Devoţiunea exprimată în cea mai simplă formă dă autenticitatea

Am avut privilegiul de a studia Muzica Clasică Indiană în timpul Doctoratului chiar în patria Gangelui în modul tradiţional în care această ştiinţă se transmite de milenii: în casa unui Guru, un Gurukulam. Maestrul meu a fost Leela Omchery, Profesor Universitar Doctor, premiată cu distincţia PadmaShri şi alte numeroase distincţii şi medalii, fost şef de catedră la Universitatea din Delhi. În casa ei din Ashok Vihar, Delhi, am învăţat din tainele ragasurilor muzicii clasice din Sudul Indiei, stilul Carnatic. La ultima noastră întâlnire a avut amabilitatea de a-mi acorda acest interviu pe care l-a transformat într-o preţioasă lecţie de muzică şi de viaţă. A trecut ceva timp de atunci, însă în 2018, când va împlini 90 de ani doresc să împărtăşesc din comorile primite şi să le fac cunoscute în România.

Cleopatra David: Care este locul muzicii în viaţa dumneavoastră?
Leela Omchery: Întreaga mea viaţă este muzică, muzica mea. Dar muzica nu este un element singular, nu se limitează la forma cântată. Are alte două componente majore: dansul şi muzica instrumentală. Întregul se numeşte sangeetam. Nu este doar geetam, care înseamnă cântec. Este sangeetam: cântec plus ceva. Şi acest "plus" sunt muzica instrumentală şi dansul. Savanţii din antichitate divizau muzica astfel: "Geetam vadyam tatha nrityam trayam sangeeta muchyate" (notă: definiţie în limba sanscrită din tratatul Sangeeta ratnakara, sec. XIII: geetam (cântecul), nrityam (dansul) şi vadhyam (muzica instrumentală) alcătuiesc sangeetam.)

C.D.: Când aţi realizat că doriţi să fiţi muzician sau că veţi fi muzician?
L.O.: Dorinţa de a fi muzician a apărut mai târziu, dar mereu am fost parte integrantă a muzicii. Provin dintr-o familie de muzicieni, în familia noastră au exista mulţi cântăreţi, dansatori şi instrumentişti. În timpurile acelea, în epoca de aur (notă: a muzicii Carnatic), primeam instruire serioasă de la mari maeştri de muzică vocală, instrumentală şi dans, astfel că eram experţi. În acele timpuri, guru veneau la noi acasă ca să ne înveţe, nu mergeam noi la gurukulam-ul lor. Asta pentru că în vremea aceea fetele din familiile ortodoxe nu erau lăsate să iasă din casă, aşa că profesorii veneau să ne predea. Am învăţat în acest sistem, dar partea nefericită era că, deşi eram bine instruite în muzică vocală şi dans, nu aveam voie să cântăm în public. Trebuia să ne mulţumim să cântăm între pereţii curţii interioare. Casele aristocraţilor aveau o curte şi un loc unde se strângea apa de ploaie şi aceasta răcorea verandele. Acolo doamnele şi fetele stăteau în curte şi noi puteam cânta în faţa lor, dar nu în faţa altcuiva. Aceasta era o restricţie, din păcate. Ca artist, oricine ar dori să-şi exprime calităţile în faţa celorlalţi, dar femeilor aristocrate ortodoxe nu le era îngăduit. Astfel, dezamăgirea era mare şi plângeam, mă rugam de părinţi... Nimic!
Însă dacă femeile nu aveau voie să iasă din casă, profesorii veneau la noi şi ne învăţau sanskrită şi malayalam (notă: limba statului Kerala). Nici măcar engleză nu ştiam, în timp ce fraţii mei, pentru că erau băieţi, aveau voie să meargă la şcoli publice şi să înveţe acolo, dar nu fetele ortodoxe. Şi nu aveam libertatea de a exprima arta în nici o formă.

C.D.: Dar situaţia s-a schimbat în zilele noastre...
L.O.: S-a schimbat foarte târziu. Nu aveam voie să merg la şcoală şi faptul că fratele meu avea voie mă umplea de frustrare. Nu putem să cânt în public. Situaţia s-a schimbat când mama, care provenea dintr-un oraş, Thiruvattar, şi care era educată şi era un bun muzician şi dansatoare, a început să instruiască oamenii din jurul casei şi să-i încurajeze să cânte. Ea a adus casei tatălui meu multă strălucire. Noi aveam voie să cântăm doar în casă şi situaţia a rămas aceeaşi pentru mulţi ani. Am fost prima fată dintr-o familie ortodoxă care a depăşit restricţiile şi care a mers la şcoală să înveţe nu numai sanskrită şi malayalam, dar şi engleză. Mama era profesoară, mă încuraja şi, din fericire, tatăl meu a deschis o şcoală în limba engleză, unde veneau şi învăţau copii din tot satul şi am fost eleva acelei şcoli. Mai târziu, am mers la Thiruvattar şi am studiat la colegiu, unde am învăţat muzică şi am fost şefă de promoţie. Nu am putut face masteratul tot acolo. M-am căsătorit şi am plecat la Delhi. Soţul meu m-a încurajat şi astfel am reuşit să ies din acest cerc strâmt şi să strălucesc. Am învăţat de la mulţi guru faimoşi muzica Sopana şi alte tipuri de muzică. Am atins nivelul la care puteam face diferenţa între muzica clasică şi stilul Sopana, iar atenţia mea a fost orientată către aceasta din urmă. Am încercat să descopăr care sunt caracteristicile acestui stil, mai ales că existau multe controverse: că nu ar fi un stil în sine, că este doar o simplă muzică folclorică... existau atât de multe critici la adresa ei. Mi-a atras întreaga atenţie şi am studiat toate criticile şi toate studiile referitoare la acest sistem al muzicii sopana.
Este diferit de tradiţiile muzicii clasice. Una este muzica Natyam, dramatică; cealaltă este muzica clasică, ce s-a dezvoltat până la nivelul din zilele noastre, stilul teatral, kacheri, muzica clasică în forma de concert, după eliminarea elementului dramatic. Am făcut legătura dintre Sopana nu cu ragasurile (notă: structuri modale folosite în muzica clasică indiană). Acestea au apărut mai târziu, acum 2000 de ani, în era creştină. Însă această muzică specială este mai veche decât cea clasică din sistemul raga, pentru că provine din sistemul jati, muzica jati din perioada epopeilor[i].
În Ramayana kalam, timpul Ramayaei[ii] jatis existau deja. Nu este la fel ca sistemul raga. Pentru raga, regula este că trebuie să fie complet, trebuie să aibă arohana, avarohana, anumite tipuri de swaras şi să urmeze regulile gramaticii muzicale. Dar în sistemul jati sunt suficiente una sau două sancharas capabile să exprime un anumit lucru într-o manieră simplă. Aceasta este muzica jati, muzica Sopana. Acesta este vechea marga sangeet a epocii epice.
Muzica sopana este cântată de gayakas (cântăreţi) ai templelor din Kerala şi chiar şi acum Thrikkampuram Krishnan Kutty, care are 90 - 96 de ani, de îndată ce începe să cânte, intonaţia sa este atât de clară şi muzica îţi intră în inimă, în suflet. Este muzică adevărată şi este simultan clasică, dar în acelaşi timp nu poate fi comparată cu sistemul clasic. Sunt două muzici total diferite. Sistemul clasic ar trebui să fie complet tradiţional, purificat, controlat de norme, reguli, restricţii.
Cel mai important instrument din muzica sopana idakka (iadakka), un instrument minunat, care produce toate notele muzicale. Este un acompaniament ritmic şi melodic în acelaşi timp. Deci un gayaka sopana merge după idakka, un fel de damaru (tobe), ca udukku. iadakka este un udukku mai mare, udukku fiind toba Domnului Shiva. La iadakka, sunetul este controlat cu o sfoară care se strânge sau se lărgeşte şi astfel notele sunt produse.
Cântecele sunt simple şi le numim dhyanam. Dhyana înseamnă concentrare (meditaţie) şi astfel cântecele gayakaşilor din temple se numesc dhyanis. Dhyanam - dhyanis. Trebuie să mergem la temple să le ascultăm. Această muzică nu iese din graniţele templului din cauza tradiţiei ortodoxe. Din această cauză, oamenii nu vor să o mai practice. Nimeni nu primeşte nici o recunoaştere, nimeni nu plăteşte pentru ea, nimeni nu are nici un beneficiu, nu devine cunoscut. Li se spune că trebuie să cânte aceste cântece doar între pereţii templului, aşa că muzicienii ies din temple, încep să practice stilul clasic, concertant pentru a fi plătiţi, pentru a fi faimoşi. Acest tip de muzică moare, tradiţia moare, şcoala moare. Eu încerc să o scot la lumină şi să-i păstrez spiritul. Sunt atâtea forme de muzică în sopana: avem multe dhyanis, apoi sunt slokas, sau celelalte ca pallavis, pallavam: doar două fraze. Se cântă simplu şi câteodată mai sunt instrumente de percuţie ca jhalra, cinele mici, ghungroo sau elathalam[iii] şi astfel muzicienii se acompaniază când cântă în faţa lui Dumnezeu. Nu ies din temple şi pentru că nu ies, arta lor moare. Oamenii nu-i înţeleg. Tradiţia este ortodoxă, dar sentimentele exprimate sunt inimitabile, iar atunci când aceşti muzicieni cântă, uit de mine însămi. Şi acum îmi dau lacrimile şi uneori nu ştiu de ce plâng, atât de multă simţire este în sopana: simplitate şi puritatea notelor.
Când oamenii cântă muzică clasică, adesea deviază de la adevăratul swarasthana şi adesea comit greşeli pentru că nu au timp să se concentreze. Trăiesc în climat turistic şi decad. Aici nu este aşa, este un nesfârşit ocean, iar muzicienii sunt pietrele nestemate de pe fundul oceanului, aşa cum scrie Thomas Gray în poemul său, Elegie scrisă într-un cimitir de la ţară:
"Atîtea rare pietre nestemate
Rămîn în peşteri din adînc de mare!
Atîtea flori răsar, necontemplate,
Şi-şi pierd, pustii, mireasmă şi culoare!."[iv]

Aşa sunt şi aspectele muzicii sopana.

C.D.: Stilul Carnatic este considerat cel mai autentic dintre muzicile clasice indiene. Ce părere aveţi despre felul în care este perceput în lumea contemporană?
L.O.: Muzicienii moderni tipici afirmă că este cea mai autentică formă. Pentru muzicienii Hindustani, Hindustani este cea mai autentică formă. Muzica Sopana este cea mai autentică formă. Deci depinde de cel care o practică şi care crede în ea şi că stilul pe care îl abordează este cel mai bun. Nu afirm că stilul Carnatic ar fi astfel. Ambele sunt. Depinde de abilitatea muzicianului şi de impactul emoţional al muzicii. Muzica sopana are un impact uriaş. Stilul Carnatic este guvernat de shastra[v]. Toate nuanţele, toate gamakas[vi] , foarte multe trebuie respectate, iar gramatica normelor de concert este amestecată, în timp ce muzica sopana, muzica devoţională, nu este. Este devoţiune, expresia devoţiunii şi trebuie să rămână în forma cea mai simplă. Trebuie să atragă sufletul devotului. Este foarte important cât de mult poate atrage. Poate este un anumit tip de kala[vii] dacă un muzician poate să transforme mintea ascultătorului cu ce cântă. Deci este ceea ce simte un muzician, abilitatea de a pătrunde adânc în emoţiile ascultătorului. Muzica trebuie să atragă ascultătorul. Dar cum? Sunt multe feluri: tempo rar, tempo mediu, tempo rapid, etc. Orice vezi că atrage, mergi în acea direcţie.

C.D.: Aţi vizitat multe ţări şi aţi observat multe culturi. Ce v-a impresionat în aceste alte culturi?
L.O.: Am vizitat Java, Singapore, Malaezia, Anglia, America, dar nu am fost un vizitator prea curios, aşa că am stat mai mult pe la centrele comunităţilor indiene. Am văzut ceva în Malaezia. Cred că acolo era acea peşteră uriaşă în care lumina solară pătrundea printr-o crăpătură, şi o mică rază lumina totul. Un alt lucru care m-a uimit a fost faptul că, atunci când loveai un perete, se producea un sunet. Un alt perete, alt sunet. Şi astfel natura putea să producă mai mult de 22 de sunete în acea peşteră numai dacă loveai în câteva locuri. Poate aceste roci stau la baza stâlpilor muzicali.
În Trivandrum sunt aceşti piloni făcuţi dintr-o singură stâncă şi au probabil 22 de ramificaţii sau 44 sau 66 şi pot produce diferite sunete. Erau folosiţi pentru a acompania muzica, samasangeet (notă: imnurile din Sama Veda). În timpurile străvechi, nu erau prea multe instrumente şi oricum multe nu erau permise în temple, aşa cum este nagaswaram[viii], pentru că se produce multă salivă când cânţi şi nu este permis în templu. Aşa că muzica era acompaniată de stâlpii muzicali. Din păcate, oamenii nu au avut grijă şi i-au stricat. Cu o crăpătură într-o ramură, întregul pilon nu mai vibrează şi devine inutil. Este principiul lui Tansen[ix]. Pentru că în darbar[x] nu permitea nici unui instrumentist să-l acompanieze şi toate instrumentele erau ţinute departe, el doar începea cu sunete mute, şi puritatea nadam-ului[xi] său lovea o notă şi celelalte vibrau. Vibraţii atât de pure.
Sunt 4 stâlpi muzicali cu 44, 22, 66 de ramuri pe fiecare, care erau folosiţi pentru muzica sama. Iar acum nu mai sună şi sunt păstraţi ca piese de muzeu.

C.D.: Credeţi că în zilele noastre este posibil să mai păstrăm tradiţia de gurukulam?
L.O.: Da, dar este greu. Cu mult efort şi cu experienţă reuşesc să păstrez acest gurukulam, pentru că nu primesc remuneraţii de la nimeni şi când studenţii mei vin, atât cât îmi permit mijloacele, le ofer ceai şi mâncare. Acest lucru este posibil doar pentru că copiii mei sunt realizaţi, nu mai trebuie să am grijă de ei şi am pensie. Acea pensie este mai mult decât suficientă pentru a-mi acoperi nişte nevoi de bază şi cu restul de bani le ofer studenţilor ce pot şi ne bucurăm împreună.
Niciodată nu m-am crezut ca fiind importantă, o mare personalitate. Oricând, oriunde, oricine poate vorbi cu mine. Profesorul meu m-a învăţat umilinţa şi aceasta este arma mea. Acel respect este munca mea. Să-ţi dezvolţi cariera, natura simplă, directă şi sinceră cu afecţiune. Să nu ai restricţii. Acest lucru va aduce binele în viaţa ta.

C.D.: Care este cea mai importantă realizare profesională?
L.O.: Este muzica mea. Am avut norocul de a învăţa de la mari guru, dar în acelaşi timp nu am putut să îmi exprim talentul din cauza restricţiilor din familia mea ortodoxă. Părinţii îmi spuneau: "Tu eşti fată, nu poţi merge în afara curţii să cânţi. Dar poţi să predai." Aşa că, în cele din urmă m-am orientat către pedagogie. Dacă nu pot cânta, măcar să-i pot învăţa pe alţii. Aşa că am avut enorm de mulţi studenţi, o comunitate întreagă de studenţi. Oriunde vei merge, vei întâlni unul sau doi dintre studenţii mei. Aceasta a creat o fraternitate. Pentru că nu am fost lăsată să cânt şi să mă remarc pe scenă, m-am orientat către partea didactică şi către cercetare. În cercetare, nimeni nu se poate compara cu mine, pot să o spun cu mândrie, pentru că zi şi noapte nu am făcut altceva în afară de studiu. Am mers la multe biblioteci, diferite locuri, adunând material, frunze de palmier[xii]. Am cele mai bune colecţii de texte pentru studiu.

C.D.: În India, relaţia dintre muzică, dramă, dans şi spiritualitate este indestructibilă. Cei care vor să înveţe doar una dintre aceste discipline poate înţelege cu adevărat arta şi cultura indiană?
L.O.: Este diferit pentru că muzica noastră începe cu forma de alaap, şi cu triada: muzică vocală - muzică instrumentală - dans. Triada poate fi explicată pornind de la exemplul unui copil mic, care, atunci când e fericit bate din palme, strigă şi se mişcă în acelaşi timp. Aici avem ritm, muzică şi dans la un loc, deci încă de la naştere aceste trei lucruri sunt strâns legate şi apoi cresc până apare conceptul Geetam vadyam tatha nrityam trayam sangeetam muchyate. Triada este în interiorul nostru şi nu poţi separa elementele unul de celălalt. Gândirea din zilele noastre este mecanică şi din cauza aceasta armonia şi melodia au dispărut. Dar atunci când sunt împreună, au o calitate unică.

C.D.: Aş vrea să aflu despre premiile şi cărţile dumneavoastră
L.O.: Am 19 cărţi publicate şi 4-5 dintre ele traduse şi publicate în afara Indiei. Unele dintre ele sunt premiate şi cele mai multe sunt despre muzică şi dans şi sunt unice, bazate pe cercetare. La unele dintre ele a contribuit şi fiica mea.

C.D.: Care este vârsta potrivită pentru a studia stilul Carnatic?
L.O.: Nu este o vârstă anume, pentru că multe depind de talent. Chiar dacă cineva începe de la un an, dacă nu are talent, la ce foloseşte? Dacă are talent, chiar şi la 50 de ani poate învăţa. Un exemplu este Pannalal Gosh, celebrul flautist, care a început studiul târziu şi cu toate astea s-a remarcat. Este un mare muzician şi mai sunt mulţi alţii. Fratele meu, care nu mai trăieşte, era cântăreţ pentru muzică de film şi un muzician remarcabil. Când avea 50-60 de ani a devenit prinţul încoronat al muzicii pentru 20 de ani. A început să înveţe târziu, dar a fost un muzician clasic remarcabil, iar All India Radio a spus că înregistrările lui nu au pereche.

C.D.: Un sfat pentru tinerii studenţi?
L.O.: Prima calitate: umilinţa. respect pentru artă, pentru cei mai în vârstă care te învaţă. Respectul pentru guru este bogăţia ta şi te va proteja în orice situaţie. Guru Saakshaat ParaBrahma Tasmai Sri Gurave Namaha[xiii] În ziua de azi văd la ştiri studenţi care îşi bat profesorii. Relaţia corectă dintre profesor şi discipol trebuie păstrată, altfel totul dispare dacă aceasta de năruie. Acum, din cauza mediului nociv, nu există guru bun şi nici discipol bun. Lucrurile trebuie să se schimbe. Suntem un popor străvechi şi avem puterea de a continua.
Cineva a spus că sunt un profesor bun. Nu pretind că sunt un guru. În Tamil avem un proverb: "Orice mi-ar da Bhagavan (Dumnezeu), pentru mine este destul." De ce oamenii îşi sporesc nefericirea şi sunt meschini? Pentru că uită. Orice mi-ar da Dumnezeu este mai mult decât suficient, este anand, este bucurie. De aici putem găsi căi de a merge mai profund şi de a dobândi ceva. Orice mi-a dat Dumnezeu este o binecuvântare.
Sunt o persoană norocoasă, pentru că fiul meu este foarte bine situat şi fiica mea de asemenea este o foarte bună dansatoare şi un muzician bun. Nepoţii mei sunt de asemenea talentaţi. Şi-au făcut un alt drum în viaţă, dar sunt toţi implicaţi în viaţa de familie. Am doar o rugăciune către Dumnezeu: să îmi dea mereu aceeaşi viaţă. Când mă voi naşte din nou să pot avea acelaşi soţ, aceiaşi copii, aceeaşi familie, aceleaşi rude şi aceiaşi studenţi.