Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Numai calitatea spectacolului contează


Nicolae Coande, un interviu cu Florin Oncescu

16.02.2018
Editura Curtea Veche
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nicolae Coande: Florin Oncescu, te-ai născut la Constanţa dar "veacul literar" ţi-l faci prin Craiova. Mai mult, deşi eşti de ani de zile stabilit în Canada, publici doar la edituri craiovene, deşi presupun că ţi-ar fi fost uşor să o faci la case editoriale bucureştene. Ce reprezintă Craiova pentru tine?
Florin Oncescu: Dragă Nicolae Coande, calea cea mai la îndemână mie de a răspunde întrebării tale e să rememorez pe scurt câteva episoade ale copilăriei şi tinereţii mele (observă că, ajuns la 43 de ani, iau distanţă faţă de tinereţea mea, deşi, spre amuzamentul fiului meu, tânăr român montrealez de aproape 18 ani, eu sunt considerat pe mai departe tânăr autor).

Am venit la Craiova, cu părinţii mei, pe când aveam şapte ani. Am crescut auzind-o pe maică-mea plângându-se de atitudinea ostilă a oltenilor faţă de "intruşi" şi oftând după Constanţa ei dragă. Taică-meu, originar din Muscel, nu făcea mare diferenţă între Constanţa şi Craiova. Eu îmi afişam, la Craiova, mândria de a fi constănţean, iar la Constanţa, în timpul vacanţelor petrecute la sora mai mică a mamei, mândria de a fi craiovean.

Treptat, sub influenţa şcolii, ataşamentul meu faţă de Craiova a crescut. Constanţa, în afara sezonului estival, mi se părea un oraş plictisitor şi, uneori, ameninţător. Îmi amintesc, de pildă, de o încăierare în piaţa Ovidiu, în noaptea de Înviere, în care câţiva tineri huligani l-au agresat pe-un văr de-al meu, cu temperament de cocoş. L-au lăsat cu sângele şiroindu-i din nas, în timp ce eu priveam scena paralizat de spaimă, de la câţiva metri distanţă. Aşa ceva nu păţisem la Craiova. Craiova era un oraş liniştit, în care tinerii erau obsedaţi de muzică rock şi de jazz, de ceaiuri, de fete şi, nu în ultimul rând, de performanţele şcolare. Unii, cel puţin cei care-mi erau prieteni, doi-trei colegi de la liceul "Nicolae Bălcescu", citeau literatură.

Mai târziu, după ce devenisem student la Bucureşti, mi-am explicat diferenţa de atmosferă dintre Craiova şi Constanţa prin diferenţa de mărime a celor două centre universitare. Constanţa era un oraş din care tinerii studioşi, la terminarea studiilor liceale, plecau, în cea mai mare parte, spre Bucureşti, Iaşi, Cluj ori... Craiova. În locul lor, spre nemulţumirea localnicilor, veneau tineri moldoveni fără multă şcoală, atraşi de oferta de muncă puţin calificată din port. Craiova, chiar dacă vedea mulţi tineri de-ai ei plecând la studii la Bucureşti, primea încă mai mulţi din alte părţi, în propria Universitate. După facultate, am revenit la Craiova, ca inginer stagiar la Fabrica de Avioane, pentru doi ani. În acea perioadă mi-am trimis primele proze la poştele redacţiilor câtorva reviste literare. Am avut parte, invariabil, de răspunsuri încurajatoare, dar Gabriel Chifu, deţinătorul rubricii Curier literar de la Ramuri, mi-a şi publicat o schiţă, în numărul din octombrie '87. Un amic de la uzină, tehnician în secţia de asamblare, cu care, în vacarmul generat de baterea niturilor, aveam lungi discuţii pe marginea cărţilor citite, m-a întrebat dacă am avut nevoie de aprobare de la partid, pentru publicare, amănunt care spune ceva despre atmosfera acelor ani.

Plecat iar la Bucureşti, ca inginer la Institutul de Aviaţie, dar având pe mai departe la Craiova copilul - rămas temporar la socri - şi mama, am devenit navetist. În primăvara lui '88 am citit o proză într-o şedinţă a "Cenaclului Ramuri", patronat de Marin Sorescu. Proza a fost publicată parţial în Ramuri, numărul pe iunie al aceluiaşi an.

