Mai târziu aveam să aflu că era oricum numai neajutorată nu. De fapt, cartea m-a atras. Citea The Narrow Road to the Deep North a lui Richard Flanagan, pe care tocmai o terminasem. "Prea tristă", i-am spus, mizând pe efectul surpriză. "Prea lipsită de umor." A ridicat o pereche de ochi mari şi verzi, cu gene rimelate, a clipit de câteva ori, demonstrativ şi m-a privit ca pe ultimul imbecil. "Cum naiba să ai umor când scrii despre război şi despre prizonieri?", m-a întrebat retoric şi cu o vădită grimasă de silă. O dădusem în bară. "Şi Hassel tot despre război a scris şi am râs cu lacrimi citindu-l." Se pare că de astă dată o nimerisem mai bine. A închis tacticoasă cartea, a aşezat-o pe masă, şi-a încrucişat mâinile în poală şi m-a surprins de-a binelea: "Nu mai umbla cu fofârlica. Nu e nevoie să mă cucereşti ca să bei o cafea cu mine." I-am zâmbit tâmp şi am luat loc pe scaunul din faţa ei. Mi-a zâmbit relaxată şi senină. Am început s-o studiez intens, penetrant, posesiv. Ştiam că mişcarea asta dă pe spate orice fată. Nici de astă dată nu mi-a mers. M-a pocnit fără să stea pe gânduri. "Nu vrei să termini cu schemele astea prăfuite?", a zis şi şi-a încreţind nasul, strâmbându-se la mine. Iar eu m-am simţit oribil.
Adevărul e că eram un bătrân plictisit care-şi pierduse rostul de când cu ieşirea la pensie şi căruia chiar îi trecuse prin minte să se sinucidă. Îmi cam încheiasem treburile prin lumea asta. Bifasem o căsnicie şi câteva relaţii în afara cadrului, crescusem doi copii, îmi imaginam că le făcusem rost de un sens în viaţă, îmi îngrijisem părinţii până la moarte, cărasem pe umeri o revistă literară vreme de 24 de ani, scrisesem câteva cărţi, niciuna formidabilă şi acceptasem, în sfârşit, că nu voi scrie niciodată o carte mare, obsesia oricărui scriitor. Acum mă plictiseam de unul singur în frumosul meu apartament cu terasă de 18 metri pătraţi şi, atunci când nu citeam sau când nu ascultam muzică, îmi priveam, răvăşit, în faţa oglinzii, anatomia trupului al cărui abdomen să lăsase, pieile de pe braţe care începuseră să atârne, ridurile din ce în ce mai adânci, părul care începuse să se rărească, dinţii care trebuiau detartraţi de gudroanele din fumul de ţigară de cel puţin două ori pe an. Îmbătrânirea este un proces eminamente cinic. Omul care te priveşte din oglindă este un străin. Nicio legătură cu cel care ştii că eşti. Tu eşti cel dintotdeauna, de exemplu cel de la 30 de ani. Din oglindă te priveşte un bătrân de 70. Te uiţi la el şi te-ntrebi cine dracu e, ştiind că eşti tu. Ei, chestia asta încă nu-mi ieşea suficient de bine. Drama psihologică din care nu puteam ieşi cu decenţă. Cel care mă privea din oglindă era oricine altcineva, numai eu nu. Ştiam că sunt eu dar nu mă recunoşteam în mine însumi, cum ar veni. Dezacordul ăsta îmi dădea bătăi de cap, până am hotărât să-l bag în mă-sa pe tipul indecent de bătrân, pe străinul care încerca să mi se insinueze în minte şi care încerca să-mi trăiască viaţa, ca şi cum ar fi fost eu. Tocmai inadecvarea asta m-a adus alături de Natalie.
