Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  49

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cioburi


Ioana Scoruş

17.02.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De vină a fost iubirea. Iubirea mea obsesională pentru porţelanurile vechi, de care sunt cu totul conştient că este anormală. De fapt, de vină a fost slăbiciunea. În faţa frumosului îmi pierd uzul raţiunii. Praful şi pulberea se aleg de liberul meu arbitru. Mintea-mi stă în loc, ţeasta mi se goleşte, inima uită să bată. Mă loveşte apneea. Vertijul pune stăpânire pe mine, sângele mi se scurge-n picioare. Devin anemic văzând cu ochii. Pur şi simplu nu rezist frumuseţii. Cam aşa s-a întâmplat când am văzut-o prima oară (şi a doua, şi a treia) pe Renata. Renata este specialistă în porţelanurile Meissen şi, în general, în porţelanurile europene vechi, mai ales în cele germane. N-o interesează cele noi, spune că-s produsul decadenţei, "a tehnologiei care a perfecţionat până şi musca", a morţii creativităţii. Spune că sunt oglinda omului devenit maşină, a omului care s-a lăsat înconjurat de ştiinţă şi care a rămas fără sprijin şi fără ajutor. Fără Dumnezeu. Adică a omului devenit neom. Nu am stat niciodată să mă gândesc la chestiile astea, mi-a fost suficientă virulenţa şi, în special, frumuseţea ei. Renata avea frumuseţea unui Sèvres pictat de Pierre Riton după un decor de Jean Charles Develly. Dacă n-ar fi fost atât de smucită, de energică şi de veşnic nemulţumită, nu ştiu dacă mi-ar fi plăcut atât de mult. Mă îndrăgostesc uşor, asta-i problema mea. Iar Renata, cu numele ei smintit, m-a nenorocit. Nu-i o glumă, nu e o metaforă, nu e o figură de stil. Chiar vorbesc serios. Am vrut să fie a mea din primul moment. Mi-am dorit-o aşa cum îmi doresc o ceaşcă frumoasă sau un ceainic pe care încă nu am pus mâna. Mă îmbolnăvesc expoziţiile de porţelanuri, acolo nimic nu e de vânzare iar piaţa licitaţiilor este indecentă. Nu-mi permit. Am băgat o avere în colecţia mea, dar e ca şi cum mi-aş fi alintat iubita cu bijuterii scumpe, excursii exotice, haine de firmă, parfumuri de nişă, mese de lux. Dar nu-mi pare rău. Iubirea mea merită orice.

Renata nu s-a voit alintată cu nimic. Renata nici măcar nu m-a băgat în seamă. Sunt restaurator de artă la V&A. Am o carte de vizită excelentă, cu toate că-s destul de tânăr. Am 29 de ani. Nu mă-ntreba câţi ani are Renata, amănuntele nu sunt importante. Ne-am certat de la primul contact. Venise cu ifosele ei de expert, cu aerele ei de italiancă rafinată, fluturându-şi poşeta Furla dintr-o piele moale de culoarea viezurelui, tivită cu şnur împletit galben ca muştarul de Dijon (absolut mortală, jur!), Furla ei impertinentă şi mare cât o găleată, croită im-pe-ca-bil. A venit cocoţată pe tocuri cui interminabile, ţăcănindu-le nervos pe marmura podelei care răsuna delicios în liniştea solemnă a sălii. Purta o pereche de blugi skinny bleu, lungi până deasupra gleznelor, care contrastau minunat cu pantofii albi, maţi, fără cusur (cred că erau Ferragamo), o bluză spumoasă, de un alb arogant şi un sacou chique, bleumarin. La gât i se balansa un colier lung, din perle baroque uriaşe. Renata este italiancă, deci Renata are stil, iar stilul ăsta nu se învaţă, îl ai sau nu îl ai. Ţine de personalitate. Şi de certitudinea unei frumuseţi aparte. Voia să ştie compoziţia cleiului pe care aveam de gând să-l folosesc la restaurarea unei ceşti Meissen de la 1840. Muzeul îi ceruse părerea iar părerea ei nu coincidea cu a mea. Făcuse drumul la Londra pe cheltuiala muzeului doar ca să se certe cu mine şi ca să-mi demonstreze că sunt un dobitoc, uitând că ea e doar expertul, pe când restauratorul sunt eu. Aveam materialele potrivite Meissen-ului, însă la temperatura la care urma să le lucrez obţineam un produs de un alb nepotrivit originalului. Aşa încât am ales materialele cu care obişnuiam să restaurez Limoges-urile de la 1900, tip Charles Arenfeldt, din care obţineam fix culoarea potrivită, verificată cu cel mai profesionist aparat, din categoria celor pe care Renata le ura. O culme a tehnologiei pe care muzeul cheltuise o sumă cu totul nesimţită, dar care-şi dovedeşte eficienţa irefutabilă. Am tot strigat unul la altul, până am aşezat-o cu ochii în aparat. Identitatea culorilor i-a închis gura. În faţa dovezilor ştiinţifice nu-ţi rămâne decât să îngenunchezi cu umilinţă. Numai că Renata nu ştia nimic despre umilinţă. Umilinţa ei se cheamă trufie. A acceptat cu onestitate şi cu aroganţă că aveam dreptate. Problema a fost, astfel, clasată, drept pentru care am invitat-o la un ceai. Era felul meu de a-i cere iertare pentru că o înfruntasem. M-a privit cu o depreciere pe care-mi va fi greu s-o uit. M-a privit ca şi cum mi-ar fi spus: eşti cretin? Sunt italiancă, ragazzo, nu englezoaică. Aşa că am invitat-o le un espresso (30 ml), recunoscându-mi lipsa de atenţie. Când am ajuns la cafenea, n-a mai vrut espresso, a vrut un ceai. Negru, Earl Grey. M-a terminat. Şi, cu ocazia asta, ne-am şi împăcat. Abia de-aici încolo au început necazurile mele.

Renata era cu mult mai disponibilă decât părea. De fapt, era totalmente disponibilă, dar nu pentru un ragazzo. Tot ceea ce era dispusă să împartă cu mine era amorul ei pentru porţelanuri, iar eu, contemplând-o, mă şi vedeam în postura... Ştii lucrarea aia a lui Michel Victor Acier, The Happy Parents? E la noi în muzeu, e făcută cândva pe la sfârşitul secolului XVIII şi are numărul de înregistrare C.291-1916. E un B. Adică un biscuit. Adică acel tip de porţelan neglazurat, care dă privitorului senzaţia pielii de bebeluş. O desăvârşire. Biscuit nu vine de la ce crezi tu, vine de la franţuzescul bis-cuit, adică ars de două ori. Double-backed, cum ar veni. Statueta aia e un vis. Când şi când, mă duc să o privesc. Mă încântă. Nu a necesitat recondiţionare, dar a necesitat curăţare. Nu ştii cum e să cureţi un biscuit. E ca un preludiu. Mă rog... Renata urma să stea la Londra trei zile. Urma, aşadar, să ne vedem în trei rânduri. Prima ocazie o ratasem, mai aveam la dispoziţie două, ambele pe terenul meu. Adică la V&A. A doua zi trebuia să cădem de acord asupra restaurării unui Spode bone china de la 1814 şi asupra unui Delft de la 1695. Problema era clară, nu era nimic de tranşat, ştiam că vom fi de acord din trei vorbe, de aceea a trebuit să nu fiu de acord cu ea, căci altfel ar fi plecat imediat. Îi plăcea să se certe, de aceea am vrut să-i ofer o ceartă, dar n-am fost în stare. Discuţia noastră a parcurs lent, ponderat, întregul traseu, ocolit cât m-au ţinut puterile, de la particular la general. Era o povestitoare de primă mână. Îi sorbeam cuvintele, le lăsam să mă-nvăluie, aproape că le rosteam împreună cu ea, secondând-o cu un Δt infinitezimal, apoi le transcriam pe suprafaţa lucioasă a foiţei meningelui pe care-l simţeam cum vibrează, după care treceau, imprimându-se, în creierul meu încântat de spectacol.

Păstrase doar colierul de perle. De astă dată purta o bluză simplă, din mătase de un roz prăfuit, un cardigan ca o spumă, probabil un shetland, n-aş şti să denumesc culoarea, poate un gri de popândău mort de două zile, un gri vineţiu, şi blugi de aceeaşi culoare. Se dăduse jos de pe tocuri. Încălţase pantofi Oxford iar geanta era o sminteală totală, o Furla model Stacy, ca o bomboană, de nu-ţi puteai desprinde ochii de ea. Cunosc marca pentru că şi eu tot de la Furla îmi cumpăr accesoriile. Nu c-aş fi bogat, dar sunt pretenţios şi obsedat de frumos. Cuvintele ei deveniseră arabescuri care-mi goleau mintea în loc s-o umple, povestea ei era un cântec care mă legăna între imponderabilitatea unei plăceri devastatoare şi insecuritatea unui viitor care nu se mai putea inventa în lipsa ei. Visam sau înnebuneam? Ce se întâmpla cu mine? Nu aveam timp să mă interoghez, trebuia să rămân acolo, să nu pierd nimic din spectacolul fiinţei ei, din susurul vocii moi, care-şi schimbase timbrul. Devenise ca o vată pe băţ care se topeşte în soare.

O ştii pe Sonia din Păpuşa de porţelan? Aşa era Renata. Fix cum scrie Tolstoi în Păpuşa. Mi-a povestit ce înseamnă munca ei. Îşi întemeiase afacerea alături de bărbată-su, un specialist IT care-i construise un site de prezentare indexat de toate motoarele de căutare. Cum tastai cuvântul "expert", în orice limbă, cum apărea site-ul ei. Cum tastai cuvântul "porţelan", în orice limbă, cum apărea site-ul. Cum tastai cuvântul "Meissen", sau "Rosenthal", sau "Delft", sau "Thuringia", sau "Saxa", sau "Limoges", cum apărea site-ul. Până la urmă, puteai tasta orice cuvânt - asta era şmecheria! -, Renata era acolo, prezentă cu vivacitate în lumea virtuală, în fruntea ei, conducând-o, acaparând-o. Renata era toate limbile lumii, toate cuvintele lumii. Renata era totul. Interfaţa era diferită în funcţie de ţara din care se dădea căutare pe un cuvânt sau altul iar fiecare interfaţă făcea apel la elemente tradiţionale naţionale, ba chiar şi regionale, inserate subtil. Una peste alta, site-ul la care bărbată-su muncise doi ani avusese un succes atât de mare, încât Renata era tot timpul pe drumuri. În timp, tarifele ei crescuseră, îşi selecta clientela din ce în ce mai riguros, grosul mălaiului venind de la milionari interesaţi de achiziţii scumpe, care doreau certitudinea originalităţii pieselor cumpărate în afara licitaţiilor. Din etica ei profesională făceau parte tarifele mici pentru muzeele naţionale şi cele exorbitante pentru cele particulare. Expertiza fără tarif piese ale muzeelor cu intrare gratuită, lua pielea de pe cele cu tarife indecente. Voiaja des în Elveţia, tărâmul neutru al marilor averi. Cunoştea pe de rost oraşele ale căror muzee sau milionari o solicitaseră, le iubea, voia să se mute în unul dintre ele cât mai repede. La Geneva, de exemplu.
- Ai fost vreodată la Ariana?, m-a întrebat în timp ce-şi rula o ţigară într-o foiţă maron de tutun, cu degetele ei subţiri şi lungi, de pianistă, cu unghii colorate cu o ojă mată. Culoarea asta cică se numeşte nude.

M-am simţit jignit.
- Eu am restaurat La libération de l'esclave, de la 1770, i-am răspuns deranjat, accentuând, deliberat, cuvântul eu.

Dar Renata n-a băgat de seamă accentul sau poate că nu i-a păsat. Se vedea că îi pasă doar de relaţiile umane. Nu doar cunoştinţele ei în materie de porţelanuri îi aduseseră succesul, renumele şi, odată cu ele, o căruţă de bani, ci mai ales relaţiile interumane, aşa zicea. "Dacă nu ştii să relaţionezi cu oamenii, nu ai nicio şansă-n viaţă. Totul se reduce la relaţiile umane." M-am enervat.
- Şi comuniştii sunt oameni?

Întrebarea a luat-o prin surprindere. A căzut pe gânduri. După câteva clipe în care a părut mai degrabă încurcată, a zis:
- De ce nu? Sau... Ce naiba întrebare e asta? Nici măcar nu o înţeleg. Ce tâmpenie de întrebare e asta? Evident că şi comuniştii sunt oameni, ce legătură are asta cu ceea ce spuneam? Păi dacă nu sunt oameni, ce altceva sunt?

Era de-a dreptul revoltată.
- Ei, află tu de la mine că nu, comuniştii nu sunt oameni. Sunt sub-oameni.

M-a privit uimită, apoi intrigată, în cele din urmă, cu compătimire. Se vedea că nu pricepe nimic şi că este totalmente lipsită de simţul umorului. Or, mie oamenii lipsiţi de simţul umorului nu-mi plac.
- Dar naziştii ce sunt?, am întrebat-o.
- Sunt sigură că sunt tot sub-oameni, a replicat, vrând să fie ironică.
- Greşit. Naziştii sunt nişte creaturi căzute din ideal. Sunt nişte oameni fracturaţi. Adică nişte bucăţi de oameni. Nişte foşti oameni.

S-a auzit o tăcere zumzăitoare. Era respiraţia ei enervată. Nu mai ştia ce să creadă. Eram cretin? Glumeam? Vorbeam serios? Reuşisem s-o zăpăcesc. Îmi atinsesem scopul.
- Hai la o cafea, să-ţi explic, i-am zis aţintind-o cu cea mai hotărâtă privire de care eram în stare.

La cafea a început să bată câmpii. Eram pe Regent Street, în viermuiala de vineri după-amiaza, când şuvoaie de londonezi şi de turişti năvălesc în magazine ca să-şi satisfacă iluzia shopping-ului cu discount, sensul suprem al vieţii. Am dus-o la Ralph's Coffee. S-a suit pe unul din scaunele înalte, lăcuite, de la bar. M-am săltat şi eu pe scaun şi, timp de o clipă, braţele ni s-au atins. Nu m-am simţit deloc electrocutat, aşa cum mă aşteptam. Am vrut să mă întorc la capitolul sub-oamenilor, dar m-a oprit o prudenţă de natură profesională. Ideea de neutralitate binevoitoare despre care citisem cu câteva zile în urmă mi s-a părut un sfetnic bun. Până la urmă, ce importanţă avea dacă Renata era sau nu lipsită de umor? Brusc, nu mai voiam s-o iau de nevastă. Eram doi străini care beau o cafea împreună într-un bar select dintr-o Londră irespirabilă, unde viaţa alerga cu viteza unei cascade. Ea, o doamnă foarte demnă şi foarte bogată, cu un deficit de simţ al umorului, care visa să dispară la Geneva, să stea pe malul lacului şi să privească Alpii, prin lumina irizată de stropii de apă ai celebrului Jet, să privească munţii de dincolo de lac, cel mai mare lac din Europa, cum spunea încântată, de parcă dimensiunea lacului era propria-i creaţie. Eu, un ragazzo care cu doar un ceas în urmă nu-şi putea imagina viitorul în lipsa ei şi care acum, de la o distanţă de două palme, îi privea ridurile în formă de mustăţi de pisică de la colţurile ochilor, puful de pe obraji, aproape invizibil, gropiţa din obrazul stâng, care apărea de câte ori se strâmba sau zâmbea. Din puloverul ei răzbăteau, când şi când, în funcţie de cum se formau curenţii de aer, parfumul ei, amestecat cu mirosul trupului. Natura m-a înzestrat cu un miros deosebit, astfel încât percepeam şi notele de patchouli şi de mosc, şi pe cele de portocală amară de Amalfi, absolut inconfundabile, şi pe cele de vată pe băţ, probabil o substanţă chimică la care parfumieri renumiţi trudiseră din greu. Un parfum la modă, scump, ca, de altfel, tot ceea ce purta. Aroganţa superiorităţii ei profesionale s-a ivit din nou, fără vreo legătură cu întrebarea pe care mi-o pusese sau având o legătură pe care mi-a fost greu s-o înţeleg.
- Şi de unde spui că eşti?

Abia când şi-a sprijinit cotul pe suprafaţa lucioasă a barului am văzut Tissot-ul de la mână, brăţara lui din aur, strălucitoare ca un soare în deşert. Brusc, atitudinea devenise cea a unei femei care avea tot timpul din lume să-mi asculte povestea. Cu toată că strada gălăgioasă revărsa torente de oameni în ambele direcţii, la Ralph pulsa o linişte zumzăitoare, probabil datorată unei izolări fonice deosebite. I-am spus că sunt din sud, dintr-o ţară balcanică şi că am ajuns la Londra cu o bursă de studii de master, la care mi-a răspuns că mă citise, că engleza mea are eleganţa limbii literare care se învaţă doar în şcolile şi universităţile fostelor ţări comuniste şi că Londra nu a ajuns să mă mistuiască până a mă face inconfundabil, în marea de nativi needucaţi. A vrut să sune ca un compliment dar, nu ştiu de ce, a sunat ca dracu. I-am vorbit despre sărăcia din primul an de şcoală, despre cum am muncit fără să fiu plătit la vreo două muzee din Londra doar ca să deprind mai mult din arta restaurării, despre cum mi-am luat lucrarea practică de master la V&A şi despre cât de încântat fusese domnul Pritcher de mine încât mă angajase cu contract pentru întreaga perioadă a doctoratului, smulgându-mi promisiunea că tema lucrării avea să fie un studiu despre cleiul pe care urma să-l descopăr şi din care el avea să facă minunea secolului în materie de restaurare a porţelanurilor Meissen, a căror culoare ridica un grad de imprevizibilitate fiecărui restaurator, despre cum mi-am petrecut zece ore pe zi, timp de trei ani, în muzeu, despre cum am locuit în cea mai mică mansardă din lume, şi nu în campus, doar pentru a nu mai pierde vremea cu transportul halucinant al unei Londre îmbâcsite de oameni a căror viaţă este lipsită de sens. Renata nu părea interesată de ceea ce pentru mine reprezenta partea romantică şi plină de iluzii (azi spulberate) a vieţii mele, ci de ceea ce lăsasem în urmă, ţara pe care o părăsisem, familia, prietenii.
- Un căcat, aia am lăsat. O ţară de labagii corupţi, un munte de corupţie, un Everest de corupţie, o planetă a corupţiei care într-o zi se va transforma într-o Hiroshima şi ţara mea va dispărea în neant, acolo de unde a şi venit, aia am lăsat.