Fac un salt în timp, pentru a nu deveni plicticos, şi spun că astăzi, pentru mine, Craiova este oraşul mamei mele şi al rudelor soţiei, al revistei Ramuri şi al câtorva prieteni. Fără să-mi fi propus, prieteniile mele craiovene, recente sau rezistente, au directă legătură cu ocupaţia scrisului. Mi-am scos cartea, în regie proprie, la Editura Ramuri după ce am tatonat în jur, la Bucureşti, Iaşi sau Piteşti. Decizia finală a fost una pragmatică. M-am gândit la numele editurii, la cheltuieli, la durata de aşteptare, la capacitatea de distribuţie a editurii sau, în lipsa acesteia, la posibilităţile mele de a face distribuţia pe cont propriu. A mai contat şi faptul că prietenul Ştefan Bazilescu, editorul cărţii mele anterioare, şi-a făcut între timp tipografie şi era în căutare de comenzi.
 

Literatura bună e o formă de bârfă

 
N.C.: Dar Craiova literară, artistică? În ciuda depărtării, te simţi integrat în comunitatea scriitorilor craioveni sau ţi-ai găsit o nouă identitate?
F.O.: Am debutat publicistic şi editorial la Craiova, mi-am scos următoarele două cărţi tot aici. Cred că integrarea mea în comunitatea scriitorilor din Craiova se accentuează pe măsură ce eu mă definesc mai bine ca scriitor. Altfel spus, dacă scriu şi public mai mult, voi fi mai prezent şi în viaţa literară a Craiovei.
 
Sigur, în prezent trăiesc în America de Nord şi se poate pune întrebarea de ce nu mă integrez pe-acolo pe undeva. Cum nu public decât în limba română, nu m-aş putea integra decât într-o comunitate de scriitori români. De pildă în cea din Montreal, oraş în care am locuit din 1995 în 2000, şi în care am revenit, de curând. Dar aceste comunităţi sunt, fatalmente, grupări mici şi alcătuite din forţe scriitoriceşti mult prea inegale, încât cu greu îţi pot oferi sentimentul că ai fi integrat în ceva cât de cât semnificativ.

Despre ce e cu oltenii scriitori aflu, în primul rând, din revistele literare accesibile pe internet sau din exemplarele de revistă şi cărţile care ajung, cumva, la mine. Apoi, rarele vizite în ţară sunt momente privilegiate de reîmprospătare a stocului personal de informaţii. Mă bizui pe propriile mele observaţii dar şi pe cele aflate dialogând, la o cafea sau la o bere. Mie mi-a plăcut întotdeauna bârfa, cu condiţia să fie subţire, fiind total de acord cu afirmaţia lui Truman Capote, dintr-un interviu, conform căreia literatura bună e o formă de bârfă. De exemplu, dacă îi atrag atenţia unui amic, după lectura unui volum de poezie, că patru poeme şi volumul însuşi sunt dedicate unei aceleiaşi doamne, iar amicul vine cu completarea că e de notorietate în urbe faptul că poetul respectiv i-a făcut cadou muzei lui un căţel, eu mă consider îmbogăţit.

N.C.: Am remarcat faptul că nu ai publicat nici una din prozele tale în revista literară a Constanţei, Tomis! Nu te-a interesat, n-ai avut timp sau pur şi simplu nu ţi-a trecut prin cap?
F.O.: Mi-a trecut prin cap, din două motive, subiective amândouă. În primul rând pentru că am la Constanţa o puzderie de rude, toate din partea mamei. Apoi, datorită faptului că tatăl meu, doctorul în economie Victor Oncescu, a făcut parte din prima echipă redacţională a acestei reviste, în 1966, publicând aici câteva articole pe subiecte de economie. N-am încercat să public la Tomis pentru că am fost întotdeauna în lipsă de proze de trimis. Cele două-trei reviste la care aveam contacte stabilite îmi satisfăceau necesarul de spaţiu publicistic. Mai nou, mă uit cu interes la revistele care pot fi citite pe internet, de felul Convorbirilor literare ori suplimentului L.A.&I. al ziarului Cotidianul.

N.C.: În prezent locuieşti la Montreal, unde lucrezi în industria aviatică. Călare pe biblioplan şi privind prin binoclul meseriei de prozator, cum se vede viaţa literară de acolo: tendinţe, lideri, idoli locali?
F.O.: Înţeleg că biblioplanul este un vehicul aerian având, pe post de aripi, file de carte. Iar binoclul este adus în discuţie pentru că apare în poza autorului, de pe coperta a IVa a ultimei mele cărţii. Un prieten a pus binoclul în legătură cu o frază din carte, reprodusă tot pe coperta a IVa: "Am vrut să văd, cu ochii mei, lumea civilizată". Cât priveşte viaţa literară de la Montreal, nu mă angajez să fac o descriere a ei în detaliu. Aş putea să dau o listă cu toate numele de scriitori din Quebec de care am auzit, dar cui i-ar folosi?
 
Am ajuns la Montreal în februarie 1995. În lunile dinaintea plecării de la Bucureşti recitisem, în colecţia BPT, romanul lui Louis Hémon despre canadienii francezi, Maria Chapdelaine, dar intuiam faptul că realitatea tăietorilor de lemne de la începutul secolului aparţine istoriei. O săptămână după sosire, cunoşteam toate librăriile de carte second hand (anticariatele, cum li se spune la noi) de pe strada Saint Denis, principala arteră a centrului francofon al Montrealului, Plateau Mont Royal. Cu unul dintre librari, un tip cam de-o seamă cu mine, cu plete şi ochelari, schimbam câteva vorbe la fiecare trecere prin librăria lui. I-am cerut să-mi recomande un autor, unul singur, cu care să iau un prim contact cu literatura franceză din Quebec. Fără să ezite, mi l-a recomandat pe Jacques Ferron, scriitor, medic şi om politic decedat în 1985. Mai mult, mi-a scos din raft o ediţie recentă a cărţii care-i adusese acestui scriitor notorietatea, un volum de povestiri intitulat Contes du pays incertain (Povestiri din ţinutul incert, titlu care reflectă aspiraţia spre independenţă, măcar culturală, a provinciei francofone Quebec). Am citit cartea, am selectat două scurte povestiri, le-am tradus şi le-am expediat pe adresa revistei Luceafărul. Au apărut în numărul din 15 martie 1995. Un amic nescriitor, în al cărui gust am încredere, mi-a comunicat, cumva cu reproş, că lui, proza lui Ferron îi aminteşte de Agîrbiceanu.

Mai târziu, l-am descoperit pe Dany Laferrière, un haitian venit la Montreal în 1976, la 23 de ani. I-am citit cărţile publicate până atunci şi am selectat două fragmente din volumul eseistic intitulat Acea grenadă din mâna tânărului negru este o armă ori un fruct? Traducerea lor a apărut în Ramuri, numărul triplu 7-9 din 1996. Ceea ce scrie acest autor ar putea fi catalogat drept ficţiune autobiografică, gen de proză al cărui reprezentant de marcă, la noi, este Radu Cosaşu. În acord cu propria lui biografie, Dany Laferrière scrie despre copilăria petrecută în Haiti-ul lui Papa Doc, despre anii de proaspăt imigrant la Montreal, despre mătuşile lui stabilite în cartierul Little Havana din Miami. Pentru mine, proza lui a fost o revelaţie şi m-am bucurat când tu, pentru a doua oară în patru ani, ţi-ai amintit de traducerea din Ramuri. Succesul lui Dany Laferrière ilustreaza o tendinţă majoră a literaturii actuale din Quebec, aceea de integrare a universurilor de acasă ale scriitorilor veniţi din toate colţurile lumii. Un alt exemplu notoriu ar fi brazilianul Sergio Kokis. Un alt exemplu: compatrioata noastră Felicia Mihali, care şi-a văzut publicată, în 2002, la o editură cunoscută din Montreal, propria traducere a romanului ei Ţara brânzei.
Dar vedeta literaturii franceze din Quebec rămâne, pentru mine, un jurnalist numit Pierre Foglia, italian de origine - venit în Quebec în urmă cu vreo 30 de ani, pe când avea tot cam atâţia -, care publică de trei ori pe săptămână, în ziarul La Presse, mici articole pe cele mai variate subiecte, cum ar fi o plimbare cu bicicleta ori venitul toamnei, în care personaje uzuale sunt nevasta lui - numită ma fiancée, pisicile lui, vecinii ori băcanul de pe strada lui... Uneori răspunde unei scrisori primită, prin e-mail, de la un cititor... Alteori recomandă o carte care i-a plăcut. Am văzut copii ale unor astfel de articole, cu îndemnuri la lectură, puse în învelişuri de plastic şi folosite de librari la stimularea vânzării cărţii lăudate. Am detectat benefica influenţă a stilului Foglia în unele articole din Dilema ale istoricului şi eseistului Adrian Cioroianu, care, înţeleg, trăieşte mult şi prin Montreal.

Evident, la Montreal, unde se vorbeşte, aproape în egală măsură, în franceză şi în engleză, viaţa literară este scindată în două. Există scriitori de limbă franceză şi scriitori de limbă engleză. Primii aspiră să fie recunoscuţi şi să publice la Paris, cei din urmă privesc spre Statele Unite. Scriitorii de limbă franceză din Montreal au, faţă de colegii lor scriitori de limbă engleză, un mare avantaj. Ei trăiesc şi scriu în capitala francofonă a Americii de Nord, în timp ce colegii lor anglofoni sunt doar rudele din provincie ale scriitorilor din New-York, Chicago, Los Angeles ori canadianul Toronto. Cel mai cunoscut scriitor de limbă engleză din Montreal este, probabil, Mordechai Richler, autor decedat în 2002. I-am citit cartea cea mai cunoscută, romanul Ucenicia lui Duddy Kravitz, i-am urmărit cu interes articolele din ediţia de sâmbătă a ziarului The Gazette. Pus alături de, să zic, cei mai populari scriitori evrei nord-americani - şi spun evrei pentru că în cărţile lor evreitatea este adusă frecvent în discuţie -, Saul Bellow şi Philip Roth, mi s-a părut mai şters. Ajuns în vara lui 2000 la Seattle, în Statele Unite, am dat curs caracterului cameleonic al cititorului care sunt şi am început să citesc numai în engleză, numai autori americani. Am tradus fragmente din cărţi de James Ellroy şi Eric Bogosian, tot pentru revista Ramuri (numerele 7-8 din 2001 şi, respectiv, 9 din 2002). Primul este un autor de romane poliţiste care depăşeşte limitele stricte ale genului poliţist, al doilea este, în principal, autor de monologuri pentru scenă.
 

E timp de scris în România?

 
N.C.: Oamenii au timp de scris în emigraţie? Mă refer la românii plecaţi cu talentul de acasă, dar siliţi să se integreze în raiul capitalist şi silindu-se să le crească gheare şi colţi pentru a supravieţui! Despre aripi, ce să mai vorbim...
F.O.: Fie că pleci, fie că nu pleci de-acasă, astăzi tot în raiul capitalist trebuie să supravieţuieşti. Aş răspunde cu o întrebare: oamenii au timp de scris în România?

Dar tu te referi, înţeleg, la zdruncinătura existenţială pe care o reprezintă saltul într-o altă societate, la acea perioadă mortifiantă în care constaţi că toţi prietenii cu care ai avea chef să schimbi o vorbă se află la mai mult de un ocean distanţă şi în care nu-ţi găseşti răgazul să meditezi prea mult asupra acestei pierderi, pentru că trebuie să alergi ca disperatul după o slujbă cât de cât mulţumitoare.

La puţin mai mult de o jumătate de an după ce am ajuns la Montreal, am produs, pentru revista Luceafărul românesc de acolo, un articol intitulat Din lexicul emigraţiei, al cărui paragraf final suna aşa: "Ce caut eu aici? Dar la mine acasă, ce căutam? Ce caut eu oriunde? În general, ce caut eu? Un câştig al experienţei exilului (singurul?): acţionează ca un catalizator asupra dialogului cu sine-însuşi. Experienţa exilului este rea în măsura în care starea de trezie este rea. Altfel spus, este bună dacă nu se permanentizează".

Cerându-mi scuze pentru auto-citare, remarc faptul că intensificarea dialogului cu sine-însuşi nu poate fi decât utilă unui român plecat cu talentul scriitoricesc de-acasă (bună delimitare faci tu!). Utilă, cu condiţia să-şi rezolve această mică problemă a supravieţuirii... şi, mai târziu, dacă nu vrea să ajungă vreun autor care-şi plictiseşte straşnic cititorii cu producţii filozofarde ori liricoide, să ajungă să dialogheze iar cu alţii, să privească dincolo de el, la realitatea amăgitoare a vieţii.

Auto-citatul se încheie cu o idee care, într-un sens sau altul, nu lasă indiferent pe nici unul dintre exilaţi (sau să le zic... răspândiţi, pentru a nu-mi atrage vreun reproş pentru folosirea improprie a termenului), ideea întoarcerii acasă, pe care am încarnat-o în prozele din nou apăruta carte.

N.C.: Tema ta, dacă mă (mai) pot exprima aşa, este viaţa micii comunităţi de emigranţi, cu împlinirile şi neîmplinirile lor, cu scleroza sufletului împachetat la Mc Donalds, cu auto-amăgirea că vor da lovitura şi vor reveni încărcaţi de glorie şi bani, să le arate ei celor care se îndoiau de izbânda lor! Nu e dureros să descrii şi să te auto-descrii pe sute de pagini sau asta face parte din cura de dezintoxicare cu viaţa? Sau, mai degrabă, e vorba de autoflagelare?
F.O.: E drept că, de o carte şi jumătate încoace, m-am axat pe tema enunţată de tine. Într-un fel, n-am avut de ales. O cronică la cartea mea de debut (Dispoziţie depresivă, 1994), semnată de Ioan Lascu, se numea Proză fără ficţiune, titlu care spunea explicit că materialul cu care lucrez eu este realitatea pură. Este adevărat, dar nu sută la sută. Intenţia mea, când scriu, este să dau cititorului un spectacol bun. Lipsit de imaginaţie fiind, povestesc doar ceea ce mi se întâmplă... dar, când instinctul de comediant mi-o cere, truchez fără ruşine realitatea. De opt ani sunt un român din diaspora, lipsit de imaginaţie, care vrea să-şi aducă, pe mai departe, modesta contribuţie la bunădispoziţia generală. De unde să-mi iau materialul? Privesc în jur!
Auto-descriere? Autoflagelare? Eu nu scriu cu intenţia ca, prin scris, să mă descopăr, nu scriu nici dintr-o pornire exhibiţionistă, nici pentru a denunţa vreo nedreptate care mi-a fost făcută ori, mai general, ca să mă dezintoxic de viaţa cea grea. Nu scriu nici pentru a da curs vreunei tendinţe spre autoflagelare, deşi, punând alături efortul şi recompensa asociate faptului de a scrie, această tendinţă poate părea o caracteristică înnăscută a marii majorităţi a autorilor de literatură. Pentru că, pentru mine, numai şi numai calitatea spectacolului contează. Şi, ca să fiu sincer până la capăt, adaug că acest mod aparent simplist de a defini motivaţia scrisului l-am întâlnit, cândva, la francezul L. F. Céline. Am simţit că mi se potriveşte atât de mult încât mi l-am însuşit.

N.C.: După trei cărţi de proză scurtă nu crezi că ar cam fi vremea să dai roman? Orice român serios îşi cumpără Merţan sau scrie roman, se ştie!
F.O.: La vizita anterioară în ţară, acum mai bine de trei ani, am întâlnit la Constanţa un ofiţer de poliţie, fost soţ al unei verişoare. Printre altele, m-a întrebat ce maşină am eu acolo, la Montreal. Aveam un Chevrolet marca Geo Metro, o maşină cu două uşi, dotată cu motor de trei cilindri. Ofiţerul de poliţie, care era şi om de afaceri de succes - între timp s-a retras din poliţie în afaceri -, avea Mercedes. M-a privit mai întâi cu neîncredere, apoi cu compătimire. Morala ar fi că eu nu sunt un român serios. Nu vreau cu tot dinadinsul să scriu roman. Pe de altă parte, ştiu că proza scurtă nu face casă bună cu succesul de librărie. Deci... am aici o problemă la care să meditez.
 
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer