Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  49

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Lucruri mici


Ioana Scoruş

06.01.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Vârsta aia nenorocită la care o fată nu poate fi considerată nici femeie, nici copilă. Vârsta aia la care, privind-o, vezi materia fluidă a tuturor promisiunilor pe care trupul ei le întruchipează. De exemplu, atunci când îşi dă la o parte o şuviţă căzută pe frunte, apoi întoarce lent capul şi te priveşte de pe culmile nu doar ale frumuseţii ei de azi, ci mai ales ale celei de mâine. Are conştiinţa frumuseţii ei şi asta îi dă un aer de superioritate. Vârsta asta este un blestem pentru unul ca mine. Sunt sensibil la frumuseţe pentru că am avut mereu de-a face cu ea. Frumuseţea rafinată a mamei, o baroneasă fugită din calea lui Hitler care şi-a găsit liniştea în braţele unui bancher elveţian - tata. Tata care-a făcut o mică avere profitând de degringolada războiului, din care m-am născut eu. Aş putea spune că sunt copilul lui Hitler, căci dacă nu ar fi fost el, mama nu l-ar fi întâlnit pe tata. Apoi, frumuseţea Alpilor, în mijlocul cărora m-am născut. Frumuseţea Parisului şi a operelor de artă din muzeele pariziene. Frumuseţea porţelanurilor englezeşti, care pentru mama reprezentau o comoară. Frumuseţea Claudion-ului sustras din Micul Trianon, care-a ajuns în casa noastră în schimbul unei sume fabuloase. Frumuseţea decoraţiunilor interioare pe care mama le schimba o dată la trei ani, când se plictisea de ele. De fapt, se plictisea de absenţa tatei. Nu în cele din urmă, frumuseţea arogantă a titlului de baron, drept moştenit prin naştere.

Îmi fusese hărăzit să devin bancher sau avocat. Să porţi povara dorinţelor genitorilor nu e deloc o distracţie. Fiind legat de frumuseţe, a trebuit să lupt împotriva necesităţii altora de a deveni bancher sau avocat, dezamăgind pe toată lumea. Dacă mama nu a înţeles, dintr-o anume decenţă, această nevoie a mea, tata, în schimb, nu a vrut să înţeleagă. Vreau să spun că a fost o alegere. Tata nu mi-a fost solidar. Ca bărbat, ar fi trebuit să înţeleagă. Eu sunt doar fiul ratat, copilul de bani gata care-şi va îngropa familia cu tot cu tradiţia ei. Împotriva tuturor aşteptărilor, m-am făcut profesor. Mai corect spus, antrenor. De înot. După şocul iniţial, o mică atenţie din partea tatei către Cambridge University, constând în fondurile necesare construirii unui bazin de înot de 25 m lungime şi iată-mă antrenorul lotului universitar de fete. Iată-mă în mijlocul frumuseţii. Ceea ce mă recomanda era şi titlul de campion mondial, obţinut exact în ziua în care împlineam 50 de ani, cu una dintre fetele de la clubul la care antrenam. Învăluit în aura titlului, am descins în aburii bazinului studenţesc ca un Poseidon poposind pe o plajă virgină. Şi iată nimfetele zvelte cu ochi umezi umplând vestiarele bazinului. Şi iată carnea fragedă inaugurând ţărmurile mării pe care-o adusesem în mijlocul campusului. La selecţie s-au prezentat şi vreo trei coţofene, de care-am scăpat fără să stau pe gânduri. Iată-mă, deci, în miezul umed al frumuseţii. Iată-mă în rai.

Sunt un nenorocit. Am dezamăgit pe toată lumea. Şi pe mama, care mă voia avocat, şi pe tata, care mă voia bancher, şi pe bunicul, care-mi hărăzise mersul în trăsură, vizitând moşiile nemţeşti care urmau să intre în posesia mea la moartea lui. Mi-e şi ruşine să mă prezint: baronul von Thiesner, antrenor de înot. Mai mare râsul! S-ar putea spune despre mine că sunt un dandy, dar sunt un tip discret. Aşa încât despre mine, graţie titlului de baron, se spune că sunt un domn. Un gentleman. Parţial adevărat. Asta pentru că în esenţa esenţelor mele sunt un nesimţit interesat strict de frumuseţe. Singurul lucru la care rezonez autentic este frumuseţea, restul este teatru. Sunt sclavul frumuseţii. Iar Eve era un fenomen de frumuseţe. Numai cineva ca mine îl putea recepta şi absorbi în toate dimensiunile lui. Eve era diamantul din centrul coroanei, încă neşlefuit. Perla încă nedezghiocată. Focul mocnind sub tăciuni încinşi. Focul care trebuie doar aţâţat.

A venit la bazin pe la jumătatea primului semestru, etalându-şi trupul sfidător. Odată cu apariţia ei, noţiunea de perfecţiune s-a văzut nevoită să se upgradeze. 19 ani nu e o vârstă, e un cusur. Un obstacol. Dar şi o provocare. O limită, dar nu una absolută. O capcană. Şi o provocare. Numai că s-a dovedit o imposibilitate. Eve a venit la bazin nu pentru că voia să înveţe să înoate, ci pentru că era sensibilă la titluri. O reverenţiozitate moştenită din familia ei destrămată, o plecăciune în faţa idealurilor unei alte lumi. Combinaţia titlurilor de baron cu campion mondial s-a dovedit a fi irezistibilă pentru Eve. Admira fără rest nu medicii, ci pe cel mai strălucitor chirurg. Nu cercetătorii, ci pe cel care tocmai încasase Nobelul. Nu alpiniştii, ci pe cel care cucerise cel mai înalt vârf. Nu capetele încoronate, ci monarhul care nu abdicase nici în exil. Zeul ei se numea Principiul Excelenţei, iar deasupra mea strălucea, irezistibil, titlul de campion mondial la 100 m spate. Şi cel de baron. Dar ce e performanţa în faţa frumuseţii? Nici însăşi Cântarea Cântărilor, pe care bunică-mea mă obligase s-o citesc într-o vacanţă de vară, tolănit pe brocarturile canapelelor din marele salon, nu se ridica la înălţimea perfecţiunii Evei. Operă de artă, asta era Eve. O operă de artă atrasă ca fluturele de noapte de lumina irezistibilă a becului. De rezonanţa titlurilor mele.

Adevărul e că nici eu nu arătam prea rău, cu toate că aveam aproape triplul vârstei ei. Dar nu vigoarea trupului unui fost sportiv de performanţă o impresiona pe Eve, ci mai ales vârsta. Există printre studente o anume categorie - slavă Domnului! - care atribuie vârstei toate însuşirile pe care le idealizează. Puştoaicele astea te consumă nesăţios, până la ultima suflare, şi chiar până dincolo de ea. Nu am apelat la mica stratagemă cu petrecerea studenţească de la sfârşit de an. A-mi aduna căprioarele laolaltă pentru o scurtă vânătoare o singură dată pe an era cu totul insuficient. Aşa încât am inventat campaniile de pregătire psihologică şi de relaxare, o dată pe săptămână. Performanţa cere sacrificii. Iar ele se supuneau fără crâcnire, în schimbul plăcerii unice de a fi în preajma mea. Nu e nici o noutate că am succes la femei. În camera obscură amenajată la mine acasă, mângâiate de lumina verde liniştitoare a ledurilor, lungite pe salteluţe special cumpărate pentru ele, fetele îşi povesteau, cu ochii închişi şi într-o stare de letargie, trecutul. Muniţie de război obţinută gratis. Freud ar fi pălit de invidie, Jung ar fi jelit de bucurie. Camera se umplea cu mireasma trupurilor lor catifelate. Le cerusem ţinută lejeră, iar unele înţeleseseră prin asta, de-a dreptul tendenţios, costumul de înot. Altele, mai pline de hormoni, apelaseră direct la lenjeria intimă, asortată cu bustiere minuscule. Fundalul muzical încerca, de fiecare dată, să contrabalanseze atmosfera de promiscuitate care se instala odată ce fetele se aflau la orizontală, cu ochii închişi. Eve nu închidea ochii niciodată. Îşi sprijinea capul pe Teddy-ul de pluş adus de-acasă, accesoriu obligatoriu frivolităţii ei, şi mă privea tăcând, profitând de semiobscuritatea înşelătoare, prin care făceam schimb de priviri potrivite oricăror interpretări.

Eve era acel amalgam de stupizenie infantilă colapsată, când şi când, de o inteligenţă debordantă, pentru care destinul nu există iar viaţa este suma a ceea ce reuşeşti să-ţi procuri singur, oamenii sunt cu toţii nişte cretini cu excepţia unor genii tutelare care conduc lumea iar familia este cea mai proastă afacere pe care o poţi face dacă te îndrăgosteşti. Familia, pentru Eve, este o afacere. Punct. Bărbatul ţi-l alegi. Pe o piaţă liberă, numai cerul este limita. Ce vrei să fie bărbatul tău? Cel mai strălucit chirurg? Nici o problemă. Pleci în căutarea lui. Cauţi în presă. În revistele de specialitate indexate. De exemplu, iei şi răsfoieşti Nature, în paginile căreia oricine şi-ar dona un rinichi ca să fie publicat şi acolo, în dreptul numelui autorului, găseşti un asterisc. Te duci în subsolul paginii şi dai de adresa de e-mail, cât şi de numele spitalului unde lucrează personajul ţintă. Cauţi pe internet informaţii despre victimă, citeşti articole de specialitate, îţi faci o idee, o imagine. Îţi baţi capul o vreme şi fabrici o strategie serioasă şi irezistibilă. (Cu un trup ca al ei, orice strategie e inutilă. Ar putea merge la sigur de fiecare dată.) Apoi, treci la atac. E însurat? OK, atunci ai ceva mai mult de lucru, dar asta nu poate fi, niciodată, un obstacol. Eve este o criminală fără remuşcări. Obţine tot, absolut tot ce-şi doreşte. Perfecţiunea trupului i-a solidificat, în timp, o încredere de sine de granit, o încredere masculină. Este insistentă şi persistentă. Imaginea ei dăinuie între pereţii camerei obscure multă vreme după ce ora de relaxare săptămânală se încheie.

Nu divergenţele de opinie pe care le crea erau delicioase, ci mutriţa ei ofensată, boticul ăla bosumflat, nasul care i se încreţea de ciudă, ochii care începeau să-i strălucească torid, înecaţi în lacrimi de furie abia reţinute şi, oh, da, mai ales gropiţele din obrajii perfect dăltuiţi de un Michelangelo pervers. Eve era viitorul meu trofeu. Piatra de marmură pe care mă încumetam s-o cioplesc şi s-o şlefuiesc vreme îndelungată, până aveam să scot din ea tot ce putea da. Frumuseţea fizică ce avea să completeze desăvârşirea spirituală, ale cărei pietre de temelie începusem să la aşez, dându-le, într-o zi, fetelor să privească Ziua, Noaptea, Aurora şi Amurgul, cele patru statui din Sacristia Nouă a capelei familiei Medici, lucru care pe Eve a tulburat-o, ţinând morţiş să rămână la sfârşitul orei pentru a-mi pune câteva întrebări. O voiam suficient de mult încât să nu-i îndeplinesc dorinţa, cu toate că ardeam de pofta de a-i fi în preajmă, de a-i dezmierda pielea crudă, de a-i răsfira părul stacojiu, tolăniţi pe salteluţele din camera obscură. Să te poziţionezi la distanţa optimă dintre speranţele şi îndoielile unei Eve, să-i oferi dezamăgirile necesare - iată esenţa succesului unui demers de cucerire fără greşeală!

Nu atunci i-am oferit accesul privilegiat la propria-mi persoană, ci în ziua în care a lipsit de la antrenament, văduvindu-mă de spectacolul obscen al splendorii trupului ei lasciv care numai bun de performanţă sportivă nu era, dar pe care îl vizualizam deja performând magistral în sălbăticia aşternuturilor mele din bumbac egiptean de cea mai bună calitate. Lipsise de la antrenament, dar mă aştepta la uşa casei. I-am văzut de departe coama castanie, prinsă într-un coc neglijent cu o clamă din sidef autentic, veche de vreo sută şi ceva de ani, după câte aveam să-mi dau seama imediat ce şi-a lăsat părul liber, aşezând-o pe masa din bucătărie. Părea doar tristă, dar era disperată. M-a implorat s-o primesc câteva minute, avea ceva să-mi spună, căuta o rezolvare şi nu avea cu cine se sfătui. Nu juca, era serioasă şi tocmai lipsa de tendenţiozitate m-a făcut să accept inopinata întâlnire, subiect al unor suave reverii ale zilelor imediat următoare.
- Nu staţi rău deloc, a zis când am invitat-o în bucătărie. Dar era de aşteptat să staţi atât de bine, zise privind holul casei, tapetat cu tablouri.

Şi alegerea bucătăriei ca spaţiu de primire făcea parte din strategie. Nu inviţi o puştoaică, mai ales o studentă, mai ales propria-ţi studentă, direct în camera de zi. Ori o ţii în picioare pe hol, ori îi faci onoarea s-o inviţi la un ceai în bucătărie. Nici Ulise nu s-a întors în Ithaca a doua zi. Stă în faţa geamului şi priveşte strada. Oftează. Fundul ei bombat împunge ţesătura pantalonilor crem din catifea elastică. Atunci când a pictat Nud dormind, Modigliani pe ea a avut-o ca model. Şi-a desfăcut părul iar clama din sidef a poposit pe masa mea. Amuletă impregnată cu mirosul părului castaniu. Imaginea Evei stând cu spatele la mine, plutind în starea aceea de tristeţe densă, îmi adună alchimic toate energiile în centrul plexului, disipând între oniric şi real materialitatea inefabilă a trupului ei. Felinarul se aprinde ca printr-o minune iar strălucirea lui o îmbracă într-o poleială moale, ca cea în care sunt împachetate delicatele trufe de ciocolată de fiţe. Dacă întind mâna, pot lua această trufă care nu-mi va opune nici o rezistenţă, îi pot da la o parte poleiala, o pot savura îndelung, o pot aglutina, o pot încorpora cu toată strălucirea şi moliciunea ei. Dar ea rămâne întoarsă cu spatele când spune:
- Nu mai am pe nimeni. Nu mai am nimic. Nu mai am soluţie.

Sigur că nu pricep. Sigur că mă întreb dacă nu cumva o fi vreo stratagemă din cele despre care vorbea într-una una din orele de relaxare din camera obscură, atunci când lumina verde îi developa figura în imagini ciudate, măşti vorbitoare lipsite de însufleţire, păpuşi mecanice dotate cu un motoraş care mişca buzele care grăiau omeneşte. Cu capul sprijinit pe nelipsitul Teddy de pluş, părea o vrăjitoare de ale cărei intenţii nu reuşeam să-mi dau seama. În Evul mediu ar fi ars-o pe rug încă de la naştere, doar văzându-i culoarea ochilor. Eve, oraş scufundat al istoriilor mele, pe cale de a se aneantiza în imaterialitatea luminii galbene a felinarului de pe 112, Silchester Road. Iat-o pe zeiţa care cultivă mistica zeului excelenţei şi a adjectivelor scrise cu majusculă recitind terţine din Divina comedie cu freamătul umerilor şi a coapselor ei foşnitoare, iat-o, sub cupola magisterială a titlurilor mele orbitoare, însămânţând, cu cuvintele ei fără sens, solul aluvionar al minţii mele care atinge incandescenţa doar privindu-i picioarele pe care catifeaua crem, elastică pare o a doua piele. Probabil că aşa arătau invaziile mongole, ca un imens nor de lăcuste apărut din cel mai pur senin, pentru ca imediat apoi să te devoreze până la aneantizare. Nu rezist în faţa frumuseţii. Este călcâiul lui Ahile, dar şi forţa mea. Nebunia mea. Cocaina mea. "Nimeni şi nimic" sunt cuvintele care-mi stăruie în minte, mierea din care, de vreo cinci minute încoace, se hrăneşte speranţa mea. "Nimeni şi nimic", Eve a rămas fără de Dumnezeu. Dar oare nu de aceea m-am născut, ca să fiu totul pentru Eve? Totul.
- Te-ascult, zic, în timp ce pun de ceai, un gest deopotrivă egoist şi generos.

De obicei, când fac ceai sunt singur. În general sunt singur. Aşa încât automatismele intră în funcţiune, lăsându-mi mintea liberă să navigheze pe unde vrea ea. Sau pe unde vrea inconştientul meu. Vreau să spun că atunci când sunt singur acasă - căci mai există şi aşa-zisa zi săptămânală de relaxare a fetelor în camera cu luminiţe verzi - existenţa mea înseamnă mai degrabă o stare uşor halucinatorie. Acum sunt în înfipt în concret, mă ţin bine de real, atent la toate semnele care vin dinspre Eve. Iar Eve tuşeşte după ce ia loc pe scaun, se foieşte puţin în timp ce umblă în geantă, o enormă geantă din piele muştar, asortată cu pantofii şi cu cureaua ceasului de la mână. Fata are stil. Scot din bufet două Limoges-uri de la 1914, singurele rămase intacte dintr-un servici făcut praf în timpul unui cutremur. Vestigii ale unei lumi care se mişca fără grabă, pe care mi-o imaginez tihnită şi scăldată în frumos. O lume în care porţelanurile încă se mai pictau cu mâna, în care se circula cu trăsura, în care pleava nu se amesteca cu aristocraţia. O vreme a prăjiturilor făcute în casă, fără potenţiatori de gust şi de miros, fără conservanţi, fără coloranţi chimici. Supa se servea din supiere uriaşe cu capace grele, şervetele se lucrau din bumbac şi nu din hârtie reciclată, broderiile se executau manual şi nu la maşină. O lume decăzută, totuşi, în care apărea gălăgia în locul muzicii, dodecafonia aia imbecilă simbolizând spulberarea unei lumi, pictura o luase razna, totul se prăbuşea. Şi totuşi, ce vremuri minunate, văzute de-aici, de pe prima treaptă a hidosului început de secol XXI! Eve îşi scoate ţigările din geantă şi mă întreabă din priviri dacă poate fuma. Oh, da, dragostea mea, da, creatură mică, poţi face ce vrei tu, mă poţi schingiui, călca în picioare, lega de calorifer, biciui, orice, poţi absolut orice. Poţi fuma, poţi da foc la casă, o poţi inunda. Dar toate astea doar le gândesc, încerc să nu transmit nimic din ceea ce trebuie să rămână ascuns. Torn ceaiul în ceşti când ea îşi aprinde prima ţigară. Trag scaunul de sub masă şi mă aşez în faţa ei. Iau o gură de ceai, timp în care mă pregătesc intens pentru întâlnirea cu privirea Evei. Ridic ochii din ceaşca de ceai când Eve slobozeşte un nor dens de fum alb-albăstrui prin care ochii ei strălucesc metalic. Şi-atunci, ceva se petrece.

Despre Eve nu se poate vorbi folosind vocabularul obişnuit. Nu se poate vorbi nici folosind un vocabular mai puţin obişnuit şi, de fapt, despre Eve nu se poate vorbi apelând la ceea ce îndeobşte numim vocabular. Eve nu este nici o sumă de verbe, nici o sumă de metafore. Eve nu este nici acţiune, nici frumos doar întrupat. Eve este. Pur şi simplu este. Dar nici asta nu e suficient când vorbeşti despre ea pentru că sintagma - un simplu verb, până la urmă - nu reuşeşte să spună, în definitiv, nimic. Şi nu, nu frumuseţea ei neverosimilă mă împiedică să spun ceva concret despre ea, nu triumful adecvării unor proporţii perfecte care toate laolaltă construiesc o femeie despre care aş crede că este ireală dacă nu s-ar afla exact în această clipă în faţa mea, şi nu euforia prelungită pe care prezenţa ei la doar jumătate de metru de mine mi-o conferă, ci faptul că în ea există ceva nemaiîntâlnit despre care, firesc, nu ştiu nimic. Nu ştiu ce anume este, deci nu ştiu să-l descriu. E ceva împrăştiat în fiinţa ei. E ca şi cum între celulele corpului ei au loc permanent evenimente care nu au loc niciodată între celulele corpurilor noastre, ale muritorilor obişnuiţi. Chiar şi acum, când e foarte tristă şi stă în faţa mea fumând deja a doua ţigară - în timpul primeia a tăcut uitându-se spre fereastră, ca şi cum n-aş fi existat - o privesc şi nu înţeleg imediat ceea ce văd. O, nu, Eve nu este un fenomen - da, este un fenomen de frumuseţe, dar asta, fundamental, nu înseamnă nimic, cu toate că poate însemna totul - Eve este suma tuturor fenomenelor de neînţeles cu mintea omenească. Eve nu este o metafizică, ci Metafizica. Atunci când Eve a început să vorbească, a fost ca şi cum aş fi ascultat o fată citind în miez de noapte, pe un canal tv fără sonor, un capitol din Critica raţiunii practice. O insomnie este o insomnie, dar o insomnie tulburată de o lectură din Kant, pe care o priveşti pe ecranul pixelat al televizorului fără să dai drumul la sonor este mai mult decât un scandal. Este o schizofrenie. Eve era schizofrenia însăşi. Sau poate că eu eram cel profund tulburat de frumuseţea sa, astfel încât sensul cuvintelor ei rămânea tulbure. Clama din sidef a poposit pe masă iar părul ei stacojiu se revarsă pe umeri, într-un dans deşănţat.

Ţi s-a întâmplat vreodată să percepi un lucru în alte dimensiuni faţă de cele cu care eşti obişnuit? Ai trăi vreodată măcar câteva secunde în care timpul se dilată la dimensiuni care nu mai au legătură cu timpul obişnuit, care este ceva insesizabil? Ţi s-a întâmplat vreodată ca acele clipe din aici şi acum să se developeze cu o lentoare sufocantă, în faţa căreia să fii un observator cu totul şi cu totul neputincios în timp ce participi la ele? Ai intrat vreodată în această dimensiune spaţio-temporală la limita căreia te afli chiar tu, ca punct fix a două sisteme de referinţă care se transformă dintr-unul în celălalt? Ştii ce înseamnă să fii într-un loc, în timp ce te afli la milioane de mile distanţă, într-o altă galaxie? Dacă ai trăit toate astea, atunci poţi înţelege ceea ce simţeam ascultând-o pe Eve, vorbind aşezată la masa din bucătărie, fumând ţigară după ţigară, cu ochii îndreptaţi spre fereastră, văzând ceva la care nu aveam acces. Cu vreo 15 ani în urmă, a trece printr-o psihanaliză personală era apanajul oamenilor bogaţi. Cei câţiva pe care-i cunoşteam apelaseră la ea mai degrabă din singurătate decât pentru a-şi rezolva vreo presupusă traumă. Când am ales să fac o psihanaliză am făcut-o cu speranţa că aş putea ajunge să mă cunosc mai bine, ceea ce echivala cu a mări controlul asupra mea. Voiam să mă iau în stăpânire, să nu mai las duşmanul meu de moarte, frumuseţea, să mă stăpânească. Să mă controleze. Să mă facă din om, neom. Dacă vrei, frumuseţea a fost trauma mea. Ştiu, sună absurd, oamenii caută frumuseţea şi emoţiile legate de ea, eu fugeam de frumuseţe pentru că, aflat în preajma ei, îi deveneam sclav. Atunci, la începutul analizei, psihanalistul meu mi-a enunţat regulile, printre care a vorbi liber părea a fi cea mai importantă. A vorbi liber nu este ceea ce se poate imagina, nicidecum. Este imposibilul cu I mare. A rosti tot ce-ţi trece prin minte fără nici o selecţie, indiferent că este vorba despre o amintire survenită brusc, despre o imagine, despre o senzaţie, un sentiment, un vis, un cuvânt, indiferent de cât de hilar, jenant sau ruşinos ar fi fost este cea mai mare provocare la care poţi fi supus în viaţa asta. Asta pentru că atunci când intri în societate toate apărările tale se mobilizează tocmai împotriva acestor lucruri. Nu există nici o fiinţă pe lumea asta, măcar una singură, în faţa căreia să-ţi dai voie să rosteşti tot ce-ţi trece prin minte, fără a fi considerat nebun sau fără a o leza. Din contră, ambalajul cuvintelor bine alese, lucru pe care cu toţii îl practicăm zi de zi tocmai asta urmăreşte, să nu dai acces celuilalt la tine, să nu răneşti, să spui lucruri cumplite în cuvinte dacă nu frumoase, cel puţin neutre. Ei bine, acolo, în cabinet, lungit pe o canapea, cu psihanalistul pe fotoliul din spatele tău asta ţi se cere să te livrezi pe tine însuţi, celuilalt, fără nici o oprelişte. Adică ţi se cere să funcţionezi împotriva ta, împotriva a tot ce ştiai, împotriva a toate celor pentru care te pregătiseşi pentru a putea face parte din societate. Înţelegi de ce azi sunt un singuratic, fără a fi singur niciodată?

Nu a fost deloc uşor. Trei ani şi jumătate de psihanaliză cu trei şedinţe pe săptămână nu au fost nici apă de ploaie şi nici pană de vultur la pălărie. Abjecţia umană nu are limite. Hăurile fiinţei sunt insondabile de la nivelul locului comun. Insondabile deoarece neştiute. Nu necunoscute, ci neştiute. Nici o boare, nici un zumzet nu îţi dă de ştire că în tine există aşa ceva. Nu-mi place să vorbesc despre lucrul ăsta pentru că ştiu că nimeni nu îl poate înţelege iar oamenii nu dau crezare experienţelor prin care nu au trecut. Li se par SF-uri. Ei, bine, experienţa analizei mele a fost cât se poate de reală iar rezultatele ei, neverosimil de neaşteptate. Dincolo de controlul pe care-l căutam, propria-mi psihanaliză mi-a mai adus, la pachet, încă ceva: certitudinea absolută că 99% dintre oameni sunt, fără nici o vină şi mai ales fără conştiinţa acestui lucru, nişte imbecili desăvârşiţi. Nu te poţi avea în posesie fără a te cunoaşte, nu poţi avea pretenţia unei vieţi a ta în lipsa unei astfel de experienţe. Tot ce se petrece este că nu tu eşti cel care te afli în posesia vieţii. Viaţa te trăieşte pe tine, nu tu îţi trăieşti viaţa. Mă rog, nu ştiu pentru cine vorbesc, nu e nimeni care să m-audă.

Cred că trecuse vreo jumătate de oră de când Eve începuse să vorbească. Bucătăria era saturată de un semiîntuneric liniştitor. Lumina felinarului poleia castaniul buclelor ei, desenându-i pe chip pete de aur. Pielea îi căpătase culoarea caramelelor cu lapte. Se mişca lent, cu încetinitorul, sub greutatea cuvintelor, şi când ducea ţigara la gură, şi când trăgea fumul în piept, şi când elibera norul de fum cenuşiu care după ce se aşeza între noi în straturi, se deplasa, ca un val, ca o maree, spre fereastră. Scurte străfulgerări ale ochilor ei ajung la mine când şi când, doar pentru a se stinge rapid, ca nişte mici meteoriţi care-mi traversează câmpul vizual o clipă doar. Cu toate că ea este cea care a venit să ceară ajutor, mă simt recunoscător pentru accesul pe care mi-l dă la tainele cele mai adânci ale minţii şi sufletului ei. Până una, alta, trupul rămâne taina supremă. Dar nu de el îmi arde mie acum. Deocamdată, tot ascultând-o, nu pricep mare lucru. Ceva vine să se aşeze între noi, un paravan invizibil ridicat de şuvoiul molcom de cuvinte pe care-l rosteşte cu un timbru egal, tern, fără vlagă. Fără disperare. Dar şi fără viaţă.

Până să deschidă gura, Eve păstrase tot potenţialul miracolului pe care imaginaţia mea i-l atribuia. Mintea mea care fecunda neîncetat imaginea ei reală şi astfel plăsmuia, zi de zi, desăvârşirea. Odată deschisă cutia Pandorei, miracolul se metamorfoza sub ochii mei. Nu ştiam ce avea să mai rămână din el la capătul transformării. Poate doar acel lucru mic, care acum stătea pe masă, între noi: clama din sidef. Vreau să spun că umanitatea din mine, atâta câtă era, învinsese. Am ales în cunoştinţă de cauză, nu în orb. Am ales să risc să distrug cel mai perfect simbol al frumuseţii în schimbul nevoii de a fi, măcar o dată în viaţă, pur şi simplu uman. Şi eu aveam nevoie de ceva de la Eve, nu doar ea avea nevoie de mine. Trei secunde, doar de trei secunde au suficiente ca să decid dacă să salvez cea mai mare operă de artă a umanităţii - imaginea pură a Evei - sau copilul din interiorul ei, ajuns în pragul cancerului vieţii. Oricât aş fi de narcisist, oricât aş fi de nenorocit, nu am putut alege altceva decât copilul. Dacă ai avea de ales între a salva de la dispariţie Colosseum-ul sau Taj Mahal-ul sau un amărât de copil din lumea a treia, cu burta umflată de boală, tu ce ai face? Dacă şi pentru tine frumuseţea ar fi Dumnezeu, ai înţelege cât de cumplită a fost decizia. Nu e o figură de stil, mă refer la a-l ucide, efectiv, pe Dumnezeu pentru a salva un copil care oricum va muri. Nu ştiu dacă înţelegi cu adevărat.

Eve vorbea, vorbea, vorbea... Ştiu că mie-mi vorbea, punându-mă la curent cu necazul ei, însă era ca şi cum nu mie mi se adresa. În ultimele trei sferturi de oră devenise centrul universului, miezul incandescent, buricul pământului în jurul căruia se ordonau gândurile şi viaţa mea. Iar viaţa mea în acele clipe se rezumau la a sta cu o ceaşcă de ceai în faţă, a o privi şi a o asculta pe Eve. Izolarea pe care mintea ta o produce, anulând universul. Vraja indusă de o splendoare de fată, care te ia în stăpânire în timp ce realizezi că asta face. Ştii că puterea e la tine, dar nu te poţi sustrage vrăjii care se exercită asupra ta. O poţi curma, poţi spune stop, e prea multă suferinţă în cuvintele tale, nu mai vreau să aud nimic, şi totuşi fantasma că ai putea deveni salvatorul frumuseţii, salvatorul dumnezeului tău e irezistibilă. Ştiu, e un gând paranoid, dar gândul ăsta este cel care te ţine acolo, neclintit, prizonier de bună voie al vrăjii unei puştoaice capabile să-ţi schimbe destinul. Dar ai ales şi nu mai poţi da înapoi. Ai ales când ai invitat-o în casă, la un ceai, ca să-i asculţi povestea. Vulnerabilitatea ta a ales, pentru că la mai bine de 50 de ani eşti atât de cretin încât o puştoaică de 19 ani face ce vrea din tine, chiar dacă ea este cea aflată sub vraja idealizării la care te supune. Are de partea ei frumuseţea. Tu nu mai ai aproape nimic, din contră, începi să te împuţinezi, să te stafideşti, să-ţi atârne pieile, să te lase scula când ţi-e lumea mai dragă şi toate astea sunt insuportabile. Un titlu de baron pentru care nu ai niciun merit dar de care te foloseşti ca un infractor şi un titlu de campion mondial obţinut cu o sportivă de-a ta sunt fix nimic. era o vreme când bătrâneţea era un atu pentru că întruchipa înţelepciunea. Azi, bătrâneţea se reinventează cu ajutorul botoxului şi a acidului hialuronic, cu ajutorul chirurgiei estetice, dar asta nu înseamnă că devii altceva, tot un bătrân nenorocit rămâi, pe care nimeni nu mai dă două parale. Trebuie să ai 50 şi ceva de ani ca să înţelegi că a fi bătrân este doar o degradare fizică, trebuie să ai vârsta mea ca să trăieşti pe pielea ta obscenitatea îmbătrânirii în timp ce constaţi că nu e nici o diferenţă între tine, cel la 30 de ani şi cel care ai devenit azi. Întotdeauna un bătrân îşi va manifesta vitalitatea încercând să fută. Penibilul stă în felul nepotrivit de a face, nu în faptul de a fute, căci bătrânul de 70 de ani nu mai este tânărul de 30, dar el n-are nici o vină, căci chiar ca la 30 se simte şi ăsta este un adevăr. Nedreptatea ontică este blestemul nostru, doar ea, nimic altceva. Nu ai scăpare, chimia hormonală a ales în locul tău iar ţie îţi rămâne doar să-ţi asumi urmările, care nu pot fi decât catastrofale. Meciul nu doar că e jucat, ci şi pierdut şi loc de amăgire nu mai e. Nu poţi întoarce rezultatul când totul este dinainte jucat.

Oare cât de mare trebuie să fie vinovăţia aceea inconştientă ca să te facă să alegi împotriva ta? Oare cât narcisism este necesar ca să anuleze riscurile cărora te supui alegând astfel? O bună parte din timp nici n-am auzit ce tot spunea Eve acolo. Sunt expert în a-mi disimula neatenţia. Să funcţionezi pe mai multe paliere ale realităţii păstrându-le într-o coerenţă interioară necesită ceva antrenament. Mi s-a spus că am un fel anume de a-l privi pe celălalt atunci când îmi vorbeşte, încât dau nu doar sentimentul că receptez corect totul, ci chiar şi ceea ce rămâne nerostit. E un mod de a-l lua în posesie pe celălalt. E un fel de a câştiga o bătălie care nici măcar nu se duce. Celălalt se simte prins în înţelegerea mea şi lucrul ăsta îl gratifică. Văd conexiunile mentale pe care le face fără ca ceva din ele să fie rostit. Văd operaţiile psihice cu care lucrează, ca şi cum ar fi scrise cu creta pe o tablă. Văd ţesătura, filigranul minuţios al întortocherilor minţii lui. Toate astea mi se trag de la psihanaliză şi nu fac niciun efort de înţelegere. A treia ureche. Aud cu o a treia ureche, analitică. A devenit un mod de-a fi. O a doua natură la care m-am acomodat perfect. Dincolo de uşoara disonanţă cognitivă, din ceea ce aud că povesteşte Eve nimic nu mi se pare a fi un capăt de lume. De aceea am şi căpătat această relaxare, pentru că ştiu că am soluţie la ceea ce ea consideră a fi sfârşitul. E firesc să fie-aşa. E firesc să intri-n panică atunci când îţi pierzi mijloacele financiare cu care-ţi plăteşti studiile. E firesc să te simţi distrus când maică-ta te pedepseşte pentru cele trei restanţe cu care-i vii la uşă încă din primul an de facultate - prostul obicei al universităţilor de a afişa public rezultatele studenţilor după fiecare sesiune de examene. E firesc să te simţi aruncat în lume când constaţi că singurătatea este condiţia ta fundamentală. E firesc să-ţi aminteşti că taică-tu te-a părăsit când aveai şase ani şi că ai fost trimisă la internat în primii opt ani de şcoală. Şi mai ales e firesc să te simţi abandonat atunci când noul soţ al mamei se mută în casa ta cu tot cu cele două fiice din prima căsnicie. Pentru tine nu mai e loc. Eşti exclus, aşa cum ai fost întotdeauna. Condiţia copilului este, încă de la naştere, cea a terţului exclus. Şi ăsta-i un caz chiar fericit, se poate şi mai rău. Se poate ca nici măcar să exişti.

Ceea ce m-a făcut să am succes ca antrenor au fost rigurozitatea şi intransigenţa. Metodica antrenamentului sportiv. Cunoaşterea minţii celuilalt şi capacitatea de a motiva sportivul. Trebuie să ai material de calitate, aici se lucrează cu materialul clientului, nu-l poţi inventa, dar îl poţi transforma. Eve venise, de fapt, să o transform în învingătoare. Să o antrenez pentru viaţă, astfel încât să iasă campioană mondială. Reuşesc doar cei care au suficientă iubire sau suficientă ură, doar ele pot motiva munca sisifică necesară pentru a primi coroniţa de premiant. Nu te apuca de înot, nu se merită, e vorba de mult prea mult efort. Caută-ţi nişa şi performează acolo, asta e mai simplu. Sportul de performanţă este pentru cretini. Nimic nu justifică mutilarea propriului corp. La 35 de ani eşti zob, cu articulaţiile pe butuci, cu 20 de kilograme în plus şi nici un rost în viaţă. Trăieşti din amintiri pentru că e prea târziu să te apuci de altceva. Medalia de aur este mormântul care te va înghiţi pe veci. Deja nu mai auzeam povestea Evei, mă gândeam spre ce anume s-o îndrept. Metodica antrenamentului, la asta mă gândeam. Tot ceea ce se poate aplica la sportivi, se poate aplica oricui hotărât să facă performanţă. Eve nu se califica pentru nici un fel de bursă studenţească, în afara uneia de excelenţă. Până una, alta, asta era medalia ei de aur în posesia căreia trebuia antrenată să intre. Iar Eve părea a avea suficientă ură încât să reuşească. Asta numai dacă eu eram cel care reuşea s-o transforme în iubire. odată ce iubirea cu ura deveneau intricate, puteam trece la desăvârşire.
- OK, i-am spus, hai să facem ceva din tine.

A tresărit. Pentru prima oară în cele două ore cât a vorbit neîncetat, m-a privit. Neîncrezătoare, dar m-a privit. Ah, puful argintiu de pe tâmple şi de deasupra buzei superioare! Încreţitura de la baza nasului, când strânge uşor ochii, concentrându-se pe pupilele mele cu care nu o înfrunt, ci îi pătrund direct în creieri şi-n trup. Dinţişorii mijiţi printre buzele semidesfăcute, ca şi când ar vrea să spună ceva, buzele ei uscate pe care în clipa asta şi le umezeşte cu vârful limbii. Dâra de salivă care dă luciu buzelor ei fragede şi cu siguranţă gustoase, cu miros de ceai negru şi de fum de ţigară. Ador până şi tartrul pe care mi-l imaginez ascuns pe partea dorsală a dinţilor. Oftează. Semnul uşurării. Semn că începe să creadă că lumea nu se sfârşeşte. Semn că începe să creadă în mine. Este tot ce am nevoie. O iau patern pe după umeri - ce noroc că taică-su a dezamăgit-o şi că are nevoie de un înlocuitor cu care să-şi rejoace Oedip-ul ratat! -, însoţind-o în living. Revin, îi spun, după ce o depun pe canapeaua îmbrăcată într-o textilă somptuoasă de început de secol XX. Aşez în grabă pe un platou câteva frunze de salată verde, un rest de blue cheese, câteva anchois, un pumn de mieji de nucă, felii translucide de salam uscat, picant, iau cutia cu cremă pufoasă de brânză de capră şi untiera cu unt gras, franţuzesc, un ciorchine de roşii cherry, tai la repezeală câteva felii de pâine subţiri şi depun pe masa din faţa ei platoul cu bunătăţi. Frumuseţea trebuie hrănită. Revigorată. Întotdeauna perversiunea erotică a mâncării mi-a fost aliat de nădejde. Micul aranjament îi dă ocazia Evei să facă un switch rapid pe celălalt versant al personalităţii ei. E înfometată iar eu îi dau ocazia să se alinte. Cu o mişcare iute îşi trage peste cap puloverul antracit din mohair. Pe dedesubt, scoate la iveală un tricou cu baloane colorate care strânge în croiala lui o pereche de sâni fabuloşi. Sigur că făcusem cunoştinţă cu ei la antrenamente, însă Eve stând pe canapeaua din livingul meu cu sfârcurile întărite sub bumbacul moale al tricoului este o cu totul altă ipostază a metafizicii.

E copleşită de merindele de pe platou. Iau o felie de pâine, o ung cu unt, aşez deasupra blue cheese şi câţiva mieji de nucă sfărâmaţi, o foaie de salată verde şi îi ofer hrana viitoarei mele iubiri. Procedez întocmai cu anchois-ua, însă fără nucă şi fără salată. Înfig linguriţa în cutiuţa cu puf de brânză şi o aşez în faţa ei, sugerându-i astfel că o poate mânca goală. Cu o mică strângere de inimă, iau din bufet două pahare din cristal de Baccarat de la 1920, semn al trecerii bunicii prin viaţa asta, desfac magistral o sticlă de Guy Saget, un Sancerre Blanc 100% Sauvignon, perfect pentru cutiuţa de Crottins de Chavignol cu linguriţa-nfiptă-n ea. Sper să înţeleagă! La 19 ani, gusturile ei în materie de artă culinară sunt virgine. Îi voi oferi, pe-ndelete, educaţia de care are nevoie. Voi fi un tată dedicat devenirii întru rafinament a fiicei lui, pregătind-o pentru rolul de amantă, care s-o desăvârşească. Toate fetele caută aşa ceva. Toate femeile, indiferent de vârstă, sunt în căutarea unui tată potent. Şi ca să fiu un nenorocit perfect, la desert îi ofer mousse-ul de ciocolată belgiană, împopoţonat cu frişcă proaspăt bătută, peste care aşez un ciorchine de coacăze roşii. Mi-e teamă ca excesul de atenţie să nu mă trădeze, însă dezinvoltura cu care îi servesc micile bunătăţi reuşeşte s-o păcălească. Eve înfulecă, pur şi simplu înfulecă, e la a treia felie de pâine cu unt şi salam şi se grăbeşte să ajungă mai repede la mousse. Vorbitul timp de două ore a epuizat-o. Retrezită la viaţă, speranţele într-o rezolvare a imposibilităţii în care se află îi provoacă poftă de mâncare. Poftă de viaţă. O voi hrăni, Doamne, Îţi promit că o voi hrăni cu tot ceea ce am deprins în cei 50 de ani ai mei.

Dacă mă întrebi, nu ştiu să-ţi spun ce e frumuseţea, dar ştiu s-o recunosc, mai ales acolo unde nu mulţi o văd. Ştiu, sunt îngâmfat, dar ştiu ce spun. După ce toate conceptele de frumuseţe au fost golite de sens de imbecilitatea umană, nu ne-a mai rămas decât s-o găsim fiecare, după chipul şi asemănarea noastră. Iar acolo unde-o zărim sub un chip nou, s-o asimilăm cu speranţa că ne va spori. Chiar în dimineaţa asta, mergând spre bazin, am văzut o femeie în faţă la Chanel. Dacă înţelegi diferenţa dintre Chanel şi Louboutin - ce vrei mai simplu de-atât? -, mai ai o şansă pe lumea asta. Dacă nu, faci parte din ăia 99%. Femeia stătea în faţă la Chanel şi privea pierdută nu vitrina, ci scenariul care se desfăşura în visul pe care mintea ei îl plăsmuia. Purta nişte pantofi vechi, din piele gri, cu toc de cinci centimetri, cu siguranţă cumpăraţi de la un second hand cu haine de firmă. Pardesiul îi era la fel de vechi, dintr-o stofă de calitate excelentă, un pardesiu clasic englezesc care acum 30 de ani făcea culmea modei londoneze. De-a lungul picioarelor atârna o poşetă verde smarald, Czarina, tot din piele, din anii '60. O eşarfă uşoară din lână subţire, bleu, completa o imagine desăvârşită, chit că ponosită. Dar nu doar frumuseţea întregului vetust m-a făcut să mă opresc la colţul străzii pentru a o privi, ci mai ales ţinuta ei. O mândrie plină de modestie, înţelegi ce spun? Genul acela rarissim de femeie extrem de conştientă de valoarea ei. Nu cred că m-aş înşela dacă aş spune că probabil era o profesionistă a lecturii, care-şi topise tinereţea în Platon şi Aristotel şi în literatura clasică. Ştii, tipul ăsta de femeie te înspăimântă cu frumuseţea pe care o emană, care nu are nimic a face cu frumuseţea fizică şi care tocmai de aceea este şi mai frumoasă. Pentru că o astfel de femeie, dincolo de faptul că este femeie, ştie şi că simplul fapt de a fi femeie poartă în sine un soi de... Gândul ăsta mi-a fost curmat când mi-am mutat privirea de la frumoasa femeie ponosit îmbrăcată la vitrină. Vitrina unui magazin Chanel este orice altceva numai o vitrină nu. Există intrarea în magazin şi, în lateralele uşii, pe panourile din lemn masiv care ţin locul vitrinei exista practicată o fantă prin care, din locul de unde eram, vedeam perfect o parte din interior. Ceea ce mi se vădea privirii, însă, nu era nici chipul vreunei vânzătoare, nici vreun manechin din plastic îmbrăcat într-o ţinută din ultima colecţie, ci un tablou. Mai precis, o bucăţică minusculă din decorul magazinului. L-am recunoscut. O dată ce l-ai văzut, nu-l mai uiţi niciodată. Efectul minţii care se străduieşte să uite o imagine se dovedeşte a fi contrar intenţiei. Cu cât te străduieşti mai mult, cu atât ţi se întipăreşte mai adânc în memorie. Descoperi că ţii minte nu doar întregul, ci şi detalii de care te îndoieşti că le-ai privit cu atenţie vreodată astfel încât memoria ta să le înmagazineze. Iar acolo unde realitatea se fisurează, mintea umple golurile, refăcând întregul. Proiectând bucăţi de sine. Pe peretele din fundal al magazinului Chanel, printre splendorile care cu siguranţă se etalau privirii celui ce pătrundea prin uşa masivă din lemn, stătea agăţată monstruoasa operă a lui Hans Holbein cel Tânăr, Christos în mormânt. Da, exact, tabloul care pe Dostoievski l-a afectat atât mult. Da, tabloul care stătea agăţat şi deasupra uşii lui Rogojin şi căruia oamenii epocii îi dădeau interpretări care azi nu mai sunt valabile pentru că azi nimeni nu mai cade pe gânduri. Şi chiar de-ar fi dispus cineva să cadă pe gânduri, nu mai are instrumentele necesare interogării simbolurilor unor astfel de creaţii. Da, exact acelaşi tablou cu care crescusem deasupra capului, bizară alegere a mamei mele pentru un dormitor de copil. Îmi devenise atât de familiar încât nici nu-l mai vedeam. Iniţial, m-a uluit să descopăr acest tablou într-un magazin Chanel. Apoi, mi s-a părut o alegere genială. Femeia, femeia aceea ponosită şi rafinată, oprită ca o stană de piatră în faţă la Chanel şi pierdută în reveria ei era însuşi Christos-ul din tablou. Statuia înfăţişând Cunoaşterea, asta era frumuseţea aia de femeie cu poşeta ei din piele din anii 60 şi cu aerul ei de om pierdut în contemporaneitate. Destrămat de contemporaneitate. Dar tot El era şi Eve a mea aflată, deocamdată, în etapa ei de înflorire pe care eu eram cel ales s-o duc la desăvârşire. Şi, până la urmă, şi eu eram Christ-ul înţepenit, cu gura deschisă, ca în faţa a ceva ce nu poate fi gândit: eu privind-o pe Eve. Cu toate astea, crede-mă, nu eu am inventat-o nici pe femeia-statuie, nici pe Eve. Ele ar exista şi în lipsa mea şi sper să existe atâta cât lumea va exista.

Între timp, am uitat ce voiam să spun. Unui bărbat de 50 de ani lucrurile astea i se întâmplă din ce în ce mai des. A, da, ştiu, voiam să spun câte ceva despre incredibila poveste a Evei, despre care până acum nu am spus mai nimic. În realitate, lucrurile erau cu mult mai cumplite şi chiar nu aveam o soluţie pentru problemele ei, dar trebuia s-o fac să creadă exact pe dos. Am reuşit, aşa cum am reuşit şi cu tine. Apoi, am hrănit-o. Cu brânza cu mucegai, cu brânza de capră, cu salamul picant, cu mousse-ul de ciocolată, cu vinul ăla demenţial. Vinul. Cred că asta a fost problema. O luase puţin razna. Mi-am spus că am reuşit o minune. În bucătăria mea intrase o fată de 19 ani distrusă, care verbalizase, limpede, că vrea să se sinucidă. În trei ore era ca nouă. Vinul a smintit lucrurile. Sigur despre vin a fost vorba. De unde era să ştiu? Mă simţeam dator, ştii? Eve reuşise să-mi dea un nou sens în viaţă iar eu am fost atât de imbecil încât să cred că poate fi adevărat. Numai că Eve mă idolatriza şi, cu toate că o ştiam, nu o simţeam. Nimic din comportamentul ei nu-mi dădea de înţeles că mă transformase în zeu. Nici măcar când a început cu "prea aproape", "prea departe", "prea la stânga", "prea în afară" nu m-am prins. Voia să-mi facă o fotografie cu telefonul dar trebuia să prindă în cadru şi tabloul de lângă bibliotecă. Ai ghicit? O reproducere după Christos în mormânt. Era la al treilea pahar de vin şi devenise volubilă. Mi-am zis hai, să-i fac hatârul, apoi, când va adormi, voi lua telefonul şi voi şterge fotografia. Era clar că urma să adoarmă curând, pe canapea. Dar nu-i convenea nici una din poziţiile în care mă aşezam pentru fotografie. Insista atât de mult şi nu pricepeam de ce. S-a enervat. Am luat loc lângă ea, s-o liniştesc. Era absurd. Era doar o nenorocită de fotografie. Şi atunci i-am văzut privirea, dar tot n-am înţeles. Şi nervoasă fiind era cumplit de frumoasă. Frumuseţea în exces paralizează. Orbeşte. Devii insensibil la tot ce este sub pragul ei iar Eve, cum bine ştii, era un apogeu. Atunci, în clipele mele de paralizie s-a întâmplat. Cuţitul de unt. Îi unsesem felia de pâine. Nu ştiu când l-a luat. Mi l-a înfipt în marele croitor, până la femur. Vreo câteva secunde nu am reacţionat, apoi am văzut sângele şiroind, scurgându-se pe canapea. Abia atunci am simţit o durere atroce. O priveam îngrozit în timp ce ea mă privea la fel de îngrozită. Simţeam cum ţeasta mi se dezintegrează. Ceea ce se întâmplase era de necrezut. Eram şocat. Şocul atenuează durerea. Am luat cordonul halatului de baie, l-am legat deasupra rănii şi am strâns tare. Între timp, Eve s-a volatilizat. Dacă n-ar fi fost farfuria cu resturile de mâncare şi paharele de vin aş fi putut crede că doar am visat. Am condus până la spital. Medicul care m-a cusut s-a prins. I-am spus că voi merge la poliţie să depun plângere. L-am minţit. Cum poţi depune plângere împotriva frumuseţii? Mi-a făcut o injecţie, mi-a dat o pastilă mare, roşie, mi-a dat reţetă pentru antibiotic. Am ajuns acasă epuizat.

Apoi, brusc, încercând să-mi pun ordine-n minte, mi-am amintit că spusese ceva despre diagnostic. Ştiu că am refuzat s-o cred, m-am gândit că face parte din strategie. Zicea că tocmai aflase că suferă de schizofrenie. În dimineaţa aia aflase. Luase deja primele două doze din tratament. Nu avea voie să bea. Am refulat complet informaţia. I-am ascultat povestea. Era coerentă, valabilă, aşa încât nu am înţeles corect mesajul. Eve nu era distrusă pentru că se certase cu maică-sa, ci pentru că îi fusese pus un diagnostic din spectrul psihotic. Asta era cumplit, nicidecum lipsa banilor pentru continuarea studiilor. Am stat toată noaptea cu ochii pe pereţi, gândindu-mă la Eve şi la tot ce se întâmplase. Piciorul mă durea, dar anestezicul îşi făcea treaba. Mi-am amintit tulburarea pe care am simţit-o, obstacolul care stătea între discursul ei şi înţelegerea mea şi faptul că nu-mi explicam despre ce e vorba. Credeam că e vorba despre frumuseţe, dar acum înţelegeam: era vorba despre boală. Schizofrenia. Idealizarea frumuseţii ei anulase realitatea. Era un conflict pe care nu îl putusem gestiona. Ce este schizofrenia? Este atunci când mintea ta nu mai face diferenţa dintre realitatea externă şi cea internă. E atunci când nu ştii dacă gândurile din mintea ta sunt ale tale sau ale altuia. Ştiu, e greu de înţeles. Îţi poţi imagina aşa ceva? Îţi poţi închipui cum e să nu ştii unde te sfârşeşti tu şi unde începe celălalt? Te poţi imagina fără graniţe, fără limite care să te pună la adăpost de lume? Îşi poţi imagina cam câtă suferinţă suferă un om care nu este acoperit cu piele? Carne vie. Aşa e şi frumuseţea: te absoarbe în ea însăşi, dându-ţi senzaţia că tu eşti cel care ai încorporat-o. Devii carne vie. Frumuseţea doare.

Cum? Spui că asta nu are nimic de-a face cu frumuseţea? Că asta se numeşte adicţie şi că adicţia este o boală? Cum ar putea fi frumuseţea o boală? Despre ce vorbeşti? Spui că fac o confuzie între a asimila şi a fi asimilat? Despre ce vorbim? Bătrâne, te-ai smintit? Dacă am făcut vreo confuzie, asta a fost când am crezut că Eve se află sub controlul meu. De fapt, eu eram cel aflat sub controlul ei. De ce cred că s-a întâmplat asta? La naiba, doar ţi-am spus, probabil că Eve obnubila realitatea, anulându-mi apărările. Ţeseam plasa, înţelegi? Plasa în care urma s-o prind definitiv, în care urma să devină a mea. Nu poţi rata aşa ceva. Să ţi-o descriu pe Eve? O, aşa ceva nu se poate. Dacă nu ai experienţa frumuseţii absolute, nu ai cum căpăta percepţia ei, oricât ţi-aş descrie-o. Bine, voi încerca, de dragul prieteniei noastre. Înaltă cam la 1,70, păr castaniu, buclat, piele de culoarea caramelelor cu lapte, ochi verzi, de un verde intens. Hai să zicem cam la 58 kg. Buze pline, gură frumos desenată, nas cârn, care face încreţituri la bază atunci când zâmbeşte. Despre ochii migdalaţi am spus? N-am spus. Ce tot spui acolo, cum adică parcă ţi-aş descrie-o pe mama, eşti nebun? Spui că asta este descrierea pe care i-am făcut-o, mai demult, mamei? Mă îndoiesc, nu văd asemănarea. Poate doar în culoarea părului şi a lungimii lui. Şi culoarea ochilor, da, ai dreptate. Dacă îmi amintesc fotografia pe care ţi-am dat-o acum 20 de ani? Habar n-am. Ai păstrat-o? Ia s-o vedem, hai, scoate-o la iveală. Aha, despre asta e vorba... Păi, asta este Eve! Dar cum puteam să-ţi dau fotografia ei acum 20 de ani când eu n-o cunosc pe Eve decât de câteva luni? S-o întorc pe dos, spui. Ăsta e scrisul meu. Da, ai dreptate, aici scrie că în fotografie e mama, dar aşa ceva nu se poate, asta e Eve! Mă pui pe gânduri. Unul dintre noi face o confuzie majoră. Nu ştiu ce să mai cred. În fotografie o văd pe Eve, dar dacă o întorc pe dos, scrisul meu zice că e mama. Ce facem noi aici, bătrâne? Încerci să mă faci de cap?

Ştii ce m-a obsedat întotdeauna? Buricul lui Christos din tabloul lui Holbein. Buricul acela erect al unui mort. Ai observat detaliul ăsta? E ca şi cum ar fi un organ viu. Dacă decupezi din desen abdomenul, vei vedea că ceea ce rămâne este imaginea unui sân cu sfârcul întărit. Un sân excitat. Un sân erect. Un sân falic. Ce este un sân, bătrâne? Este ceea ce dă viaţă pruncului, hrănindu-l. Şi ce este un buric? Este cicatricea cordonului ombilical. Este simbolul şi dovada unei legături întrerupte. Şi ce este cordonul ombilical? Este ceea ce ta hrănea până să fii desprins de trupul mamei. Înţelegi? Buricul este un sân şi sânul este un buric. Dar cum poate un mort să aibă un buric erect? Cum poate un mort să privească cu ochi limpezi capacul propriului mormânt? Cum poate un mort să aibă musculatura încordată, ca şi cum ar fi viu? Ce dracu vrea să spună tabloul ăla, bătrâne, mă dumireşti? Nu e acolo o întreagă schizofrenie? Hai să-ţi spun ce cred eu: cred că tabloul înfăţişează nu trupul lui Christos mort, ci Femeia. Femeia e viaţa şi moartea. Femeia pătimeşte, nu bărbatul care şi la 70 de ani fute. Iar mormântul din tablou nu e mormânt, e spaţiul agoniei, spaţiul în care Femeia este prizonieră. Nu cumva prin tocmai faptul de a-ţi da viaţă, îţi dă şi moartea? De-aici agonia, de la a nu le putea separa una de alta. De-aici senzaţia mea că trupul din tablou este desprins de cap. Chipul arată agonia Femeii care nu poate separa viaţa de moartea pruncului pe care-l naşte, aşa încât îşi separă trupul de cap - clivaj l-ai numi tu, da, ştiu, un mecanism de apărare al eului - pentru a ţine cele două probleme separate. Ele sunt ireconciliabile, şi dacă nu le poate rezolva, atunci procedează la o separare mentală. Cred că asta redă pictorul, rezolvarea conflictului printr-un clivaj. Da, cred că d-asta mă obsedează tabloul ăsta, cu care am crescut deasupra capului. Vrei să spui că a aduce tabloul din copilărie, din casa-n care-am crescut în propria-mi casă este ca şi cum aş fi luat-o pe mama cu mine? Că ăsta a fost felul meu de a nu mă fi separat de ea? Pare coerent ce zici, dar ce au a face toate astea cu Eve, îmi spui? Oh, bătrâne, sunt un dobitoc! Eve, Eve, Eve... Eva!

Ce îmi mai amintesc este că am închis lumina de la baie şi oglinda a dispărut, înghiţită de-ntuneric, cu tot cu lucrurile alea mici, cu tot cu clama din sidef uitată pe masa din bucătărie, toate lucrurile alea mici adunate-ntr-o imagine care-a fost înghiţită ca de-un mormânt. Apoi, m-am dus şi m-am culcat.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer