Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

O filosofie românească există şi este posibilă şi în viitor


Nicolae Coande, un interviu cu Ion Militaru

13.09.2019
Editura Curtea Veche
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Nicolae Coande: Am tot amânat dialogul ăsta - din cauza mea, mă grăbesc să precizez - şi acum că a venit în sfârşit vremea aş dori să te întreb, Ion Militaru, dacă a fi filosof în România ţi se pare o meserie ca oricare alta sau o formă de magisteriat, dincolo de conotaţiile care fac ca îndeletnicirea de gânditor să fie privită cu superioritate de tot felul de eseişti volubili pentru care scrisul ţine loc de meditaţie?
Ion Militaru: Există o reticenţă indiscutabilă în circulaţia formulei la care te referi. Şi nu fără motiv. Aici ar fi interesant de urmărit arheologia care să dezvăluie cum de la o maximă întrebuinţare şi onorabilitate s-a ajuns la o escamotare şi absolută evitare pentru ca, în final, să se ajungă la ceva oarecum jenant.
 
Iată două lucruri deosebite. Mai întâi este vorba despre - am să preiau, nu fără timiditate, formula în discuţie şi, în al doilea rând, despre a fi aşa ceva în România. Cele două nu se intersectează, chiar dacă, în esenţă, ele sunt convergente. Poziţia acestei îndeletniciri în România presupune o condiţionare pe care nu întotdeauna filosofia este gata să o recunoască. A suferi o particularizare de felul celei în cauză nu este întotdeauna valabil. Asta pentru că, pe de o parte, filosofia este un exerciţiu al universalului, pe de altă parte, nici măcar aşa filosofia nu este o chestiune gratuită în faţa vieţii. Universalul cu care filosofia se împăunează dintotdeauna este un universal concret şi nu unul abstract.
 
Acuma, evident, această practică nu este una ca oricare alta. Nu a fost aşa nicăieri şi niciodată. Nici nu are cum pentru că este vorba, pretutindeni unde apare, de probleme specifice, inconfundabile. Fiecare comunitate are raporturile sale cu Dumnezeu şi cu propriul său spirit. Raporturi care sunt extrem de vii, în permanentă construcţie. Poate fi invocat aici un maestru al gândirii din spaţiul autohton, cu un aforism de tinereţe: în filosofie nu există vacanţă metafizică. În fond, problemele filosofiei sunt problemele istoriei, de aici lipsa de final şi urgenţa cu care se cer rezolvate. Pentru noi, istoria este, în chip vizibil, o dublă problemă, mai grea decât pentru alţii. Karl Popper a scris o carte Poverty of istorismus, tradusă excelent prin Mizeria istoricismului, totuşi, poverty este povară, greutate. Istoria este grea, iar greutatea ei se măsoară nu în grame sau tone, în cuantificare fizică sau matematică, ci în afectări ale psyche-ei, adică suferinţă şi alienare, în distrugere de viaţă, destin, ş.a.md. Pe scurt, cred că mai mult decât probleme ale tale, filosofia are de rezolvat în România probleme ale spiritului obiectiv. Este relevant că dintre toate cărţile lui E. Cioran cea mai discutată în România este Schimbarea la faţă a României şi nu, de exemplu, Demiurgul cel rău sau Despre neajunsul de a te naşte. Or, este vorba despre cartea cu cel mai redus coeficient de teoretizare şi pertinenţă, care cu greu poate fi acceptată în spaţiul de interes al filosofiei europene.
 
Recitam Estetica lui Hegel ca pe un imn
 
N.C.: Ai avut în adolescenţă sau în copilărie acele lecturi decisive care te-au făcut să iei în piept poteca îngustă ce duce pe platoul de unde se poate vedea mai clar lumea cu-ale ei foi de ceapă, strat după strat, sau ai năzuit doar la o meserie de catedră - aşa cum i se menise filosofiei în anii formării tale intelectuale?
I.M.: Cred că este vorba despre ceva tipic în maniera noastră de formare. Oricât de mult ar încerca cineva să-şi particularizeze situaţia, finalmente, cred, cade peste nişte scheme universale. Desigur, faptul că ţi-a căzut în mână o carte şi nu alta este de natură să particularizeze şi să confere farmec narativ. Altminteri, există o identitate crasă.
 
În ce mă priveşte - nu cred, repet, într-o situaţie de tip singular - am început cumva incantatoriu. Am fost fascinat - până astăzi port această meteahnă fără să mă dumiresc dacă este o calitate sau un defect! - de felul în care sunt spuse lucrurile. (Sunt deficitar la capitolul trasului pe sfoară, păstrez încă naivitatea de a crede cu prea mare uşurinţă în cuvântul rostit. Din păcate sunt insuficient de sceptic în faţa lucrurilor, iar faţă de ceea ce nu se rosteşte, de lucrul în sine, manifest mereu un mers greoi, cumva paralizat de absenţa interesului imediat). Mi-au plăcut persoanele care ştiu să povestească - eu fiind complet incapabil!
 
Nu este prea greu de văzut cum cineva cu sensibilitatea aceasta să treacă de la cuvântul vorbit la cel scris. Oricâtă pierdere ar înregistra cuvântul prin trecerea de la oralitate la scriere, ceva din vraja sa tot rămâne şi la nivelul de pe urmă. În scris, cuvintele pot fi psalmodiate, recitate, cântate. Au cu ce să compenseze pierderea oralităţii. Când, în liceu, am întâlnit Estetica lui Hegel, am practicat tocmai acest lucru: îl recitam ca pe un imn, complet absent la sensurile şi ideile de acolo. Îmi plăcea cum sună. Îmi plăcea dincolo de înţelegere. Desigur, ceva complet aiurea sau, dacă vrei, era o înţelegere venită pe partea spiritului de fineţe, convins că plăcerea nu înşeală, că prin ea şi nu prin altceva vine înţelegerea.
 
În fine, am început prin a iubi textele pentru valoarea lor poetică şi nu pentru valoarea de adevăr. Iubeam autorii: Dostoievski, Hegel - fără să-i înţeleg. Mai târziu, când i-am înţeles (sau când m-am iluzionat că i-am înţeles), dar nu i-am mai iubit. Astăzi nu ştiu prea bine de ce parte să mă mai situez.
 
Cred că am iubit din capul locului unii autori pe care i-am şi înţeles concomitent. Mi-a plăcut enorm Jules Verne, Alexandre Dumas, Michel Zevaco (autorul Cavalerilor Pardaillan), Paul Feval, autorii ruşii (nu sovietici), pe scurt, literatura de caractere - dacă vrei - deşi habar n-aveam pe atunci de aşa ceva.
 
N.C.: Într-o vreme când sistemele filosofice par în ochii unora doar schelete ale unor dinozauri reconstituite de paleontologi cam ţăcăniţi, deşi inofensivi, tu te încăpăţânezi să crezi că gândul nu poate fi pus în ecuaţie de fulgerările, fie şi geniale, ale unor artişti ai metaforei şi preferi unui koan, chiar memorabil, arhitectura unui ziggurat care să răspundă în timp nevoilor de auto-cunoaştere a încăpăţânatului "animal raţional" care este omul. Dar merită omul sistem, domnule?
I.M.: Cred că este ceea ce ne ţine în loc gândurile de la rispire şi ne acordă, cu dificultate, este adevărat, coerenţa intimă. Este, în plus, pentru noi ca oameni moderni, o comoditate de a ne aduna în acest mod superior care este sistemul, dar şi una de a ne aduna din firimiturile din care ne este compusă propria viaţă. Să nu uităm, trăim o epocă a hedonismului. Omul modern vrea plăcere înainte de toate. Orice operaţie care înseamnă adunare implică efort, dar şi încercare de subordonare unui ce superior, fie acest ce o transcendenţă, Dumnezeu sau orice altceva. Se preferă, dacă este să facem o tipologie a omului în funcţie de operaţiile aritmetice, o operaţie şi nu altele. Se preferă ceea ce ne împarte şi ne lasă aşa: scădere, împărţire, radical, etc. Nu mai preferăm adunarea, deşi am admis-o cândva, ba suntem chiar expresia ei târzie. Adunarea înseamnă, pe corpul istoriei europene, comunitate, solidaritate, cuminecare etc. Altfel spus, adunarea este pe dos decât spiritul individualismului şi dezagregării meschine în care toate valorile făcute să recupereze omul creştin s-au pierdut.
 
Nu este vorba dacă omul merită o construcţie de felul sistemului, în joc este fizionomia fiinţei sale, cum vrea să arate el: ca fiinţă întreagă, una, sau spartă în elemente: disjecta membra, şi pulverizată în neantul originar. Eu nu vorbesc despre ceea ce suntem noi astăzi, ci despre ceea ce am fost şi mai putem încă fi.
 
Filosofiile apar în momente determinate şi nu sunt indiscernabile
 
N.C.: Întrebarea asta s-a mai pus, şi de profani ca mine, dar şi de cunoscători care-şi exteriorizau public îndoiala: există o filosofie românească şi dacă da, cum este ea posibilă (şi vizibilă)?
I.M.: În ciuda oricăror obiecţii care pot fi aici eu răspund pozitiv: da, o filosofie românească există şi este posibilă şi în viitor. De ce? Pentru că, repet, filosofia nu este ceva abstract, rupt de viaţă. În fond, ea se justifică prin exerciţiul vital pe care îl practică. Nu există o filosofie universală, bună în tot locul şi pentru toţi. Problemele diferă, istoriile diferă, poziţiile pe care se află o comunitate sunt mereu altele. Filosofiile se nasc în urma unui act de pliere pe concretul istoriei. De exemplu, filosofia lui Descartes este concentrată pe demonstraţia existenţei: Cogito ergo sum este categoric o filosofie valabilă, motorul deschiderii moderne, axioma calculatorului şi tehnologiei de astăzi. Descartes a elaborat această filosofie în secolul XVII, în Franţa. Bun!..., pentru România de la acea dată, era cartezianismul calea superlativă pentru mântuirea în veac? Nu cred! Ce filosofie ni se potrivea nouă la acea dată ? Greu de spus. Poate Învăţăturile lui Neagoe Basarab, poate altceva care n-a fost să fie, ş.a.m.d....Probabil o filosofie morală şi nu una ontologică sau gnoseologică.
 
Un exemplu ar putea fi dat, totuşi, cu mai multă claritate. Dacă România este astăzi într-o stare de tranziţie şi criză, de rătăcire şi derută, nu filosofiile siguranţei şi certitudinii îi pot oferi alinare, nu raţionalismele cantonate mai toate în dogmatisme şi ideologii absolutiste, ci filosofiile relativiste şi... iraţionaliste. Filosofia lui Heidegger cu subiect în uitarea fiinţei este, după opinia mea, mai adecvată nouă, şi răsăritului european în genere, decât Occidentului. Pentru mine este un mister cum această filosofie a apărut într-un loc care tocmai nu avea nevoie de ea. Sigur, ea putea fi generată de presiunea ideologică a vremii, de situaţia patologică a Germaniei, totuşi nu asta este explicaţia.          
 
În tot cazul, filosofiile apar în momente determinate şi nu sunt indiscernabile, de amestecat oricum. Ar mai putea fi valabilă pentru noi o filosofie de felul celei platoniciene? Da, dar nu în chip istoric, adică actual pentru toţi şi nu doar pentru îndrăgostiţi. Ţin mult să precizez: filosofia nu este totuşi dragoste de înţelepciune, adică ceva care să ţină de intimitate şi plăcere, ci un exerciţiu universal, în care toţi iubesc sau pot să o facă superior. Nu există privilegiu şi nici aptitudine ezoterică.
 
N.C.: Ai debutat relativ târziu, dar ştiut este faptul că un om dedicat filosofiei nu se grăbeşte şi aşteaptă altfel decât un poet, să zicem, coacerea. Atunci când ai făcut-o ai preferat să editezi o carte care se întreba asupra "mizeriei istorice" şi perpetuării miturilor istoriei naţionale într-o combinaţie care pleacă şi ajunge la un soi de ideologie "valid" mincinoasă, mai ales că este investită cu atributele sclerotice ale "salvării". Ai reuşit - nu era prea greu! - să enervezi "lumea bună" din Craiova şi ţi-ai atras oprobiul unor farisei ridicoli şi gomoşi din domeniu. Ştiu că te-ai plâns de lipsa unei minime solidarităţi intelectuale. A meritat, ai lua-o de la capăt, cu riscurile de rigoare într-un mediu intelectual pervertit ca al nostru?
I.M.: Categoric, amănuntul acesta biografic nu are, cred, ceva exemplar în el. Personajele care s-au implicat nu au nici o valoare, nici intelectuală, şi nici morală. Ele nu interesează pe nimeni, cu excepţia acoliţilor. Este ceva lipsit de strălucire şi relevanţă. Poate eu nu am fost în măsură să o construiesc, poate cei care au participat, poate situaţia în sine, cine ştie!... Mai mulţi cunoscuţi de aici mi-au mărturisit că-şi vor scrie memoriile, sau ceva de acest gen. Nu cred că o vor face, sau dacă este să se ambiţioneze şi chiar să le scrie, cu excepţia lor nu cred că vor interesa pe nimeni. Oltenia, cel puţin în momentul de faţă, nu are exemplaritate, caractere construite coerent de la cap la coadă, adică sistematic, dacă tot este să vorbim despre sisteme.
 
Nu ştiu dacă aş lua-o de la capăt pentru că maniera aceea de a scrie nu mă mai interesează, iar valoarea, îmi place să cred, nu este intrinsecă eseurilor de atunci, ea va veni abia din partea a ceea ce voi scrie mai departe (îmi cer scuze pentru această manifestare de încredere şi speranţă!). Frumuseţea aparţine doar viitorului.
 
N.C.: Cartea ta despre filosofia istoriei la Noica a venit într-o vreme când mitul Noica era tot mai palid şi era prezervat doar în conştiinţa - şi inima - câtorva discipoli şi cititori atenţi ai săi. Opinez că ea este una dintre cele mai bune care s-au scris despre "ieşirea din istorie cu tot cu istorie", subtil teoretizată de generaţie Criterion în majoritatea lucrărilor importante pe care a apucat să le dea. Te-aş întreba dacă ar fi posibil ca tu să extinzi aria cercetărilor tale, pe acest palier, la nucleul tare al generaţiei sau nu eşti interesat de aşa ceva?
I.M.: Sincer, nu mă interesează un asemenea proiect. Miza scrierilor mele nu aparţine istoriografiei filosofice, cât de superioară ar fi ea. Nici nu cred că aş avea răbdare şi dotare pentru aşa ceva. Iar în ceea ce priveşte elita noastră filosofică din perioada interbelică, fie cât de interesantă, se poate opina prin atitudinea lui Thomas Mann vis-a-vis de Nietzsche: da! dar cu măsură!
 
N.C.: O nouă carte stă să-ţi apară la Editura Scrisul Românesc: Europa faustică. Te-aş ruga să decriptezi pentru cititorii paginii LAMA, ca şi pentru viitori cititori ai cărţii, epistema acestei lucrări. În fond, provocarea lansată de Al. George şi nebăgată în seamă la noi mi se pare binevenită: autorul să-şi comenteze chiar critic cartea, dincolo de solidaritatea "simţitivă" care-l face adesea robul propriei subiectivităţi. Ce trebuie să înţeleagă cititorul din teza cărţii tale - dacă există o teză a ei?
I.M.: Cred că este vorba despre ceva simplu în ce priveşte această carte: să ne despărţim cu inima uşoară de oglinzile în care, până mai ieri, Europa s-a complăcut să se oglindescă. Şi nu este vorba despre oglinzi mincinoase, ci pur şi simplu despre oglinzi contrafăcute sub siglă, fabricate pe undeva în Turcia. Ceea ce a rămas din aceste oglinzi este doar rama, adică strălucirea pe care artizanii lor, meşteri într-ale erorii, au ştiut să le-o confere a la longue.
 
Occidentul, aidoma unei reptile, a năpârlit de câteva ori în istorie. Interpretările pe care şi le-a dat cu privire la identitatea sa sunt piei de şarpe aruncate în urmă. Spre deosebire de regnul naturii care se igienizează organic, în spirit este nevoie de justificări. Am încercat să motivez de ce este nevoie la acest nivel de o igienă spirituală prin care să fie evacut ţesutul mort, încă menţinut prin anumite camere date cu naftaline şi puse sub emblema lipsită de riscuri a culturii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer