Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Nu pot stinge încă definitiv rebeliunea din mine în faţa imposturii, prostiei şi orbirii


Nicolae Coande, un interviu cu Dorin Tudoran

21.09.2018
Editura Curtea Veche
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nicolae Coande: Domnule Dorin Tudoran, aţi debutat în 1973, la 28 de ani, cu volumul de versuri Mic tratat de glorie (Ed. Cartea Românească). Ce glorie visaţi la o vârstă la care nu eraţi încă membru al unui partid cu care, mai târziu, v-aţi confruntat din interior, până la expatrierea din 1985?
Dorin Tudoran: Nu visam la nici un fel de glorie. Ca un făcut, titlurile primei şi ultimei mele cărţi publicate în România, pe când trăiam în ţară, erau ironice: Mic tratat de glorie (1973) şi Adaptarea la realitate (1982). E ciudat că nu s-a observat acest lucru, cu atât mai mult cu cât fac parte dintr-o generaţie pe care, ne prea ştiind unde să o pună într-un fel de tablou al lui Mendeleev dedicat literaturii române, unii critici au numit-o şi "generaţia ironică". Dl Aurel-Dragoş Munteanu, într-o cronică de altfel călduroasă la Mic tratat de glorie, îmi atrăgea atenţia că mă iluzionez în privinţa gloriei. La aproape treizeci de ani de la acel debut şi de la acea cronică, sper că prietenul Aurel-Dragoş Munteanu a înţeles foarte bine care dintre noi doi s-a jucat, de fapt, cu gloria şi s-a înşelat amarnic asupra ei.
Cât priveşte relaţia dintre glorie şi membria de partid, ea nu a jucat absolut nici un rol în felul în care mi-am asumat viaţa de scriitor.
 
N.C.: În interviul pe care vi l-a luat Octavian Paler, imediat după reîntoarcerea în România, aveţi sentimentul deriziunii, al timpului pierdut - şi regăsit - şi, absolut dezarmant, minimalizaţi demisia dumneavoastră din PCR, într-o vreme când pe unii un asemenea gest i-a făcut mai înalţi decât Casa Scânteii, întrebându-vă, cu melancolia unui războinic reîntors pe frontul amarei sale victorii:"de ce să fiu lăudat că le-am dat înapoi carnetul de partid când n-ar fi trebuit, sub nicio formă, să accept să devin membru de partid?" Aţi intrat şi dumneavoastră în PCR o dată cu Goma, cu gândul de a lupta împotriva sovieticilor, aveaţi de gând să reformaţi ceva sau aşa era moda?
D.T.: Fiindcă îmi oferiţi prilejul de a reveni la acest subiect, mai întâi aş dori să nuanţez răspunsul pe care i-l dădeam dlui Octavian Paler acum mai bine de un deceniu. Dacă, în ceea ce priveşte demisia mea din PCR, poziţia mea rămâne absolut aceeaşi din interviul pe care-l menţionaţi, aş spune că unii, prea mulţi, continuă să profite de o asemenea mărturisire. De aceea trebuie să adaug azi, că, da, existau suficiente neajunsuri pe care ţi le puteai asuma evitând să devii membru de partid. Acele neajunsuri nu se puteau compara însă, nici pe departe, cu pericolele pe care le stârneai împotrivă-ţi renunţând la carnetul de partid. De aceea, o simplă statistică ar dovedi că numărul celor ce au cerut să iasă din partid este infinit mai mic decât numărul celor ce au evitat să intre în el. Nu uitaţi că omul ce pare astăzi a ne lăsa să înţelegem că a fost un fel de dizident român nepereche, dl Nicolae Breban, a uitat în 1971 să facă exact acest lucru - să iasă din partid.
 
Apoi, să nu uităm că membria de partid ori evitarea de a fi înghiţit de rândurile partidului nu spune totul. Iată, dna Ana Blandiana nu a fost membră de partid, în vreme ce dna Ileana Mălăncioiu a fost. Desfid pe oricine ar afirma că viaţa profesională şi civică a celei de a doua a fost cu ceva sub demnitatea dovedită de prima. Fiindcă ele sunt invocate şi când e cazul şi când nu e, în privinţa privilegiilor pe care le-ar fi adus tuturor membrilor de partid acea apartenenţă politică, trebuie să spun că dna Mălăncioiu a fost învinsă de foarte mulţi nemembrii de partid nu prin KO, ci chiar prin... neprezentare.
 
Deşi situaţiile de felul acesta şi alte lucruri ce pot nuanţa substanţial discuţia despre acest subiect sunt foarte numeroase, în lista preferinţelor mele, pe locul întâi continuă să se situează cei care au evitat să devină membri PCR. De aceea, cu toate riscurile enorme pe care mi le-am asumat trimiţând într-un plic carnetul meu de partid, voi continua să-mi scot pălăria în faţa celor ce nu au intrat, nici vremelnic, în PCR.
 
Nu, eu nu am intrat în partid odată cu dl Paul Goma sau din motivele numite de dvs. După ani de zile de incertitudini, devenisem redactor la revista Flacăra. La un moment dat, s-a luat hotărârea ca în presă să rămână doar membrii de partid. Adrian Păunescu ne-a spus unora dintre noi că nu va avea cum să ne apere împotriva ukazului cu pricina. Totuşi, am refuzat destulă vreme chiar să mă gândesc la intrarea în partid. M-am sfătuit cu oameni ca Marin Preda şi alţii. Părea evident că nu aveam cum evita păcatul, dacă vroiam să am o şansă de a rămâne în presă. De altfel, peste o vreme, sub alt val de presiune, până şi Marin Preda a făcut acest pas nefericit. Dar revenind la mine, am cedat şi am intrat în partid într-un "lot" numeros, cred că eram vreo 15, începând cu Horia Pătraşcu, parcă, şi terminând cu mine. Câtă încredere putea să aibă partidul în oameni ca autorul Reconstituirii sau în extraordinarul autor satiric şi năpraznicul gazetar Eugen Seceleanu (oare de ce nu se retipăreşte marele său roman satiric Eternitate locală?) e altă chestiune. Nenorocirea pentru noi, ca să închei acest episod, a fost că hotărârea respectivă a durat mai puţin decât un miracol, adică trei zile, nu a fost niciodată "implementată" până la capăt, ca să folosesc un termen imbecil şi la modă, iar noi ne-am trezit membrii de partid. Dacă cineva ar avea răbdarea (ca să nu zic onestitatea, căci aş cere prea mult) să compare textele membrilor de partid Pătraşcu, Seceleanu şi Tudoran cu textele multor curajoşi nemembrii de partid n-ar fi foarte dificil de observat cine ridica osanale partidului şi liderilor lui şi cine nu. Cred că Adrian Păunescu nu a avut, nici pe departe, durerile de cap pe care i le-au dat textele semnate de Pătraşcu, Seceleanu şi Tudoran când a fost vorba de textele multor nemembri de partid. Nu e o justificare, ci doar o constatare.
 
În sfârşit, după ce mi-am depus carnetul la un ghişeu al Primăriei Capitalei, dl Gheorghe Pană, într-una din încercările de a mă face să revin asupra hotărârii mele, obosit, mi-a spus ceva de genul: "De fapt, cui dracu' i-a trecut prin cap să te bage pe dumneata în partid? Tot ce văd prin documentele astea despre dumneata numai pentru partid nu te recomandă... Cu oameni ca dumneata, partidul ăsta s-ar duce dracului cu totul."
 
Avea dreptate dl Pană, aşa cum dreptate a avut, şi-i mulţumesc pentru asta, atunci când a refuzat să-şi dea acordul la arestarea şi trimiterea mea în cine ştie ce puşcărie, de unde e greu de bănuit astăzi dacă aş mai fi ieşit viu.
 
N.C.: În 1982 aţi demisionat din Comitetul director al USR, în semn de protest la numirea lui D.R. Poescu în fruntea breslei scriitorilor prin ucaz impus de sus. Vă întorceaţi din Germania, aveaţi trei premii ale USR, eraţi iubit de scriitori, mă rog, de unii, şi o carieră de excepţie în faţă. Brusc, dar poate nu atât de brusc, atacaţi partida naţionalist-comunistă şi mergeţi cu critica până la şeful statului, Nicolae Ceauşescu. Ce nu mai mai mergea în România acelui an, după ce înainte mersese?
D.T.: Eu n-am început să mă revolt brusc. Cei alături de care am trăit în acei ani - profesional şi social - ştiu foarte bine (unii vor să-şi amintească, alţii nu) că începusem mai de multişor. După atâta vreme, pot spune amuzat că nu a existat segment al vieţii mele care să nu fi fost marcat de un act de revoltă. Că pentru o vreme nu era foarte clar nici măcar revoltatului împotriva a ce se revoltă de fapt, e altceva. Dar când i-a devenit limpede, nimic nu l-a mai oprit de pe toboganul pe care... aluneca. Şi asta începuse cu mult înaintea episodului menţionat de dvs. Arhivele Securităţii, cele reale - dacă mai există - ar trebui să menţioneze episoade ce ţin chiar de anii adolescenţei mele.
 
La întâlnirea cu, pe atunci, premierul Constantin Dăscălescu, care ne-a spus că numirea dlui D.R Popescu era hotărârea Tovarăşului, alţii au vorbit poate mai vehement decât mine. Ce au uitat să facă (nu le reproşez nimic, nu-mi asum nici un merit) a fost să-şi pună faptele acolo unde le erau vorbele. Simplu - să facă exact ce am făcut eu. M-am dus acasă, am scris demisia (refuzată bună vreme, dar asta nu mă interesa în nici un fel, căci o demisie este un act unilateral, nu cere acordul celeilalte părţi!) şi i-am înmânat-o, cred, chiar dlui D.R. Popescu. Domnia sa ştia că nu este un act împotriva sa, ci unul împotriva unui sistem. N-aş vrea să par un naiv, dar dacă toţi ce se arătaseră, sincer, revoltaţi la întâlnirea cu premierul ar fi făcut ce am făcut eu, poate măcar acel episod al vieţii de breaslă ar fi putut arăta altfel. Ştiu că am avut o lungă discuţie cu Ion Caraion. În mod sigur ar fi făcut-o, dar hotărâse deja ca, plecând în scurtă vreme în Occident, să nu se mai întoarcă. S-a uitat lung la mine, m-a mângâiat pe umăr şi mi-a spus "Dragul meu, două condamnări la moarte sunt de ajuns pentru o singură viaţă. Ai grijă de tine şi de ai tăi."
 
Cu siguranţă, ar fi trebuit să-l ascult. Din nefericire, Dumnezeu avea deja alte planuri în legătură cu mine.
 
"Regret că nu eşti tu băiatul meu"
 
N.C.: Prin ianuarie-februarie 1983 aţi redactat un text, transmis ulterior postului de radio Europa Liberă, în care aţi definit cu amărăciune disidenţa ca acţiune solitară a intelectualului român. Nimeni din România nu s-a raliat public protestului dumneavoastră şi, mai târziu, aveaţi să-i declaraţi aceluiaşi Octavian Paler că aţi plătit în acest fel pentru "laşitatea" de a nu vă fi manifestat solidaritatea deschisă faţă de Paul Goma. Asta o spuneaţi într-o ţară eliberată de geniul malefic al lui Ceauşescu, dar ce-aţi gândit în acele luni când nineni nu venea în faţă să vă sprijine, iar prietenii scriitori rămâneau doar umbre pe hârtie în chiliile lor, uniţi sectar doar în jurul ideii de rezistenţă prin cultură?
D.T.: Fără a se ralia celor pe care le făceam eu, au fost câţiva scriitori care nu au decis să mă considere deja mort şi să mă... ocolească. Le voi fi întotdeauna recunoscător, indiferent de ce ne-ar putea separa azi. La aeroport m-au condus - riscul era foarte mare - Dana Dumitriu, Nicolae Manolescu, Mircea Dinescu, Dan Deşliu. Deşi nu şi-a asumat riscul de a merge la aeroport, Ion Bogdan Lefter a venit să-şi ia la revederea de la mine, soţia şi fetiţa mea, cu doar câteva ore înainte ca eu să părăsesc apartamentul mamei mele. Corina Cristea (şi soţul ei, Geo Săvulescu) nu a încetat să mă invite în casa ei. Tânăr pe atunci, dl. Ioan Liviu Stoiciu, deşi bănuia că schimbul nostru epistolar era interceptat, a continuat să-mi scrie. Fără să mă cunoască, Mariana Marin a bătut la uşa mea cu un buchet de flori, când eram în greva foamei. Cer iertare altora câţiva ce nu m-au ocolit cu totul - Nicolae Prelipceanu, Ion Drăgănoiu şi alţii.

Episodul cel mai straniu şi emoţionant s-a produs tot pe vremea când mă aflam în greva foamei. Aud soneria sunând. Mă duc la uşă şi întreb "Cine e?" "Tata", vine năucitor răspunsul. "Cine?", întreb uluit, fiindcă tatăl meu murise cu câţiva ani înainte. "Tata". Recunosc parcă vocea şi deschid uşa. Era Radu Tudoran. Venise pe jos de la el de acasă, de lângă Cişmigiu, până la mine, la nici un kilometru probabil de ieşirea în autostrada Bucureşti-Piteşti.
 
Ne aşezăm, nu vrea decât un pahar, două de apă şi să-şi tragă sufletul, fiindcă se va reîntoarce tot pe jos acasă. "De ce?" "Măcar atât să fac pentru tine, să scot sufletul din derbedeii ăştia". Îmi spune că nu arăt prea bine, că sunt prea slab, etc. Apoi: "Ştii bine cât s-a vorbit că ai fi băiatul meu. Ştii bine că Barbu a început să te injure crezând că eşti nepotul lui Geo (Geo Bogza, fratele lui Radu Tudoran), ştii bine că ţi-am spus că nu aveai cum să fii băiatul meu şi pentru că sunt prea egoist să-mi fi asumat vreodată răspunderea de a avea copii. Cu toate astea, am venit să-ţi spun că azi regret că nu am copii şi mai ales că regret că nu eşti tu băiatul meu. Dar, te rog să accepţi, că măcar, aşa, într-un fel, eşti băiatul meu. De aceea, când ai întrebat 'Cine e?' la uşă, am răspuns `Tata'. Sper că mă ierţi pentru această idee stupidă".
 
A mai stat o vreme, s-a ferit să-mi dea sfaturi, apoi a luat-o din loc "să scoată sufletul din derbedeii ăştia..." Derbedeii cu pricina, mai făcuseră ceva. După o operaţie destul de serioasă a soţiei mele, am ieşit într-o seară cu Arta şi Dan Deşliu. Ne-am dus la Radu Tudoran, la Snagov. Când am plecat, bănuind că aş fi băut peste limita admisă - ceea ce era neadevărat - am fost oprit de o maşină a poliţiei. O altă maşină neagră, evident a Securităţii, s-a aşezat în faţa maşinii mele. Mi s-a luat carnetul de condus. Ne-am întors pe jos la "Nea Radu", cum îi spunea Deşliu. Nu l-am văzut niciodată pe Radu Tudoran atât de furios.
 
Am încercat să-mi recuperez carnetul. Alertat de Ovidiu Iuliu Moldovan, Dan Piţa a vorbit cu Anghel Iordănescu să-şi folosească pilele. Puiu Iordănescu a încercat tot ce a putut, până i s-a transmis să-şi vadă de treabă. Am înţeles cu toţi că, într-adevăr, nu de Poliţie fusese vorba, ci de Securitate. Luându-mi-se posibilitatea de a conduce maşina, mi se restrângea substanţial posibilitatea de a mă mişca mai mult decât convenea Securităţii.
 
Ştiu, o să-mi spuneţi că toate aceste episoade nu contrazic ideea dvs. că am fost lăsat singur. Poate chiar aveţi dreptate, dar eu nu-i pot uita pe cei care nu m-au abandonat şi am înţeles că nici nu am dreptul să-i condamn pe cei care au făcut-o. Singurul drept pe care mi-l apăr este de a spune, de pildă, unui om ca dl. Nicolae Breban că minte monstruos când pretinde că mi-a fost alături, ba m-a şi crescut într-ale dizidenţei.
 
N.C.: La 1 august 1984 i-aţi adresat o scrisoare lui Nicolae Ceauşescu la care, din câte ştiu, nu aţi primit vreodată răspuns. Nu era genul lui Ceauşescu să răspundă scriitorilor, fie ei şi premiaţi de Uniune! De altfel, în textul scrisorii vă exprimaţi îndoiala că o va face, iar el nu v-a înşelat aşteptările. Scrisoarea reprezintă o dată în istoria "politică" a intelectualităţii româneşti, obişnuită cu obedienţa în faţa autorităţilor comuniste - cum ar zice N. Breban: scriitorul român a fost mereu cu Voievodul! - şi obişnuită să ciugulească ce pica de la mesele acesteia. Situarea datei de expediţie a scrisorii în prejma zilei de 23 August era întâmplătoare sau a fost premeditată?
D.T.: Data era, probabil, întâmplătoare. Sincer să fiu, nu-mi amintesc dacă urmărisem nu ştiu ce efect, nu ştiu ce simbolistică datând scrisoarea 23 august. Nu uitaţi, depăşisem - de mult şi prea mult - strategia "şopârlitei". Fiindcă tot l-aţi amintit pe dl Nicolae Breban, ţin să-i spun şi din paginile publicaţiei dvs, că minte cu neobrăzare azi, când scrie că mă sfătuia să scriu împotriva sistemului şi nu neapărat împotriva dictatorului. Nu, ce îmi spunea era că "Scriitorul a fost mereu cu Voievodul". De altfel, nici nu trebuie să-mi pierd prea mult timpul cu minciunile dlui Breban, fiindcă o simplă întrebare, de bun simţ, poate rezolva toată chestiunea în discuţie. Iat-o, puneţi-i-o dvs: "Dacă, într-adevăr, dnii Paul Goma şi Dorin Tudoran au fost nişte idioţi şi nu v-au ascultat să atace sistemul şi nu neapărat dictatorul, de ce nu aţi atacat dvs., Nicolae Breban, sistemul? Unde sunt, dle Breban, textele dvs. prin care aţi demontat sistemul?" Nu e nimic ruşinos că, după gestul său din 1971, dl Nicolae Breban a decis să se opună sistemului şi dictatorului doar prin operă. Cei mai mulţi dintre noi asta am făcut - am rezistat doar prin cultură. E ruşinos, însă, că pretinde a fi făcut cu totul altceva.
 
Criminalul sfertodoct, Pleşiţă
 
N.C.: Am citit cu stupefacţie cartea generalului de Securitate Nicolae Pleşiţă scrisă în colaborare cu ziaristul Viorel Patrichi şi m-au intersat în mod deosebit referirile la scriitori. Guralivul Pleşiţă vorbeşte cu superioritate despre breaslă, "patronând-o" şi emiţând teorii de genul "i-am dat casă lui Nichita, trăia deplorabil într-un subsol, beat într-un hal fără de hal." Undeva, la pagina 130 a poliloghiei sale din care unii pot, totuşi, înţelege câte ceva, afirmă cu morgă de demiurg cu epoleţi: "Dacă nu-l rugam eu pe Noica, cei doi (e vorba de Liiceanu şi Pleşu, autorii Jurnalului de la Păltiniş) n-ar fi scris cartea." Cât vi se pare "trombon" şi cât adevăr în fonfleuri de acest gen şi dacă aţi avut de-a face cu Pleşiţă în anii în care aţi fost urmărit de Securitate?
D.T.: Într-o ţară zguduită de procesomanie, nimănui nu i-a dat prin cap să-l traducă în justiţie pe acest criminal sfertodoct, Nicolae Pleşiţă. Unde sunt probele că a brichisit, cum îi place să spună, pe toţi, de la Noel Bernard la Paul Goma? În schimb există probe că dl Pleşiţă s-a bucurat de preţuirea dlui Nicolae Breban, care nu s-a sfiit să-i dea o carte cu dedicaţie. Se spune (dar pentru un asemenea zvon nu există probe) că cei doi jucau lungi partide de tenis. Până la dovezi irefutabile, consider asemenea zvonuri doar ce sunt - zvonuri.
 
În ce mă priveşte, fostul general Pleşiţă afirmă că eram compromis. Să fie vorba de planul de măsuri nr. 0061933, aprobat la 03.08.1980 de gl. lt. Pleşiţă Nicolae, despre care dl Marius Oprea în Banalitatea răului, O istorie a Securităţii în documente, 1949 - 1989 scrie "Planul menţionat prevedea la punctual 6 discreditarea personalităţii lui Dorin Tudoran în faţa opiniei publice şi internaţionale, prin crearea impresiei că acesta ar fi cadru de Securitate şi ar desfăşura activitate sub controlul şi îndrumarea organelor Securităţii." ?
 
Ciudat, fiindcă documentele consultate de dl Marius Oprea conduc la concluzia că: "Datorită consecvenţei manifestate de Dorin Tudoran, măsurile întreprinse, care au implicat mari cheltuieli, nu au dat nici un rezultat." Şi atunci, în ce ar fi constat reuşita compromiterii mele? Ultima mea întâlnire cu dl Breban, sugerată de mine, printr-un telefon surpriză pentru Domnia sa, a avut un singur scop, acela de a-l întreba pe dl Breban dacă este adevărat că răspândeşte despre mine zvonuri totalmente false şi că se pretează la comentarii cel puţin răuvoitoare asupra atitudinii mele faţă de regimul comunist şi Nicolae Ceauşescu. Am relatat altădată şi nu am timp să reintru în acele amănunte ce şi cum mi-a răspuns dl Breban. Dar am să reamintesc că, atunci când ne-am despărţit, a avut "tăria de caracter" de a mă ameninţa duios să nu care cumva să mă alătur unor critici ai săi, ca dl Paul Goma, fiindcă numai bine nu avea să-mi fie. Cred şi astăzi că Grobeimea Sa vorbea doar în nume personal şi nu-mi transmitea avertismente din partea altora. Sau, mă rog, prefer să cred că aşa au stat lucrurile.
 
Singura neplăcere rămâne aceea de a-l vedea pe dl Breban minţind cu neruşinare şi la doisprezece ani după acel tragic decembrie 1989. De la vizita făcută lui Noel Bernard spre a-i cere directorului Europei Libere să nu-l mai susţină pe Paul Goma şi până la "mărinimia" de azi, când se oferă să-l reprimească în Uniunea Scriitorilor pe dl Goma, ba să solicite dlui Băsescu o casă pentru dl Goma şi altora chiar o revistă pe care să o conducă dl Goma, dl Breban pare a fi parcurs o cale foarte lungă. Eroare - dl Breban a rămas dl Breban.
 
N.C.: În 1987 aţi luat hotărârea editării revistei Agora. Eraţi deja în SUA şi v-aţi amintit cum cineva din România vă rugase cu câţiva ani în urmă să conduceţi o revistă: l-aţi refuzat, dar acel refuz v-a urmărit şi aţi găsit de cuviinţă să reluaţi superbul proiect al lui Ion Caraion. În primul număr al revistei, unde redactor şef-adjunct era Mihai Botez, iar redactori Paul Goma, Michael Radu şi Vladimir Tismăneanu, semnau nume de referinţă ale exilului românesc: E. Ionescu, I.P. Culianu, M. Călinescu, I. Caraion, V. Ierunca, M. Lovinescu, V. Nemoianu, V. Horia, L. Raicu, M. Pop Corniş etc. Revista a apărut până după Revoluţia română, când aţi venit la Bucureşti cu scopul de a o transfera acolo. Îmi amintesc că la lectura de acum câţiva ani a volumului dumneavoastră, Kakistocraţia, am fost emoţionat de pasajul în carre relataţi scena descoperirii poemelor lui Bogdan Ghiu în România literară, după ce, mai întâi, au fost publicate în Agora. Aţi izbucnit în plâns şi, povestindu-i soţiei, ea v-a "psihanalizat" extraordinar spunându-vă că Agora a fost "forma ta de a te ţine ca înecatul de pai de iluzia că eşti încă parte a lieraturii române". Ce a reprezentat Agora pentru dumneavoastră şi de ce nu aţi putut s-o transplantaţi în ţară, aşa cum vă doreaţi?
D.T.: Agora a reprezentat pentru mine una din formele majore prin care să continui ce începusem în România, dar în condiţii de o cu totul altă natură. Printre altele, revista s-a dorit o punte peste o tragică prăpastie. Cât a reuşit ori nu, nu eu trebuie să-mi dau cu părerea.
 
Nu am putut transplanta revista în ţară dintr-o serie de motive. Iniţial, mă gândisem să i-o predau lui Dan Petrescu. S-a întâmplat însă că, în acele momente, Dan devenise ministru adjunct al Culturii şi numai timp de o preluare de revistă nu avea. Dar, repet, au fost şi alte motive, pe care prefer să nu le pomenesc. Ce-a fost, a fost.
 
N.C.: După atâta "politică" ar fi poate cazul să virăm spre literatură: în fond, sunteţi scriitor, poet, unul dintre cei mai preţuiţi de critica de specialitate din ţară până la plecarea în exil. După acest prag intervine o lungă absenţă: nu mai scrieţi, deşi în străinătate vă mai apar două volume de versuri: De bună voie, autobiografia mea şi Optional future. Spuneţi undeva că aţi oprit deliberat motorul poeziei. La revenirea în ţară, după un anumit timp - vă apăruse antologia de la "Editura de Vest", Ultimul turnir. - v-aţi exprimat mirarea că editorii vă "evită" ca poet şi l-aţi nominalizat chiar pe prietenul dumneavoastră, Dan Cristea, director al editurii "Cartea Românească" şi care nu catadicsea să vă ceară o carte spre editare. Mi-amintesc că în Agora,acel prim număr, l-aţi publicat pe Dan Cristea cu... poezii. Ce era, totuşi, cu cota poetică despre care poeta Mariana Marin spunea că vă "crescuse" odată cu revenirea în ţară?
D.T.: Întrebaţi-o pe Mariana Marin. Ea ştie la ce se referea. Eu eram deja dezinteresat ce cotă poetică aveam sau dacă mai aveam vreuna.
E adevărat, m-am mirat la un moment dat că prietenul meu de o viaţă şi criticul ce salutase câteva din cărţile mele, Dan Cristea, devenit editor, numai la mine nu se gândise. De fapt, mă iritase un anume lucru - colecţia Hyperion. Iată de ce.
 
Am fost dacă nu iniţiatorul dar, cel puţin, unul din iniţiatorii colecţiei. Într-un moment în care Marin Preda şi Cezar Ivănescu erau, de altfel ca şi mine, foarte mâhniţi de derapajele nefericite ale lui Nichita Stănescu, eu mă simţeam oarecum incomod să-i văd pe Cezar şi Marin Preda înjurându-l nu doar pe omul, ci şi pe poetul Nichita Stănescu. Într-o seară, ne-am întâlnit la Mogoşoaia (unde eu poposeam foarte rar) să complotăm. La un moment dat am spus "Decât să tot trăncănim cine şi cât talent are în generaţia lui Nichita, de ce n-ar face Cartea Românească o colecţie de felul fostei colecţii Luceafărul".
 
Gând la gând cu voie bună. Ideea a fost "primită pozitiv". Eu cu Cezar am imaginat o parte a strategiei, Marin Preda şi Mircea Ciobanu o altă parte. Când am fost gata, subsemnatul, într-o şedinţă a Consiliului de Conducere al "Cărţii Româneşti", din care făceam parte, am propus înfiinţarea colecţiei. A fost aprobată.
 
Într-o zi am mers cu Marin Preda la Capşa. Ce-mi spune? "Nea Dorine, tot ai dumneata o carte la noi. Ce-ar fi să o băgăm în colecţie, sau să începem chiar cu ea?" I-am răspuns că nu pot accepta aşa ceva, fiindcă s-ar crede că tocmai acesta fusese motivul pentru care propusesem colecţia. Marin Preda a râs cum numai el ştia şi mi-a zis: "Monşer, poate ai dreptate, dar, când te-oi hotărî dumneata să dai un volum pentru colecţie cine ştie cum vor fi vremurile..."
 
Avea dreptate. Când am dat eu volumul pentru colecţia Hyperion (se numea "simplu" La Vie en Rose...), eram deja un autor cu mari probleme, ca să folosesc limbajul reactualizat de Observatorul cultural. Până la urmă, manuscrisul mi-a fost înapoiat chiar de... Mircea Ciobanu. Noul director, George Bălăiţă, mi-a spus jenat că e sigur că ştiu de ce...
 
După 1989, citesc în prima serie din LA&I sau chiar Cotidianul, nu-mi amintesc exact, un interviu al regretatului Mircea Ciobanu. Vorbea de colecţia "Hyperion" şi pomenea poeţii importanţi publicaţi în ea. Menţiona şi numele... meu. Am vrut să-i trimit câteva rânduri, dar am renunţat. La scurtă vreme, aflam cu uluire că se sfârşise.
 
Marin Preda nu mai este. Cezar nu doar că nu mă mai consideră "un mare poet", ba înţeleg că mă declară a nu mai face parte "din corpul viu al literaturii române", dacă nu chiar o "nulitate". Eu mă încăpăţânez să-mi fie foarte dor de taclalele cu Marin Preda, care îmi reproşa că nu-l iubesc, dovada fiind că "Nu vrei, Monşer, să stai cu noi la Mogoşoaia, ori nu te lasă dna Cora." Aşa cum continui să nu amestec autorul cu omul şi să-l iubesc pe marele poet Cezar Ivănescu. Chiar şi pe omul Cezar Ivănescu l-am iertat de mult pentru a se fi înjosit într-atât încât să fie unul din martorii acuzării într-un proces instrumentat împotriva mea şi a lui Mircea Dinescu (aşa cum dovedesc documentele ce încep să fie date la iveală) de Securitate. Căci, vreau să cred, poate Cezar nu ştia ce face...
 
Cam acesta era motivul pentru care-l menţionam pe prietenul meu Dan Cristea. Şi trebuie să adaug că, în urmă cu câţiva ani, Dan a început să mă piseze să-i dau un volum pentru.... Hyperion. Dacă volumul nu a apărut încă, vina îmi aparţine integral - nu am avut timp să-l alcătuiesc.
 
N-ar fi exclus să scriu din nou poezie
 
N.C.: Într-o recentă cronică apărută în Adevărul Literar şi Artistic, Daniel Cristea-Enache se arată a fi în dezacord cu Mircea Mihăieş şi Al. Cistelecan, cei care descoperă o falie de netrecut între poezia primelor volume şi paradigma poetică iniţiată începând cu Respiraţie artificială. Tînărul critic de la ALA polemizează cu cei doi afirmând tranşant că profesionistul critic "trebuie să-l înscrie pe autorul analizat în nişte categorii şi structuri cu care acesta să nu se afle în dezacord" şi constată că în judecata estetică produsă de aceştia "a fost introdus un criteriu estetic etic". Cât de decisivă şi corectă vi se pare disocierea operată de Daniel Cristea- Enache? S-a schimbat poetul Dorin Tudoran după "O zi în natură" sau după un... anotimp în dictatură?
D.T.: Dle Coande, cum dvs vi se datorează scrisoarea pe care i-am trimis-o dlui Daniel Cristea Enache, trebuie să fac două lucruri. Primul - să amintesc că în momentul în care am primit întrebările dvs, habar nu aveam despre cronica din ALA. Dvs. m-aţi ajutat să o primesc pentru a fi capabil să vă răspund la această întrebare în cunoştinţă de cauză. Al doilea - vă rog să acceptaţi să reproduc drept răspuns, ce-i scriam dlui Daniel Cristea-Enache pe această temă. Nu înainte de a vă spune, că şi aşa o fac cu strângere de inimă, căci o regulă de care am încercat să mă ţin toată viaţa este aceea de a accepta că o dată aruncată pe piaţă o carte oricine are dreptul să o citească şi să o interpreteze cum doreşte. Nu e bine ca un autor să-şi dea cu părerea despre cărţile sale sau chiar despre opera sa - atunci când aşa ceva există, opera. Ca să nu mai spun că tuturor criticilor menţionaţi de dvs le sunt profund îndatorat pentru atenţia constantă acordată cărţilor mele.
 
Iată, acum, şi scurtul comentariu reprodus din scrisoarea trimisă dlui Cristea-Enache şi care este singurul răspuns de care mă simt capabil să-l ofer întrebării dvs:
 
"Trebuie că există o cantitate aproximativ egală de adevăr în ce afirmă cei care cred că aş fi un poet monocord şi fără evoluţie şi cei care cred că, de la un moment dat, m-am schimbat fundamental. Bănuiesc că substanţa incandescentă a insurgenţei s-a aflat dintotdeauna în poezia mea, doar că până la Respiraţie artificială s-a distilat în alte forme de expresie decât ce se produce începând de la Respiraţie artificială încolo."
 
N.C.: După ce aţi stat câţiva ani la Chişinău, ca Director de proiect pentru România şi Republica Moldova, în cadrul Fundaţiei Internaţionale pentru Sisteme electorale, Washington, D.C., v-aţi reîntors în SUA. Ştiu că aţi fost destul de dezamăgit de ritmul lent de aplicare a reformelor democratice în cele două ţări - cândva, una singură - şi, într-un fel, de revenirea dinozaurilor politici în fruntea democraţiilor nou constituite. Aţi revenit din ce în ce mai rar în ultimii ani în România şi atunci, probabil, mai mult spre a vă revedea prietenii din Timişoara. Ce "viitor opţional" vede pentru sine poetul şi publicistul Dorin Tudoran?
D.T.: Din păcate, tocmai la Timişoara nu am ajuns în ultimii ani şi e greu să ghicesc când aş mai putea ajunge în oraşul în care m-am născut.
Publicistică probabil că voi continua să scriu, fiindcă nu pot stinge încă definitiv rebeliunea din mine în faţa imposturii, prostiei şi orbirii.
Pentru poetul ce sunt, ori, poate mai exact spus, pentru poetul care era cât p-aci să fiu, nu văd nici un viitor; nici opţional, nici... impus. Dar cum poeţii rămân un soi de enigmă, foarte specială, n-ar fi cu totul exclus să mă trezesc scriind din nou poezie. Deocamdată, însă, un asemenea miracol mi se pare suficient de improbabil.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • În deșert
    Theia, 25.09.2018, 03:49

    Dar, domnule Tudoran, încă nu ați înțeles că pe ceilalți intelectuali români nu-i deranjează decât vag impostura și prostia?
    Ei nu se amestecă cu plebea.

Spacer Spacer