De ce să n-o recunosc? Bătrâneţea mă înspăimânta. Pe Natalie o înspăimânta tinereţea, lipsa ei de noimă, faptul că nu ştia ce avea să urmeze şi mai ales posibilitatea că avea să facă alegeri greşite. Cel mai teamă îi era că iubirea ar putea să nu servească la nimic. Că libertatea iresponsabilă de care beneficia îi va ruina viaţa. Că utopiile pe care şi le construia o vor scoate din realitate. Că va ajunge să locuiască în cărţi. Avea doar 30 de ani şi aflase despre ea că este suficient să-şi propună ceva ca să se şi împlinească. O luase uşor, cu lucruri mărunte, obişnuite. Trecuse, apoi, la lucruri care nu sunt la îndemâna oricui. Construise o mică afacere, un magazin cu ceaiuri şi cafele, singurul din toată Londra care oferea 280 de sortimente de ceai şi 64 de sortimente de cafea. În trei ani adusese afacerea la nivelul la care, prin vânzarea ei, obţinuse de 25 de ori mai mult decât investise. În următorii trei ani se concentrase asupra unui roman. Am făcut ochii mari, mari de tot, când am aflat că ea este Natalie Preston, cea care acum un an câştiga Man Booker Prize-ul. Adoptase o strategie simplă, semnase cu un pseudonim masculin. Nu vreau să spun că este suficient să semnezi cu un nume de bărbat ca să câştigi Booker-ul. Ea îl câştigase şi lucrul ăsta m-a înspăimântat de-a binelea. Ajunsă la acest moment al povestirii, perspectiva asupra ei mi s-a schimbat brusc. M-am simţit, dintr-odată, bătrân şi neputincios. Scos din funcţie. Adică mă simţeam, cu adevărat şi pentru prima oară, de vârsta mea. Era limpede, Natalie, la cei doar 35 de ani ai săi, nu era deloc o tipă obişnuită. Era ceva de speriat. Nici nu voiam să ascult mai departe povestea succeselor ei, deja mă simţeam complexat, dacă nu de-a dreptul castrat. N-aveam ce-i opune. Nimic suficient de interesant, nimic lăudabil, nimic excepţional, nici măcar ceva cât de cât ieşit din comun. Eram un om cât se poate de simplu care încă nu începuse să chelească şi care se surprinsese într-o zi, în timp ce moţăia în fotoliu, scurgându-i-se saliva pe la colţul gurii, ca la bătrâni. Mi s-a părut că îi pot citi în ochi erudiţia. Mi s-a părut că văd, în centrul pupilelor întunecate, câini asmuţiţi şi cai sălbatici. Stânci de granit şi stropi de ploaie parfumaţi. Soare clocotitor şi sfinţi dansând prin rai. Şi atunci, un scenariu nebunesc s-a derulat, fulgerător şi clar, în mintea mea. Ştiam ce-aveam de făcut. Mi-am îndreptat privirea în jos, învins. Iar inima ei a făcut click.
Ca să fiu sincer, nu arătam atât de râu pe cât mă vedeam, uneori, când stăteam gol în faţa oglinzii. Hainele de bună calitate sunt cea mai bună investiţie pentru un bărbat ajuns la vârsta mea, care încă mai crede că poate învinge bătrâneţea. Era singura asemănare cu Natalie. Când m-a întrebat dacă fac parte din categoria celor care cred că nimic nu este imposibil, la bătrâneţe m-am gândit, aşa că i-am răspuns spontan, cu o convingere netrucată: evident că totul este posibil. Evident că este cât se poate de posibil ca tu să devii iubita mea, asta este chiar o certitudine, mi-am mai spus în gând. Am cucerit-o prin siguranţa mea? Prin convingerea aceea manifestă, autentică? Niciodată n-am fost mai autentic în viaţa mea. Dacă n-am întins mâna spre mâna ei, asta s-a datorat unei rezerve de natură didactică, îndelung exersată în faţa studentelor mele. Asta e ideea: să transmiţi non-verbal că ai dori să faci un gest de apropiere, dar să te abţii să-l faci. Se numeşte ambivalenţă dar este tradusă ca bun simţ. Transmiţi un mesaj cu sens dublu, iar asta pune în încurcătură pe oricine, dar tocmai asta este ceea ce îl aduce pe celălalt în spaţiul tău de confort. E deja prizonier. În plasa asta a căzut şi Natalie. Natalie care mi-a vorbit despre mediocritatea umană încă de la prima întâlnire. Natalie care nu a pregetat să-şi expună sila faţă de societatea în care trăim. Natalie care era capabilă să vorbească două ceasuri fără oprire, la fel cum era capabilă să tacă două zile. Ca s-o dau pe spate, am invitat-o la The Ivy Chelsea Garden, printre plante curgând din tavan, tablouri perfect aranjate pe pereţi, puse-n valoarea de lumina molatecă a unei dimineţi suave de iunie, când toată Londra era la muncă şi liniştea domnea în selecta terasă închisă a luxosului restaurant. Evident că nu frecventez The Ivy Chelsea Garden, nu e de nasul meu, dar investiţia pe care eram pregătit s-o fac aveam siguranţa că va merita toate paralele.
Da, s-a dovedit a fi o investiţie esenţială şi bine centrată. Centrată în miezul plăcerii lui Natalie de a trăi bine şi de a se alinta. Mi-au trebuit 70 de ani ca să încep să înţeleg ceva despre relaţia dintre femei şi bărbaţi. A fost necesar să dau de ea, s-o aduc la Ivy, s-o văd tolănită pe canapeaua Chesterfield de culoarea cognacului, perorând, printre liane, despre olmeci, mayaşi şi boabe de cacao, despre azteci, Cristofor Columb şi conchistadori, despre Cortéz, Castilia, Carletti şi Italia, despre Van Houten şi Fry, Nestlé şi Lindt, Tobler şi Neuhaus, Suchard, Mars şi Ferrero, spectacol pricinuit de ciocolata cu frişcă pe care şi-o comandase. După ce-a descântat-o îndelung, a vrut o salată Caesar, ocazie cu care a continuat spectacolul vorbindu-mi despre unul Caesar Cardini, un imigrant italo-mexican care locuia în San Diego dar lucra în Tijuana, pe vremea prohibiţiei, care şi-a deschis un restaurant în State şi altul în Mexic şi care a inventat reţeta asta care iniţial conţinea doar frunze întregi de salată verde, ouă fierte, cleioase şi ulei de măsline italienesc (şi aici şi-a lins buzele şi a închis ochii, mimând extazul iar pulsul meu a luat-o la goană) iar mai apoi salata a plecat de-a lungul şi de-a latul planetei şi fiecare a adăugat ingrediente noi, păstrându-i numele, aşa încât niciodată nu ştii ce urmează să primeşti atunci când comanzi o salată Caesar. Şi dacă tot adusese vorba, a făcut un salt la acel Experiment nobil (habar n-aveam că aşa fusese numită perioada 1920 - 1933 în SUA). Mi-a vorbit despre soldaţii plecaţi la război şi întorşi acasă în 1919, care lăsaseră în urmă o Americă de-un fel şi găsiseră una de un cu totul alt fel, una care stătea frumos aliniată celor două noi amendamente, 18 şi 19, unul care interzicea producerea şi comercializarea alcoolului şi altul care dădea femeilor dreptul la vot. Îţi dai seama, zicea, ăia au plecat la luptă şi când s-au întors, s-au întors într-o Americă feministă vârâtă sub pulpana religiei care, în numele Domnului, avea grijă cu forţa de obiceiul bărbaţilor de a bea. Idioatele, ştii ce-au obţinut?, au obţinut exact contrariul, au obţinut ura propriilor bărbaţi şi, la schimb, pensiile sociale, alimentare şi de care fel or mai fi fost şi iată începutul asupririi bărbatului alb; azi, în America, dacă eşti bărbat, alb, creştin şi heterosexual se cheamă că eşti nenorocit. Ăsta este noul sclavagism, bărbatul sclav al ideologiei feministe progresiste. Adică a neo-comuniştilor. Şi a făcut un gest de lehamite.
Esenţial, toate astea ar fi putut să nu însemne nimic pentru un bărbat de vârsta mea, dar pentru mine au însemnat începutul. Începutul unei altfel de tinereţi. Ascultând-o, o şi vedeam tolănită nu pe canapeaua de la Ivy, ci pe cea din living-ul meu, nu printre liane curgătoare, palmieri şi ficuşi, ci printre cărţile din biblioteca mea, mi-o şi imaginam lenevind cu o carte-n mână în chiloţi şi tricou, cu picioarele goale, proaspăt epilate, suite pe speteaza canapelei, cu degetele de la picioare cu unghiuţele vopsite cu roşu mişcându-se milimetric, proiectate pe peretele alb, o vedeam scriind la următorul ei roman pe care urma să i-l inspir şi la care aveam să dau o substanţială şi nepreţuită mână de ajutor, o vedeam deja în aşternuturile mele (am obsesia aşternuturilor imaculate, apretate, călcate), zbătându-se deasupra mea, scoţând sunetele acelea pe care nu le-am mai auzit de ceva vreme (de nişte ani, dacă e să fiu cinstit). Aveam de gând să-i fac toate poftele, s-o alint, s-o plimb, să-i cumpăr parfumuri şi carneţele cu coperte îmbrăcate-n mătase, pixuri aurite cu mină cu gel, ciorapi din mătase, pantofi cu toc, cercei atârnători, aveam de gând să-i fac micul dejun, să-i citesc cărţile mele preferate... Cam tot ce n-am făcut pentru fiică-mea. De fapt, aveam de gând să-ntineresc pe seama ei. Dacă vrei, spune-i perversitate, dar nu e. Spune-i înşelătorie, dar nici asta nu-i. N-ai decât să crezi că sunt un bătrân pervers şi cinic. Dar nu sunt. Când vei avea 70 de ani, o vei afla, dacă vei avea noroc. Dacă nu, nu vei pricepe niciodată ce spun.
Nu cred în Dumnezeu, dar nici ateu nu sunt. Am avut de câteva ori nevoie de El, dar El n-a fost acolo niciodată. Nu mă-ntreba în ce cred, încă nu m-am hotărât şi sunt ceva ani de când nu-mi mai bat capul cu povestea asta. Cred, în schimb, în hazard şi-n noroc. Ca şi în ghinion, de altfel. Fundamental vorbind, cred în mine. Ştiu că aşa cum îmi aştern, aşa dorm. Ştiu că, dacă viaţa n-are sens, omul trebuie să aibă unul. Dar la vârsta mea toate astea nu mai sunt de folos, sunt, vorba Nataliei, fumate. Relaţia noastră se desfăşura după legi pe care ea le instaura. Una dintre ele imita principiul al III-lea al mecanicii: de câte ori ea acţiona asupra mea cu o forţă (de pildă, forţa ironiei ei devastatoare), de atâtea ori acţionam, la rândul meu, cu o forţă de trei ori mai mare (cel mai ades cu sens de gratificare). Religia noastră se construia încet şi sigur şi, ca orice religie, îşi manifesta forţa de atracţie într-un mod insesizabil. M-am trezit captiv în lumea labirintică a minţii ei, a vieţii ei, a trupului ei subţirel înotând în colagenul pe care vârsta ei tânără îl secreta în exces, m-am trezit făcând parte integrantă din fiziologia ei. Mă lăsam purtat în montagne russe-ul trupului ei, mă hrăneam cu umorile ei, eram umorile ei, schimburile ei intercelulare, electrolitul universului pe care Natalie îl reprezenta. Şi, desigur, totul era reciproc. Natalie stătea acolo, în nodurile sinapselor dintre neuronii mei, irizând valuri de lumini diafane şi de senzaţii pe care nu le mai trăisem. Susurul pipiului de dimineaţă era o simfonie compusă special pentru mine. Cred că aş fi fost în stare să-i sorb urina dacă m-ar fi pus s-o fac. Tot ce ţinea de ea, tot ce venea de la ea era elixirul noii mele tinereţi. Cum te poţi culca cu un bărbat care ţi-ar putea fi bunic, o şicanam uneori. Mă privea ironic, fix, cu ochii ei verzi şi tăioşi, alteori îmi răspundea prin "Tu ruşinezi şi Moartea, pe pământ Atot stăpânitoare" - Sonet 18, alteori prin "sunt păgubaşul vinovat"[i]. Doar privirea aceea fixă nu i-am înţeles-o la timp.
Seara ascultam Chopin, ea, cu părul răsfirat în poala mea, eu, plutind în ciuda forţei gravitaţionale pe care intransigenţa ei delicioasă o întruchipa. Existau ora de muzică, ora de masă, ora de masaj, ora de lectură, orele de scris. Un munte de libertate şi de voinţă, asta era Natalie. Un munte de autoritate. O autoritate deontică de care mă lăsam copleşit ca un ucenic în faţa unui maestru. Era falică, dominatoare. Nu vorbea niciodată de ai ei, ca şi cum n-ar fi provenit dintr-o pereche ovul - spermatozoid, ca şi cum ar fi fost propriul ei produs. Toate astea constituiau, pe-atunci, obiectul fascinaţiei mele. Era zeiţa, iar eu, sclavul ei fericit. Anexa ei. Nu ştiu dacă înţelegi, eram o anexă. Un obiect. Dar eram fericit.
Nu, nu am văzut nimic din bizareria ei pentru că tot ce făcea sau spunea era strălucitor, orbitor. Se închidea uneori câte trei ore în birou, de unde se întorcea cu 10 - 15 pagini absolut briliante. Mi le trântea în faţă - trântea, acesta e cuvântul - cu un gest de triumf, ca pe o permanentă dovadă a genialităţii ei. Nu ştiu de unde scotea chestiile alea care mi se păreau supraomeneşti. Şi, în loc să fie epuizată după un asemenea travaliu, mintea ei era şi mai incandescentă, şi mai capabilă să gândească cu o viteză halucinantă cu care, deseori, nici nu puteam ţine pasul. Făcea asocieri uluitoare, la care niciodată nu m-aş fi gândit. Avea capacitatea să creeze legături logice între lucruri care nu păreau să aibă vreo legătură. Lucrurile deveneau posibile doar pentru că ea era cea care le gândea. Orice minte îşi formează, de-a lungul vieţii, pattern-urile ei pe care gândirea le foloseşte într-un mod cu totul inconştient. Mintea ei incredibilă scăpa oricărei matrici. Nu reuşeam să decelez modelul ori pentru că mintea ei era prea complexă, ori pentru că, pur şi simplu, nu exista niciunul. Nici nu-mi mai dădeam seama dacă ceea ce spunea era adevărat sau nu, într-atât de întemeiat era totul. Problema mea a fost că m-am centrat pe raţional.
Deocamdată, însă, nu exista nicio problemă. Preferam să admir reflexele aurii din arămiul buclelor ei, curcubeele din mătasea irizată a pupilelor, preferam să gust dulceaţa gropiţelor din obrajii moi şi delicaţi, puful lor argintiu care dădea tenului aparenţa unei lumini tainice, care nu ştiai de unde vine. O contemplam îndelung, când adormea în câte-o după-amiază în braţele mele, pe canapeaua din living, învăţându-i pe de rost geometria specială a feţei, curburile osaturii, îi număram expiraţiile, îmi apropiam nasul de nasul ei pentru a inspira aerul pe care-l dădea afară prin nările mici, ca şi cum aş fi vrut s-o iau înlăuntrul meu. După doar o lună, Natalie mă locuia cu totul şi cu totul. O priveam şi, invariabil, mă întrebam, fără să ştiu să-mi răspund: cine era această Natalie, de fapt? Ce anume era ea? Şi cine, ce mai eram eu? Ce era ea în raport cu mine şi ce eram eu în raport cu ea? Care era raportul fiinţelor noastre şi la ce anume se raporta acest raport? Se ridica ea, Natalie a mea, la înălţimea interogaţiei mele de sine însăşi sau, în realitate, se situa mai degrabă în afara interogaţiei mele? Sau nu cumva eu eram cel care nu-şi putea înălţa interogaţia la nivelul fiinţei ei? Unde era ea de aflat? Şi, ca să ies din marasmul întrebărilor fără rost, tot singur îmi răspundeam: Natalie era de aflat în ea însăşi, doar acolo şi nicăieri altundeva, în ciuda a tot şi a toate. Retorica mea rămânea fără sens, cu toate că alţii intraseră în istorie generalizând întrebările pe care, în acea etapă a vieţii mele, hazardul m-a făcut să mi le pun. Azi, ştiu: se poate trăi liniştit, fără consecinţe şi în lipsa acestor întrebări. Natalie era, de fapt, hazardul însuşi. Adică un fenomen căruia nu aveam ce-i opune. Dar de gândit, mă simţeam nevoit să-l gândesc. Deocamdată, îl observam.
Nu am reuşit să-mi dau seama dacă Natalie trăia după vreun proiect anume sau dacă trăia fiecare zi aşa cum îi venea sau aşa cum se nimerea. Din ceea ce vedeam, puteam deduce că, după ce-şi demonstrase că este suficient sa-şi propună ceva ca imediat să-i reuşească - reuşise cel puţin două proiecte majore: magazinul de ceaiuri şi cafele şi câştigarea Man Booker Prize -, renunţase la proiecte şi trăia, pur şi simplu, de plăcere. Ca şi cum mai mult nu exista. Trăia fără plan, fără ţinte, fără să-şi bată dinainte capul cu ziua de mâine, cu atât mai puţin cu cea de poimâine. Nu avea obligaţii, în viaţa ei nu existau niciun fel de constrângeri, nu era presată de niciun fel de termen, nu era datoare nimănui cu nimic. Cel puţin asta părea să spună veşnica ei seninătate, veşnica ei nepăsare, dacă mi-e permis. Da, nepăsare cred că-i cuvântul potrivit. Era dură. Specială şi dură. La un moment dat îmi trecuse prin minte că ar fi putut fi o femeie lipsită de afectivitate, dar atunci când zâmbea îmi spuneam că un asemenea zâmbet poate izvorî doar dintr-un suflet, că trebuie să-şi aibă obârşia în suflet, că aşa ceva nu poate fi cu totul gratuit. Îmi lăsa sentimentul că, în măsura în care contam pentru ea, exact în aceeaşi măsură nu contam deloc. Aşa era Natalie, dintr-o extremă în alta, trimiţându-mă între Scylla şi Caribda şi de la Ana la Caiafa. Mă obişnuisem, într-o măsură apreciabilă, cu stilul ei. Un singur lucru mă năucea cu adevărat. Natalie se futea ca nebuna. De fiecare dată, oriunde, oricând. Nu exista n-am chef, mă doare capul, mâine sau peste trei zile, nu exista sunt la ciclu, nu acum sau abia am mâncat, iubitule, am burta plină. Nu, aşa ceva nu a existat. Şi aşa ceva n-am întâlnit în viaţa mea. Mi-am spus că va ţine un timp, după care libidoul ei va scădea. M-am înşelat.
Înainte de Natalie, aveam bunul obicei de-a ieşi, de două ori pe săptămână cu George, George Eastwood, prietenul meu de-o viaţă. Mă sunase ieri, 15 iunie 2018, la 9 dimineaţa, dându-mi un ultimatum: ori ne bem cafeaua împreună a doua zi la orele 10, ori se duce la poliţie şi semnalează dispariţia mea. A doua zi, la cafea, i-am povestit despre Natalie. M-a ascultat din ce în ce mai îngrijorat şi, după un ceas, a conchis: prietene, eşti un dobitoc. Şi şi-a pus mâinile-n cap.
- Uite ce e, George, nu vreau deloc, dar deloc să simţi nevoia să mă salvezi. Nu vreau să mă salvezi din măreţia unui prezent pe care tu îl consideri meschin. De data asta nu mai suntem în acord şi va trebui să accepţi acest lucru. Priveşte-te: porţi haine vechi, ca la 70 de ani...
- Dar am 70 de ani, a zis, cu ochii ieşindu-i din cap.
- Oi avea tu, eu am altă vârstă. Hai, George, dă-o-n mă-sa, despre ce vorbim? Ştii bine cum stă treaba cu vârsta. Nu încerca să-mi impui intrarea într-o religie de care mă simt străin. Nu mă pune să îngenunchez seara, la culcare, să-mi spun rugăciunea şi să sper că voi fi primit în împărăţia Domnului. Fă-o tu, dacă te ajută, dar lasă-mă pe mine, ateu cum sunt, să-mi trăiesc miracolul sau ceea ce consider eu a fi un miracol, aşa cum sunt în stare. Pe lumea ailaltă n-o să-mi contabilizeze nimeni numărul de iubite sau faptele bune, n-o să-mi cântărească nimeni clipele de plăcere şi cele de tristeţe sau sumele cu care am contribuit la asigurările de sănătate şi cele pe care le-am cheltuit pe plăceri. Ştii ceva, George? Vreau să fac şi eu ce-mi place, nu doar ce trebuie. Şi puţin îmi pasă dacă cineva mă judecă sau nu.
Îl priveam pe George, în hainele lui învechite, cum stă şi mă priveşte tâmp, cu mâinile încrucişate pe masă, în faţa ceştii de cafea şi mă gândeam că nici măcar omul ăsta, prietenul meu de-o viaţă, nu mă iubeşte suficient încât să-mi dea binecuvântarea noii mele vieţi. Adevărul e că-l trădasem, că suspendasem un ritual care se petrecea de 15 ani, nimic altceva decât o rotiţă a mecanismului ineludabil al îmbătrânirii, când simţi nevoia să conservi cât mai multe lucruri din trecut, dar nu e ăsta motivul datorită căruia totul se schimbă atât de greu?, mă întrebam în timp ce încercam să nu-l înfrunt pe George cu argumente care pentru el oricum n-ar fi contat pentru singurul motiv că nu erau nişte argumente potrivite vârstei noastre. George nu ieşise niciodată din cuminţenia vetustă a puloverelor tricotate de nevastă-sa, din cămăşile cadrilate din bumbac, din pantalonii de stofă călcaţi cu dungă. Nu purtase în viaţa lui o pereche de blugi sau de adidaşi, se bărbierise, toată viaţa, în fiecare dimineaţă, luase, nesmintit, cele trei mese regulamentare zilnice, nu se îmbătase niciodată şi nu trăsese o înjurătură. Nu futuse nimic în afara patului conjugal, unde, invariabil, stătea, de-o viaţă, propria nevastă. Cu toate astea, reuşise să fie un bun prieten. Cea mai mare escapadă a vieţii sale fusese cafeaua, de două ori pe săptămână, pe care-o băusem împreună în ultimii 15 ani, aşa că George, bietul de el, n-avea cum să înţeleagă ce-i spun. În cele din urmă, smulgându-se din uluirea pe care i-o pricinuisem, a zis:
- Ştii ce mă îngrijorează? Că nu-ţi dai seama niciun strop cât de schimbat eşti. Nu că ţi-o tragi cu una de 3o de ani e problema, nu că ai uitat de mine, ci că nu realizezi că nu mai eşti tu, asta e problema. Tu nu mai eşti cel pe care-l cunosc de 20 de ani, ai devenit cineva pe care nici măcar tu nu-l cunoşti. Mi-e teamă pentru tine, dragul meu, nu meritai aşa ceva. Dar nu vei avea pe cine da vina şi, chiar de vei avea, asta nu-ţi va folosi la nimic.
Ne-am despărţit după vreun ceas. Ne-am îmbrăţişat ca doi buni prieteni care ştiu că s-ar putea să nu mai existe o data viitoare şi de-abia lucrul ăsta m-a pus pe gânduri. Altfel, eram convins că George nu pricepuse nimic. Dar nici n-aveam nevoie să priceapă cineva ceva. M-am grăbit spre casă, unde mă aştepta iubita mea cam nebună. Am găsit-o cu fundu-n sus, întâmpinându-mă cu o privire metalică. Tocmai îşi făcuse o cafea. A luat ceaşca şi s-a dus în birou. M-am dus după ea. Vreau să scriu, a zis şi m-am retras, ca să nu perturbez procesul de creaţie. Începuse să mă cam deranjeze chestia asta cu vreau să scriu, care survenea din ce în ce mai des. Nu scrisul mă deranja, doar nu eram nebun, ci concedierea mea absolută, pe care-o trăiam ca pe o anulare. Ca şi cum aş fi fost un factor disturbator care trebuie eliminat. Un ţânţar. O muscă bâzâitoare. Nu aveam voie să fac niciun zgomot, nu puteam scoate niciun sunet, nu puteam s-o chem la masă sau s-o întreb ceva. Trebuia să fie linişte desăvârşită, "nici să nu simt că eşti aici", cum spusese cândva. Mi-am zis că poate senzaţia de iritare se datora întâlnirii cu George, care reuşise să acceseze, infinitezimal, ceva din vigilenţa de pe vremuri. Am alungat gândul, ca şi cum ar fi fost o prostie. Dar senzaţia de iritare a rămas. A fost pentru prima oară când, de când cu Natalie, am avut sentimentul unui imens gol. Dispariţia ei în birou nu a mai lăsat în urmă un spaţiu plin de aşteptări, ci un gol, ca şi cum Natalie se aneantizase, nu eu. Ca şi cum fusese înghiţită de o gaură neagră. În liniştea ca de vid care se lăsase, am auzit un urlet. Inima mi-a sărit cât colo. Am dat năvală în birou, cu inima bătându-mi nebuneşte şi, cu siguranţă, cu o faţă în deplin acord cu sperietura. Natalie a început să râdă satisfăcută, apoi s-a aruncat de gâtul meu şi m-a sărutat cu o pasiune pe care nimic nu o justifica.
- Aveam nevoie de o întruchipare proaspătă a fricii, a zis, după care m-a concediat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Cele 20 de secunde m-au şocat. Stăteam ca prostul în bucătărie şi nu-mi venea să cred că fusese capabilă să-mi producă asemenea spaimă doar ca să obţină o imagine pe care s-o scrie la cald. M-am hotărât să pun problema pe tapet imediat ce avea să iasă din birou. Am dat perdeaua la o parte şi rămas privind pe geam. Strada scăldată într-o lumină caldă, siluetele deopotrivă delicate şi greoaie ale copacilor înfrunziţi, zidul alb, imaculat al casei din spatele gardului de piatră, cu ferestrele ei înalte, elegante, din alt secol, cu tâmplăria din lemn vopsit într-un maron castaniu, perdelele dantelate, în spatele cărora întrevăd mişcările calme ale doamnei Sparrow, aerul de viaţă tihnită datorat armoniei căpătate în timp. Suntem vecini de-o viaţă, o vreme am fost coleg cu soţul ei. Un cuplu frumos, pe care ţi-e drag să-l priveşti. Şi dintr-odată mă simt singur şi trist pentru că ştiu că tihna aceea lipsită de exuberanţă le conferă Sparrowilor ceva ce eu nu voi trăi niciodată. Poate că George are dreptate, poate că povestea cu Natalie ar fi cazul să se-ncheie, poate că e momentul s-accept că am 70 de ani şi poate c-ar trebui să fac ceea ce face un bărbat (un fost bărbat) ajuns la 70 de ani. Privesc oraşul prin bucata mea de fereastră şi realizez că este construit nu precum viaţa unui om, ci precum viaţa multor milioane de oameni, fiecare cu epoca sa, cu noutăţile ei, cu materialele ei inovatoare, cu stilurile ei diferite, cu inadecvările ei, cu greşelile ei adăugate greşelilor celorlalţi şi oraşul ăsta e viaţa mea, e mica mea viaţă, adică nimic la scara Vieţii şi a Timpului, nimic în marea orânduire a lumii, nimic la scara planetei şi a galaxiei, absolut nimic la scara cosmosului, nimic, nimic, nimic şi dacă toate astea există, dacă toate astea au fost posibile, atunci ele trebuie să aibă o noimă, trebuie să poarte un sens pe care sunt incapabil să-l descifrez şi atunci ce dracu este viaţa mea, care este noima ei, pentru ce-am făcut umbră pământului atâta amar de vreme, pentru ce s-aştept bătrâneţea cu ravagiile ei şi mama care-a murit de-un cancer nenorocit de oase, o criminală de boală care i-a măcinat oasele, transformându-le în praf şi ochii ei atât de plini de viaţă izbucnind cu disperare din ruinele unui trup care nu se mai putea purta nici pe sine şi tata cu pneumonia lui terminală, după ani de zile de înghiţit praf dentar, smalţul acela cu miros cumplit de deşeuri umane umplându-i plămânii, transformându-i în caverne, asta e viaţa unui om, o cavernă urât mirositoare, o curbă a lui Gauss, ca viaţa unui imperiu, ca oricare viaţă, până la urmă. Viaţa ca o corabie beată, plutind în derivă spre nicăieri, în virtutea inerţiei unei mări de culoarea vinului, de culoarea algelor, de culoarea azurului, de culoarea respingătoare a broaştelor râioase, de culoarea unei flegme purulente. Tata... Cum de n-am văzut? Cum de nu mi-am dat seama că Natalie însăşi era praful dentar care-mi umplea, pietrificându-mi-le, alveolele pulmonare, că datorită lui Natalie nu mai puteam respira ca înainte, că, fără să ştiu, îmi alesesem boala după modelul tatălui meu, Tatăl nostru care ne eşti în ceruri, sfinţească numele Tău, mare grădina ta, Doamne şi mulţi suntem cei nevolnici şi beţi, cu mintea aiurită, întortocheată pe nepriceputele Tale cărări, călugărul de la biserica aceea spaniolă povestindu-mi istoria locului, arătându-mi plin de mândrie şi de solicitudine pietrele funerare ale celor care înălţaseră biserica şi care apoi a dispărut după nişte copaci de parcă fusese o nălucă, drumul chinuitor pe el camino şi semnul scoicii repetat le nesfârşit, cale de mii de kilometri, vânturile câmpiilor spaniole cu mireasma lor spaniolă şi bătăturile mele englezeşti, picioarele murate în bocancii grei, pe care i-am cărat ca pe o cruce nepotrivită, praf şi pulbere, praf şi pulbere... Uşa s-a trântit de perete cu un zgomot teribil, pulsul mi-a luat-o razna şi Natalie a apărut în prag, radiind de lumină şi de zâmbet, cu teancul de coli în mână. Le-a trântit pe masă, în faţa mea, cu un gest de sfidare şi de triumf, mi-a întors spatele şi a plecat, fără să scoată un sunet, să facă duş.
Doar o femeie poate rosti cuvântul "da". A spus da în felul ei languros, când a ieşit de la duş, cu toate că nu-i pusesem nicio întrebare. A apărut cu prosopul drapându-i trupul elastic, încă umedă, cu broboane lucioase de apă spuzindu-i pielea bronzată, proaspătă, frumos mirositoare, a viaţă şi a parfum, a viaţă şi a fructe zemoase. Nu-i pusesem nicio întrebare dar a spus da, mi-a înfipt o mână-ntre picioare şi m-a sărutat cu buzele ei cu gust de caramel, umede, moi, periculoase. Minţile mi s-au tulburat, erecţia bruscă a devenit prea repede dureroasă. Am suit-o cu fundul pe masa din bucătărie şi nici nu ştiu dacă eu i-am tras-o ei sau ea mie. La sfârşit, s-a suit pe masă, a tras perdelele şi s-a înfăţişat trecătorilor preţ de o secundă în toată goliciunea ei perversă şi orbitoare. Nu cred c-a văzut-o cineva, dar pentru ea gestul a contat. Pe mine m-a înmărmurit. Oricât aş fi de nonconformist, mi-am dat seama că aşa ceva nu e normal. Este pentru prima şi ultima oară când faci asta, i-am zis şi dulceaţa din privirea ei s-a transformat în aceeaşi lamă de oţel cu care mă întâmpinase la întoarcerea de la cafeaua băută cu George.
- Mai bine pune mâna şi citeşte, a zis, făcând semn spre colile de pe masă, împrăştiate de scurta noastră zdupăneală. Prostule, mai bine pune mâna şi citeşte, a zis şi a plecat în dormitor, să se-mbrace.
Jan era magnificient, capabil de-o jocularitate deopotrivă strălobscură şi pedant capricioasă. Biata Molly, depăşită de geniul în neobosită desfăşurare a minţii lui, îl privea ca pe o piesă de teatru, stând ghemuită, fără să scoată un sunet, în loja familiei regale, între pernele umpulte cu puf de pinguin, sorbind când şi când dintr-o cană cu ciocolată aromatizată cu vanilie de Madagascar şi scobindu-se, uneori, în nas. Privea un creator, fără-ndoială, un făuritor de expozee brilimpresionante din care se năştea, chiar sub ochii ei, în timp real, o lume pe care Jan o popula cu fiinţe cărora le atribuia din primul moment un rol, un sens, un destin, un scop. Nu urma nicio logică, nici măcar pe cea a bunului simţ. Lui Molly îi devenise clar aspectul acesta atunci când Jan a inventat-o pe Foxy, obligând-o să-şi îngroape fiica sub o ghindă falnică, seculară, ivită cândva, cu trei sute de ani în urmă, dintr-un stejar viguros. Curva dracului, şi-a spus Molly în gând, uite cum se pune la adăpost de propriul trecut, nu cumva s-o ajungă din urmă, apoi a mai luat o gură de ciocolată, care-a lăsat urma conturului hărţii Africii pe boticul ei dulce.
Am recunoscut imediat stilul lui Natalie Preston, câştigătoarea Booker-ului, şi tot imediat am descoperit că despre mine scrisese. Şi, cu toate că de astă dată era o scriitură de proastă calitate, m-a enervat să constat că personajul principal sunt eu. Mă numise Jan, un puşti care învăţase franceza de la bonă şi germana de la guvernantă, dar nu reuşise să le deprindă pe niciuna suficient de bine, astfel încât nu îşi oferise accesul în lumea bună a vremurilor şi trebuie să-şi aleagă nevasta din rândul clasei de mijloc. Şi pentru că nu învăţase niciuna din limbi, Jan, devenit scriitor, nu-şi oferise nici accesul la literatura mare citită la sursă, aşa încât se autocondamnase la a citi în traducere (lucru despre care Borges este de părere că nu există) şi, neavând încotro, fusese condamnat să scrie numai şi numai în engleză, nedepăşind niciodată nivelul "viselor scurte", rămânând, în acest fel, un exemplar scriitor mic, "de parcă s-ar fi născut în Balcani". De-aici, o viaţă mediocră, ca să nu zic de rahat. Cam la asta se reduseseră poveştile mele susurate la urechea lui Natalie în timpul plimbărilor noastre nocturne prin Richmond Park, printre cei 700 de stejari şi nu ştiu câte sute de cerbi, sau prin grădinile italiene de la Kensington, cu cele cinci fântâni ale lor. Viaţa mea devenise o comedie absurdă de cincisprezece pagini, o sumă de caraghioslâcuri presărată cu amante de proastă calitate, perfect concordante cu calitatea vieţii mele. Dar, oricât m-aş fi enervat, oricât de proastă mi s-ar fi părut, de astă dată, scriitura, nu am putut să nu mă las impresionat (ca să folosesc un cuvânt moale) de impenetrabila şi strălucitoarea - acesta e cuvântul - harababură a celor înşirate în cele cincisprezece pagini. Natalie descrisese, cu umor nebun, zecile de tipuri vinuri pe care le băusem la viaţa mea (şi despre care tot eu îi povestisem), enumerase, parodiindu-le, numele străzilor pe care ne plimbasem, titlurile poeziilor pe care i le recitasem şi ale cărţilor pe care aş fi vrut să le scriu, în fraze interminabile descrisese subiectele acelor cărţi condamnate să rămână nescrise (şi pe care, într-un mod de nedescris, ea tocmai le scrisese, lucru care a suscitat o furie care până atunci îmi rămăsese străină), iar la un moment dat pomenise de un păcat care se cerea pedepsit, care avea să fie pedepsit, care nu putea fi anulat şi din a cărui pedeapsă nu mă puteam sustrage, un păcat de negândit a cărui imanentă justiţie avea, cât de curând, să-şi spună cuvântul, din senin, pe neaşteptate şi, desigur, pe negândite, "căci pe lumea asta numai Dumnezeu cel de negândit gândeşte". Cu asta se încheiau, brusc, cele cincisprezece pagini trântite - acum îmi seama - cu un soi de rânjet, pe masă, în faţa mea. Ca o ghilotină care decapita o căpăţână. Sau care urma să decapiteze o căpăţână.
[i] W. Shakespeare, Sonet XXXV, traducere Radu Ştefănescu.