Nicolae Coande: Marco, ești pentru prima oară în România. Ai ales Craiova, pentru început, grație amiciției cu George Popescu. Ești poet, eseist, traducător și ți-ai propus să realizezi o antologie a celor mai importanți poeți români, clasici și contemporani. Ce știi, în genere, despre poezia noastră?
Marco Luchessi: Da, dragul meu Coande. Iubesc cuvântul prietenie. L-am cunoscut pe prietenul meu drag, poetul George Popescu, în Italia, la Penne - în timp ce vorbea despre Günter Grass. Și m-a uimit inteligența, cultura, drumul său literar. A fost un adevărat Begegnung, cum spun nemții, o întâlnire. George m-a surprins cu foarte frumoasa sa traducere în românește a poeziilor mele. El cunoaște perfect italiana - și nu vorbesc numai de limba cotidiană, ci și de cea literară. Poezia este Capitala lui. Intim cu Eminescu, și cu variațiile de a spune amurg sau apus, timp sau vreme, hău sau genune, cu acea prea frumoasă Tot astfel când al nostru dor / Pieri în noaptea-adâncă / Lumina stinsului amor / Ne urmărește încă), al său Lac și puternicul Luceafărul. Unele poeme de Blaga (din care îmi amintesc pe de rost pe-un galben liman portughez). Și Barbu și, în mod deosebit, și mai cunoscuți, între cei trei muschetari (care sunt totuși patru): Ionescu, Cioran, Eliade și Noica - studiați de mine cu atâta pasiune... România trebuie să se facă ascultată dincolo de granițele sale: concertul acelei Weltliteratur nu se poate lipsi de vocea sa.
N.C.: Mi-ai spus, într-o discuție anterioară, că în Brazilia scriitorii români sunt puțin cunoscuți. Există doar traduceri sporadice, prea puțin susținute de mediile culturale din cele două țări. Un plus pentru România: la noi, parcă stau mai bine lucrurile în ce privește traducerea unora din scriitorii voștri de marcă. Jorge Amado e tradus, Carlos Drummond de Andrade la fel, ca să nu mai vorbim de inepuizabilul Coelho. În timpul regimului Ceaușescu, aici a fost tradus cu un volum de proză chiar președintele Jose Sarney! Ce crezi că trebui cu adevărat să cunoască publicul cititor din România din literatura care se scrie în Brazilia?
M.L.: Portugheza, ca și româna, reprezintă forme teritoriale extreme în lumea neolatină și, de aceea, resimt influența unei mari și binevenite pluralități. Trăim fiecare în felul nostru acel înăuntru și în afară, al nostru și al lor, barbarul și non-barbarul (în sens etimologic). Suntem ultimele flori ale lui Latium și ne cunoaștem atât de puțin. Avem chiar și cuvinte exclusive: dor în română și saudade în portugheză. Peisaje ireductibile. Visuri. Ferestre... Literatura braziliană prezintă o mare bogăție, cu Machado de Assis, Euclides da Cunha, Clarice Lispector, Graciliano Ramos, Guimarães Rosa, sau Manuel Bandeira, Cecilia Meireles, João Cabral și Carlos Drummond de Andrade... Pe de altă parte, în Brazilia lipsește o bună antologie a poeziei românești. Au existat timide tentative, însă cu traduceri de slabă valoare. Aș vrea să-l amintesc pe Constantin Noica - publicat în Brazilia acum trei ani (Șase maladii ale spiritului), de care este responsabil și ambasadorul brazilian la București, Jeronimo Moscardo, un entuziast al culturii române. Ar fi bine să ne întărim îndatoririle unii față de alții. Avem atâtea de învățat unii de la alții. Către o frontieră labilă și gentilă. În felul lui Hlebnikov, aș vrea să fac o punte între Rio și Craiova, un tren care ar pleca de la Timișoara spre a ajunge la Recife...
N.C.: Cartea de poeme pe care ai ales-o pentru a fi tradusă de George Popescu te reprezintă în cel mai înalt grad? Ce îmi poți spune despre poezia ta, cum se încadrează ea într-un context mai larg al poeziei care se scrie astăzi în Brazilia? Sunteți voi postmoderni, că noi am trecut și prin asta ca gâsca prin apă...?
M.L.: Există o imensă producție literară în Brazilia, un fel de koiné care, de la săptămîna de artă modernă, din 1922, cunoaște experiențe concrete prin prietenul meu drag Haroldo de Campos (un spărgător de valuri în domeniul traducerii literare) și marile forme ale unui Jorge de Lima sau ale unui Murillo Mendes, ale unui Ferreira Gullar sau ale unui João Cabral. Există acum numeroase cărări. Pare că pluralitatea și fragmentul ne fac deseori cu mâna. Fiecare își aruncă mesajul său într-o sticlă spre marea agitată. Așa voia Whitman. Mesajul meu sălășluiește în nu-încă (noch-nicht) și simte o adâncă nostalgie a viitorului. Sticla e de-acum plină de apă. Și se confundă cu însăși sarea mării. Vizibilă. Invizibilă. Ithaca de-acum e pierdută. Însă visul nu scade în intensitate... Modern? Postmodern? Spune Drummond: mă simt obosit să fiu modern. Aș vrea de-acum să fiu doar etern!
