Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Ceea ce se-ntâmplă cu ţara asta mă îngrozeşte


Andrei Vornicu, un interviu cu Nicu Covaci

23.02.2018
Zi de zi, Tg. Mureş, februarie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nicu Covaci, legendarul membru fondator şi lider al formaţiei Phoenix, a dat curs unui turneu naţional intitulat "Sinteza - Rapsodia" care a debutat în 10 februarie 2018 la Iaşi, şi a continuat luni, 12 februarie 2018, la Palatul Culturii din Târgu-Mureş. Turneul prezintă o sinteză între "anotimpurile" albumului din 1972, "Cei ce ne-au dat nume", şi Rapsodia română în La minor a lui George Enescu. Demersul formaţiei este tributar originilor culturii muzicale româneşti şi se prezintă în manieră etno-rock simfonică specifică stilului consacrat Phoenix.

Concertul de la Palatul Culturii a umplut sala mare cu fani de toate vârstele care au fredonat celebrele versuri interpretate, au vibrat la unison cu muzicienii, iar la final au stat chiar şi o oră pe holul clădirii pentru a obţine un autograf (sau mai multe) de la membrii trupei, dar şi pentru a-şi face poze şi selfie-uri.

Eliberat în cele din urmă de "asaltul" admiratorilor, Nicu Covaci a făcut din nou apel la aparent inepuizabila sa resursă de energie şi a acordat un interviu în care şi-a exprimat în mod direct opiniile tranşante despre menirea artistului, starea actuală a României şi lupta sa permanentă de a duce mai departe ceea ce consideră a fi obligaţia sa fundamentală: aceea de a-şi iubi şi sprijini poporul.



Andrei Vornicu: Când v-aţi început activitatea artistică, muzica avea o componentă protestatară foarte puternică. Credeţi că în zilele noastre acest fapt mai e valabil?
Nicu Covaci: Păi, tocmai, toate piesele noastre sunt foarte supărate, mai ales ultimele. Ascultă ultimul disc, "Vino, Ţepeş!". Sigur că noi, de la bun început, eram băieţii răi în ţara asta. Ne numeam Sfinţii, îţi dai seama. Am fost interzişi de nenumărate ori, am cântat în continuare. Strecuram în texte tot felul de proteste, înţelegi? Dar s-au prins şefii şi ne interziceau, ne interziceau, noi ne vedeam de treabă. Astăzi, în schimb, sunt de 10 ori mai supărat decât am fost pe vremuri. Ceea ce se-ntâmplă cu ţara asta mă îngrozeşte. De aceea, ascultă ultimul disc şi-ai să vezi: mesajul este acolo.

A.V.: Credeţi că alte trupe mai au genul ăsta de atitudine?
N.C.: Eu trăiesc de 40 de ani departe de ţară, nu ştiu ce se-ntâmplă, nu vreau să desconsider pe nimeni, dar în mare oamenii se orientează la câştig. Vor să câştige bani şi-atunci se fâţâie, fac tot felul de texte tâmpite, de dragoste, de nu ştiu ce, şi haida-haida-haida. Or, un artist care este ascultat de o masă de oameni are şi nişte îndatoriri şi nişte obligaţii. Trebuie să ţii şira spinării la român. Asta este o obligaţie. Deci, numai distracţia nu ajunge. Şi noi, la ora asta, nu avem nici un motiv să ne distrăm.

A.V.: Cum ar trebui să se definească un artist, din punctul dumneavoastră de vedere?
N.C.: Un artist este un slujitor al poporului, nu invers.

Pictura sprijină financiar muzica

A.V.: Aveţi o foarte veche pasiune pentru pictură. Au fost tablouri pe care n-aţi vrut să le vindeţi indiferent câţi bani aţi primit pe ele?
N.C.: Da, dragul meu, dar a trebuit până la urmă să le vând, pentru că n-am avut din ce să trăiesc, n-am avut cu ce să-mi plătesc ultimul disc. Acesta a costat 65.000 euro, bani pe care i-am împrumutat de la nişte elveţieni, de la austrieci care mi-au cumpărat toate tablourile. Şi mi le cumpără în continuare: nu termin de pictat un tablou, că deja e dat.

A.V.: Cam cât de mult pictaţi? Aveţi o medie săptămânală?
N.C.: Rar. O dată la lună, o dată la două luni. Dar eu lucrez foarte repede, în câteva zile fac o lucrare.

A.V.: Ceea ce pictaţi completează muzica pe care o faceţi?
N.C.: Este altceva. Acolo mă exprim mai personal. Sunt impresii, îmi plac peisajele, îmi place anatomia, am studiat-o şi cunosc fiecare muşchi, fiecare os, fiecare formă. Există o anumită estetică chiar şi în anatomie, de aceea am un domeniu foarte vast. Dar îmi place dinamica, îmi place forţa. Pictez multe scene de război, polo cu cai...


"România e vândută"

A.V.: În 2021, oraşul dumneavoastră natal, Timişoara, va fi Capitală Culturală Europeană. Cum percepţi acest eveniment? Aveţi vreun sfat de dat organizatorilor?
N.C.: Primarul din Timişoara (Nicolae Robu, n.r.) este bun prieten de-al meu. De fapt, eu trebuia să fiu primar, dar am refuzat şi l-am încurajat pe el să ajungă. Timişoara, din păcate, a decăzut îngrozitor, nu mai este ce era pe vremuri. Atunci era mândria noastră, a bănăţenilor. Ce să zic? Eu am făcut în Germania o lucrare, mi se pare cea mai mare pictură pe pânză din lume, 45 m lungime şi 6 m înălţime, pe o ţeavă de oţel fixată de sala de sport din centrul oraşului Osnasbrück. Eu voiam să fac pentru ţara asta o asemenea lucrare, dar mai mare, de 100 metri, fiindcă se va sărbători Centenarul Marii Uniri. Nu interesează pe nimeni. Am vorbit în 2017 cu primăriţa de-atunci de la Craiova (Lia Olguţa Vasilescu, n.r.) să facem asta, ea m-a asigurat că da, Nicule, îl facem, eu am întrebat: Bine, şi când pornesc? După vreo două luni, îmi spune că nu ştiu unde să-l pună. Degeaba vrei să dai când pe oameni nu-i interesează. Ca să revin la o temă de mai devreme, avem mesaje mult prea supărate pentru ce-are nevoie poporul la ora asta. Poporul, la ora asta, trebuie să scape cumva de tensiunea în care trăieşte, pentru că este forţat să trăiască în tensiune, şi de-aceea ne plac manele şi alte porcărele. Dar eu nu pot decât să-mi fac obligaţia. Şi obligaţia mea este de a-mi iubi poporul.

A.V.: Care e cel mai mare defect al poporului român?
N.C.: Este un neam sensibil şi prietenos, şi de aceea este luat de prost, fiindcă dacă eşti prieten şi eşti un om bun, în general eşti luat de prost. Şi s-a profitat de noi îngrozitor. Plus că avem foarte mulţi trădători, foarte mulţi care au vândut ţara. Voi nu mai trăiţi în România. Asta nu e România, e vândută. Tot ce-a fost productiv în ţara asta şi cu ce ne mândream s-a falimentat şi au venit alţii de-afară ca să-şi facă mendrele. Până şi apa pe care-o beau o plătim la francezi. Apa mea, din izvor, eu o plătesc la francezi! De ce? Sunt nişte adevăruri care nu se ştiu, nu se propagă, lumea nu ştie, este dezinformată, şi e păcălită, din păcate.


Schimbarea trebuie şi se poate face paşnic

A.V.: Credeţi că dacă va creşte gradul de alfabetizare în rândul populaţiei generale a României, lucrurile se vor schimba în bine?
N.C.: Alfabetizarea nu are nimic de spus. Educaţia contează, pentru că tineretul de azi e lipsit de educaţie şi nu e polarizat. Nu ştie ce e bine şi ce e rău, face slalomuri, mai încearcă aşa şi mai încearcă aşa... În loc să fie clar: vrem bine, hai să facem bine!

A.V.: Credeţi că pentru a se institui binele, uneori e necesară violenţa?
N.C.: Eu cred că binele, cu educaţie şi informaţie, se poate face şi paşnic. În momentul în care fiecare spune: Cu mine, nu!, cine să se mai bată cu cine? Dar atunci nu eşti de acord, nu faci ce ţi se cere, nu-ţi vinzi ţara, nu-i pupi în fund pe ăştia. Educaţia este foarte importantă, dar cine să se ocupe, să-i educe? Sunt înlăturaţi cei care au mesaj, sunt daţi deoparte cei care pot să facă ceva bine. Nu vezi, noi am ajuns să cântăm în baruri, în restaurante şi în săli de 500 de locuri? Noi aveam 50.000 de oameni, spărgeam stadioanele. Institutul Cultural Român, peste tot, la întâlniri internaţionale, trimit ţigani să ne reprezinte. Care sunt talentaţi, jos pălăria, dar cultura lor nu-i cultura noastră, nu ne reprezintă. Pe noi nu ne-au trimis niciodată. Ne-au chemat italienii, ăştia au spus că Phoenix nu e reprezentativ. Institutul Cultural Român: să nu-i dai foc?

A.V.: Referitor la festivalul de blues pe care îl organizaţi, Wolfblues, puteţi vorbi puţin despre ediţia 2018?
N.C.: Festivalul din 2017 a avut mare succes, şi în 2018 va merge mai departe. Bluesul este o cultură generală, s-a instaurat pe planetă şi festivalul daco-celtic pe care voiam să-l fac n-a fost sprijinit. În schimb, mi-au dat liber la un festival blues-rock, la care pot să invit şi oameni din afară să arate că şi bluesul are o anumită tradiţie, adică nu este o chestie ieftină.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer