şi în egală măsură), urmăreau un scop. M-am gândit că cel mai bine este, probabil, să dau un răspuns evaziv sau, şi mai bine, unul neutru.
- Nu ştiu ce să spun, sincer să fiu.
Liz a sărit ca arsă, cu o detentă atât de surprinzătoare încât am avut senzaţia că-l am în faţă pe Noriaki Kasai.
- N-ai văzut tâmpenia aia de desen? Cum adică trei cercuri? Cum adică imaginea... cum a spus? Poetico-geometrică sau cum? Cum adică noi suntem o triadă formată din trei cercuri care se intersectează? Ce dracu e asta? Eu, una, refuz să fiu cerc. Măcar de s-ar fi gândit la o sferă, dar cerc?
- Omul face geometrie plană, nicidecum în spaţiu, iar cercul transpus în spaţiu este nimic altceva decât o sferă, am zis şi am luat o gură de vin care s-a dovedit a nu fi vreo licoare a zeilor, ci una îngrozitor de astringentă.
- Sferă, nesferă, eu cred că-i dus cu capul. De ce crezi că m-a sunat săptămâna trecută, într-o seară, pe la 11? Ca să-mi povestească un film pe care-l văzuse, un film de groază, dar care n-avea nimic de groază în el. Era vorba despre... dar dă-l încolo de film, o prostie, chestia era că nu filmul era problema, ci că el - mi-a spus-o ruşinat tare - plânge la filme şi consideră asta o adevărată boală, adică este atât de sensibil sau de imbecil încât lăcrimează la prima scenă cu un copil amărât. Acum, ce era să-i spun, i-am zis că şi eu plâng la filme şi că asta nu e o boală, dar i-o dădea înainte cu masculinitatea, cu a fi bărbat, cu a conferenţia la congrese şi chestii d-astea. Eu cred că nu e prea zdravăn, tu ce părere ai?
- Cam aceeaşi părere, i-am zis, deloc convins că procedez bine.
Nu ştiu precis de ce, brusc, privind-o pe Liz cum îşi mişca tacticoasă degetele de la picioare, am realizat - să spun că mi s-a relevat? - faptul că, dacă eu sunt un umanist cât se poate de clasic care se ocupă de literatura postumanistă, ea este o postumanistă, o tipă lejeră, OK cu sine însăşi dar şi cu tehnologia a cărei apologie o făcuse cu câteva ore mai devreme, enervându-l pe Varadero în discuţia legată de noua etică medicală care-a invadat viaţa planetei. În fapt, o non-etică. Non-etică după părerea mea, nouă etică după părerea ei, etică punct după părerea lui Varadero care, cu punctul ăla al lui, voia să se scoată din schemă. Adică eu urma să i-o trag unei tipe cu convingeri radical diferite în ceea ce priveşte etica? Lucrul ăsta mi s-a părut cu totul imposibil, ca şi cum urma să-mi calc în picioare principiile, educaţia, până la urmă, propria-mi istorie. Cât despre Varadero, îmi devenise clar că omul era cu pluta. Cum îl scoteai din Raspeglio, cum plutea în derivă. Şi tocmai din cauza asta îmi era şi drag, şi simpatic. Mă dumirisem şi cu privire la teoriile lui psihologico-geometrice. Omul, pur şi simplu, crea probleme încâlcite de geometrie plană (de atâta era în stare) în opera raspegliană, asupra cărora aplica o aşa-zisă grilă psihologică (există aşa ceva?). Cum ar veni, el era şi creatorul misterului, şi dezlegătorul lui. Era complet dus, dar era simpatic în metodologia lui şovăielnică şi în şovăiala lui metodică, de al cărei spectacol am avut din nou parte cu mult mai repede decât m-aş fi aşteptat.
Eram prins într-o mare dilemă: principiile mele sau zâmbetul Mona Lisei grefat pe un chip purtat de un trup rubensian, care stătea să explodeze ca o dinamită, în ciuda (sau datorită) discursului tendenţios cu privire la Varadero? În cele din urmă, Varadero mi-a salvat principiile, bătând la uşă. Sunetul de raşchetă s-a auzit din nou şi Varadero a apărut cu şovăiala lui, ţinând în mână o sticlă de vin, ca un şoarece ducând un trofeu. A intrat în cameră şi m-a întrebat, din semne, ale cui sunt cele două picioare pe care le vedea doar de la genunchi în jos. I-am făcut semn să intre şi şoarecele cu trofeul a dat ochii cu dinamita rubensiană. Oh, nu!, a zis Liz şi ne-am mutat cu toţii pe balcon, cu perna şi cu prosopul. Şi, în timp ce loveam, cu rândul, sticla de pământ, Varadero a început să desfăşoare un nou raţionament cu privire la structura geometrică perfectă a apariţiilor Vocii în opera lui Raspeglio. Aşa ne-a prins dimineaţa, sorbind din licoarea zeilor, eu cu Liz demontând, rând pe rând, ipotezele varaderiene, Varadero explicându-i lui Liz de ce viitorul va fi numai şi numai al literaturii mahalagizate şi amândoi încercând să mă convingă că postumanismul nu este de aruncat la coşul de gunoi al istoriei, câtă vreme Raspeglio, un umanist pur sânge, reuşise să scrie o operă titanică (despre care nu auzise, totuşi, nimeni). Dimineaţa i-am lăsat prăbuşiţi pe pat, mi-am luat troller-ul şi am plecat spre aeroport. Îndepărtându-mă de hotel, am văzut din ce în ce mai clar cum în urmă, bine ascunse în frunzişul pădurii nemţeşti, rămân nişte cercuri goale (sau iluzia unor cercuri), lipsite de orice intersecţie, nişte cercuri care nu se vor transforma niciodată în sfere, nişte cercuri pe care până şi Dante le-ar fi invidiat.