Poate că proiectul meu nu-i altceva decât să umblu peste ruine
N.C.: Din câte știu, ai publicat, până acum, o duzină de cărți în portugheză și alte câteva în italiană. În ceea ce scrii, îmi pari adeptul acelei explorări în zone unde umanul s-a retras, se ascunde. Paradisul, Infinitul, Utopia revin ca tot atâtea obsesii, sunt pattern-uri ale cărților tale. Scriitura ta se ridică "la viziune" sau ești un intelectual care operează cu "răceală" într-un univers cu stele fixe, cunoscute?
M.L.: Mă gândesc la îngerul lui Walter Benjamin. Un peisaj sfâșiat. Ruine pretutindeni. Un fel de Waste Land. Iar acel înger care caută cu disperare o cheie, un chip, mod de a reordona lumea aceea prăbușită la pământ. Împiedicat de vântul istoriei care-l târăște cu putere spre viitor. Poate că proiectul meu nu-i altceva decât să umblu peste ruine, așa cum am făcut la Istanbul (Bizanț) ori pe mormintele etruște din Populonia și Vetulonia. Dar nu spre a cultiva ruinele. Sau să vorbesc cu morții. Nu sunt un arheolog sau un metafizician. Îmi place să privesc stelele. Sunt un astronom amator. Și cunosc - ca Eminescu - drama luminii. La Dante. La Goethe. Urmăresc de luna trecută inelele lui Saturn (în Taur) și sateliții lui Jupiter (în Rac), aceiași văzuți de Galileo. Și-mi dau seama că istoria mă târăște. Cu cât mai mult adun ruinele (de stele, de Bizanț, de la Fiesole), cu atât mai mult aud vocea viitorului. Utopia. Paradisul. Infinitul...
N.C.: Ești profesor de italiană la Universitatea federală din Rio de Janeiro. Carevasăzică, ești profesor federal! Știi o groază de limbi, de la turcă la arabă, trecând prin latină, ca să nu mai vorbesc de limbile romanice. Când am auzit că știi și rusă, chiar că n-am mai priceput nimic! Acum te-am văzut cu gramatici și dicționare ale limbii române. La 39 de ani ești un nume în viața literară a țării tale, dar și a Italiei, ai fost premiat și decorat de însuși președintele Ciampi, ai tradus din clasicii italieni și germani. Susții conferințe, ești invitat peste tot în lume să dizertezi asupra literaturii braziliene. Cum este să te simți un scriitor-punte între Brazilia și țara strămoșilor tăi?
M.L.: Sunt un disperat federal. Un nebun federal. Provincia și lumea. Viitorul și trecutul. O autopsie federală. De provincie. Iubire și Moarte. Treizeci și nouă de ani și nu cunosc eternitatea. Urmăresc Răsăritul. Îl urăsc. Îl iubesc. Asemeni lui Massignon, mă încearcă o rage de connaître. O furie de a cunoaște. Răsărit și Apus. Totul și Nimic. Voi fi poate un amfibiu. Un viconte tăiat pe jumătate. Un Doctor Jekyll. Dar și un Mister Hyde. Am crezut în limbile pierdute. Artificiale. Încerc frumusețea cuvintelor românești. Sunt foarte emoționat. Am avut două patrii. Iar acum spun Terra. Însă e sigur că italiana a fost limba maternă, senină, dulce, sublimă și puternică. După portugheză (limba-tată), cu prezența sa puternică, științifică, totală. Și pe urmă nu mi-au ajuns două patrii. Frumusețea deșertului, din Siria până în Mauritania. Și a bisericii ortodoxe. A Islamului. Piramidele din Mexic. Indienii din Paraguay. Copiii din Palestina și din Kurdistan. Atâtea limbi. Și patrii. Precum Cartea lui Dante în Paradis. Precum Aleph-ul lui Borges. Totul și Nimicul. Ori poate Beatrice. Sau Laura. Sau Veronica. Caut și tot caut peste tot. Poate în România.
N.C.: Ca și când n-ar fi de ajuns câte faci, editezi și o revistă formidabilă, Poesia Sempre. I-ai tradus și publicat acolo pe marii poeți ruși. Ai putea reedita performanța publicând un număr dedicat poeziei românești, la fel de importantă din punctul meu de vedere?
M.L.: O frumoasă experiență cu revista Poesia Sempre, a Bibliotecii Naționale. Ca director, am căutat să deschid granițe și atitudini. Țările sunt stări diverse. Din Germania până în Rusia, din Iran până în Anglia, din Franța până în Japonia, din Israel până în țările din America Latină și așa mai departe. Am coordonat abia patru numere, în cadrul cărora am avut cinstea de a organiza ediția dedicată marelui poet Carlos Drummond de Andrade. Neprețuită colaboratoare mi-a fost eseista Constança Hertz. Cred că mi-am terminat treaba la acea revistă. Voi întemeia o alta, cu dragii mei prieteni George Popescu, Mario Luzi, Haroldo de Campos și Constança Hertz. O antologie a poeziei române va fi primul nostru pas. Vis de ani de zile pentru o catedră de română, la Universitatea mea. Și un program editorial care să reflecte proza și poezia din țara ta, scumpul meu Coande. Cerul lui Pușkin, Pleiadele lui Sapho. Și visul. Aleph-ul. Cartea.
N.C.: Pe cine ar interesa, de pildă, în Brazilia faptul că ești tradus în românește? În limba lui Leopardi ai publicat poezie și ai fost foarte bine primit. Mario Luzi a scris că "s-a lăsat furat" de reveria Bizanțului indusă de versurile tale. Declarai cândva că poezia este pentru tine un habitus primordial. Cum se poate un habitus transplanta într-o limbă în care și Ovidiu a înghețat până la capătul vieții sale?
M.L.: Nebunia mea federală mă face să scriu în alte limbi. Însă George m-a surprins. Să fiu mai limpede. Am fost tradus în germană, de către Curt Meyer-Clason și în spaniolă, de Rodolfo Alonso. Dar sunt limbi pe care le cunosc bine, de totdeauna. Și sunt niște foarte frumoase traduceri. Însă româna era pentru mine un vis imposibil sau aproape. Aveam oarecare idee despre limbă, cu niște gramatici acasă, una a Academiei Române (Gramatica Limbii Române), alta a lui Grigore Dobrinescu și două dicționare publicate în Portugalia, dar era vorba numai de o idee. George Popescu a realizat o lucrare excepțională, reluând aliterații, multe rime, nuanțe foarte dificile și le-am văzut renăscând într-o extraordinară metamorfoză, cu vocale superbe, cu o limbă eminesciană și modernă, și m-am decis să nu mai amân studiul meu asupra limbii române, pe care-l fac acum cu o trudnică împătimire. Româna literară și straturile sale multiple. Un habitus primordial - ce urmează în alte sticle și întâlnește lacrimile lui Ovidiu, în exil, și poate corabia Argonauților, vălul de aur... aurul profund al unei limbi rare și sublime.
Aș dori să propun un pașaport latin, fără vize
N.C.: Din câte știu nici Brazilia nu are un premiu Nobel pentru literatură. Românii sunt suferinzi din această cauză. Uneori sufăr și eu, alteori râd de nebunia asta cu Nobelul care ne lipsește (lui Năstase, marele nostru tenismen, îi lipsește Wimbledonul - ce nefericire!). Crezi că literatura braziliană nu a fost încă "sancționată" cu prestigiosul premiu din cauza unor factori extraliterari, cum ar fi lipsa traducerilor în limbi de circulație mondială, în ciuda faptului că portugheza este o limbă a unor politici coerente de susținere a valorilor de către statul brazilian?
M.L.: Ai dreptate, dragă Coande. Ca poet știi prea bine că estetica și etica nu găsesc totdeauna un pas potrivit între ele. Dar se pare că istoria răzbună prin prea multe nedrepte tăceri. Ori că transformă în tăcere tot ceea ce mai înainte devenise excesiv de gălăgios. România și Brazilia nu au avut încă un Nobel. În ce privește limba, portugheza a obținut un status important cu știuta alegere a lui Saramago. Dar poate va sfârși prin a fi un semn - absența Nobelului pentru literatura din țările noastre - indicativ că politica noastră literară, aceea cu P mare, are încă multe de făcut. Greșesc politicienii care gândesc totul și totdeauna în termeni comerciali (și nu spun economici, ar fi un pas mai rațional). Cultura este un bun cu adevărat semnificativ. Aș dori să propun un pașaport latin, fără vize, de ședere fără limite între popoarele noastre, în domeniul cultural. Nobelul va fi atunci doar o scuză...
N.C.: În scurt timp se va da startul Carnavalului de la Rio. Vei fi acolo, te vei integra marelui ritual colectiv al sambei, atât de exotic pentru noi românii (noi nu dansăm pe străzi, avem o pudoare de bizantini care preferă interioarele...)?
M.L.: Danser la vie... A-i îmbrăca pe cei goi... samba, cea a caselor, în fundul caselor de la periferia din Rio, chitara, mandolina, bucuria aceea de a trăi pe care o avem puțin peste tot în Brazilia. Salutul unui creștinism spectacular, baroc, lusitan, senzual și tropical se transformă într-un strigăt dionisiac de frumusețe și de mister. Cum ar spune Sandro Penna, o ciudată bucurie de a trăi. Carnavalul din Rio, dragă Coande, este foarte frumos. Poate te aștept acolo anul viitor. Vei veni?