Nu-mi făcea plăcere să vorbesc despre asta. Ea, din contră, părea foarte încântată să m-asculte. Între două ţigări şi două sorbituri de cafea, Renata devenea din ce în ce mai luminoasă. Era ca o plastilină lăsată la soare. Efectiv se înmuia de plăcere ascultând-mi discursul plin de invective la adresa ţării mele şi a sub-oamenilor care puseseră mâna pe ea, a mahalalei care din periferie ajunsese în centru, cucerindu-l şi, de-acolo, dintr-un singur salt, acaparase parlamentul. Mie, toate astea îmi produceau un rău fizic. Ai mei îmi dăduseră brânci la Londra disperaţi de certitudinea ireversibilităţii fenomenului politic. Ei prinseseră comuniştii, mizeria lor socială, decadenţa umană, făcuseră cunoştinţă cu interdicţia de a vorbi liber şi de a gândi, cu închiderea graniţelor, cu zloata şi restriştea din interiorul lor. Văzuseră cum într-o Europă care devenea din ce în ce mai corectă politic comuniştii renăscuseră sub chipul noilor progresişti, sub paravanul unei denumiri care promitea progresul dar care nu avea de-a face decât cu îndobitocirea oamenilor. Noua dresură, noua imbecilizare avea, spuneau ei, un chip cu mult mai perfid şi se producea cu instrumente infinit mai eficiente, sub umbrela drepturilor omului. Erau de-a dreptul îngroziţi de eficienţa acestor metode şi de musulmanizarea Europei, astfel încât, într-o zi, mi-au dat un ultimatum: ori emigrezi, ori mama se sinucide. Iar eu, cretinul de mine, am ales tocmai Londra, îi spuneam Renatei, care mă asculta vrăjită şi siderată, probabil de capacitatea de transfigurare a mamei, de iubirea ei fără margini pentru mine, o mamă care era dispusă să-şi jertfească viaţa doar ca odrasla sa să nu aibă parte de ceva asemănător cu comunismul în care ea îşi dusese întreaga viaţă, visând cu ochii deschişi la şansa de a ieşi, măcar o singură dată, din nenorocita aia de ţară.
- Ţie cum ţi-a mers?, am întrebat-o.
- Rău, a zis, şi a stins ţigara, strivind-o în scrumieră.

A doua zi urma să fie a treia şi cea din urmă zi a Renatei la Londra. În ciuda descoperirii că Renata era lipsită de umor - atribut esenţial al unei eventuale iubite -, întâlnirea din ziua precedentă îmi lăsase un gust confuz, ca o senzaţie satisfăcătoare care părea să pună ordine în haosul din mine. Nu ştiu de unde venea sentimentul satisfacţiei, din faptul că mă ascultase? Din aceea că, vorbindu-i, descărcasem lucruri despre care nu voiam să-mi amintesc dar care se acumulau ca aburii într-o oală cu capac? Să fi fost doar efectul de catharsis, care mă lăsase uşor, imponderabil şi cu o uşoară senzaţie de plutire care încă dura? Să fi fost realizarea lentă a gândului că marea Renata Scipione, expert internaţional în expertizarea obiectelor din porţelan, aproape milionară, îmi oferise timpul şi atenţia sa cu atâta naturaleţe şi plăcere? Habar n-am, cert e că, în dimineaţa în care Renata urma să vină pentru ultima oară la muzeu, am aşteptat-o cu un Gyokuro, un ceai verde suav parfumat, într-o cupă aburindă. Cum a dat cu ochii de ea, faţa ei a luat chipul unei uimiri pline de o încântare care mi-a tăiat respiraţia.
- Eşti nebun?, a zis fericită. Eşti nebun? Te arestează ăştia dacă te prind. Eşti chiar nebun? Doamne, chiar eşti nebun!, a zis şi şi-a dus palmele la obraji, cuprinzându-i. Piatra inelului ei, o piatră mare, roz-alburie, a sclipit orbitor.

Era o ceaşcă sustrasă doar pentru un ceas din depozitul muzeului, la care aveam acces nemărginit. Îmi câştigasem reputaţia de om de absolută încredere în lungii ani de când lucram la V&A şi nicio urmă de suspiciune nu plana asupra mea. Aveam dreptul să mă mişc în depozitul cu comori după bunul meu plac, în ciuda camerelor de luat vederi care funcţionau permanent. Puteam lua să cercetez orice obiect. Eram deţinătorul suprem al unei comori inestimabile şi mă mişcam lejer, chiar dacă plin de importanţă, printre ele. Pe de-o parte, gestul meu putea părea - şi chiar era - o blasfemie la adresa împăratului Ankan, cel de-al 27-lea împărat al Japoniei şi a delicatei sale soţii, prinţesa Kasuga. Peste noapte, îmi trecuse prin cap o idee nebunească: s-o servesc pe Renata cu un ceai Gyokuro, în celebra cupă de cleştar veche de 1500 de ani, neştiind dacă Renata cunoaşte sau nu povestea ei, neştiind nici măcar dacă ar recunoaşte-o dacă ar vedea-o. Întâlnirea din după-amiaza precedentă îmi făcuse atât de bine, ca şi cum Renata ar fi descoperit o rană veche pe care o oblojise cu multă dragoste. Mă simţeam vindecat de o boală fără nume şi ţineam să-i mulţumesc într-un fel în care doar ea putea fi singura persoană din lumea care l-ar fi putut aprecia. Sustrăsesem cupa de cleşter, o împrumutasem de la Victoria & Albert Museum pentru a-i oferi Renatei mulţumirea mea inestimabilă. În realitate, când cineva vorbeşte despre ceva inestimabil vorbeşte despre o incapacitate. Cupa de cleştar era măsura incapacităţii mele de a-i oferi Renatei ceva la schimb, ceva de aceeaşi valoare cu ceea ce-mi dăduse în confuzele ore petrecute la Ralph şi care mă transformaseră în altcineva. Când eram foarte tânăr, cred că aveam vreo 18 ani, am citit o poezie despre un meteorit. Un copil jucându-se în curtea casei vede o bucăţică de meteorit desprinzându-se din imensa masă cosmică. Pluteşte spre pământ şi aterizează în ţărâna în care se juca. Copilul ia bucăţica de meteorit în mână iar aceasta, la rândul ei, îl ia pe copil de mână. Bucăţica are rotiţe care ticăie, şurubele, nituri. Este vie. Este un mic mecanism viu, capabil de iubire. Se iau de mână şi pleacă împreună, spre nu se ştie unde. Cam aşa am simţit-o eu pe Renata, ca un mecanism devenit uman, ca pe o fetiţă plină de rotiţe şi de şurubele, care mă luase de mână şi cu care plecasem într-o lungă călătorie spre fericire. Teribil de emoţionat de emoţiile Renatei, am luat minuscula cupă de cleştar de pe birou şi i-am întins-o. Voiam să guste licoarea aburindă, preparată special pentru ea. O italiancă rafinată, expertă în espresso şi în ceramică veche nemţească nu are cum să nu aprecieze esenţa unui ceai verde preţios şi catifelat, pentru care plătisem o sumă astronomică: 18 lire pe doar 20 de grame. Renata a întins mâinile spre mâinile mele regulamentar, aşa cum se preia un obiect de mare valoare care-ţi este dat. Mâinile noastre s-au îmbrăţişat o clipă, ochii ei fermecători au sclipit în apele lor verzi şi albastre şi turcoaz precum apele Caraibelor, puful argintiu al obrajilor a vibrat, buzele moi i-au tremurat aproape imperceptibil. Incapacitatea mea inestimabilă de a-i mulţumi m-a frisonat o fracţiune de secundă, o fracţiune de secundă dilatată la scara unui secol. Părăsind îmbrăţişarea fulgurantă şi neintenţionată a degetelor noastre, cupa de cleştar şi-a luat zborul. Micul jet de ceai verde a ţâşnit în sus, precum celebrul jet de apă de la Geneva, în timp ce cupa a luat-o-n jos, zdrobindu-se de pământ, în urma unui zbor lung, derulat cu încetinitorul sub privirile noastre îngrozite, mutilate de atrocitatea faptului care se întâmpla. Am rămas privind cele zece cioburi într-o stupefacţie halucinată de imaginea unei imposibilităţi ivite din senin. Ca şi cum am fi privit însăşi moartea.

Nu-mi mai aduc aminte sfârşitul. Am fost repatriat. Scriu aceste rânduri privind bucata de cer gri sârmos pe care-o întrezăresc printre gratiile vechi şi groase. Renata încă îmi scrie din când în când, din ce în ce mai rar, spunându-mi că mă aşteaptă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer