Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Pe la 10 ani voiam să fug în Madagascar


Nicolae Coande, un interviu cu Mircea Iorgulescu

22.03.2019
Editura Curtea Veche
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nicolae Coande: Stimate Mircea Iorgulescu, în "fişa postului" citim că v-aţi născut la Valea Călugărească la 23 august 1943, în plin al II-lea Război Mondial. Şi data naşterii şi locul sunt de tot interesante, prima prin ceea ce avea să devină ca simbol al "Eliberării" ulterioare, cea de-a doua prin parfumul viilor de care ne-am îndrăgostit cu toţii (nu e român care să nu fi sorbit un păhărel din licoarea călugărească). Cum vă serbaţi până prin 1989 ziua de naştere: cu elan patriotic sau cu discreţie maximă? Cu şampanie tricoloră sau cu vin din podgoriile proprii?
Mircea Iorgulescu: Într-un fel de amuzantă clandestinitate, pentru că ziua mea reală de naştere nu este 23 august. Asta e data din acte, oficială. Data adevărată este 22 august. Tatăl meu era în Rusia, la război; la primărie, să anunţe evenimentul, se dusese a doua zi una din bunici, iar ziua înregistrării a fost trecută drept dată a naşterii. Era neştiutoare de carte acea bunică, n-avea cum verifica şi eventual cere să se corecteze ce scrisese în registru funcţionarul de la starea civilă. Tot atunci şi din acelaşi motiv mi-a fost omis un al doilea prenume, fiindcă mai aveam unul, era al unui unchi dat dispărut pe front, însă funcţionarul nu l-a trecut la catastif, l-a sărit. Era în vreme de război, însă era şi vară, august, tocmai ieşea ţuica de corcoduşe. Ştiu eu dacă nu asta va fi fost de fapt cauza neatenţiei amploaiatului de la primărie?! Ipoteza mi se pare plauzibilă, frontul era, încă, departe.
 
Sunt, da, născut la Valea Călugărească, într-un cătun care a dispărut pe la începutul anilor '60. Atunci s-a terminat colectivizarea şi locuitorii de-acolo, vreo 60 de familii mai rămăseseră după exproprierile succesive, au fost "comasaţi", obligaţi să-şi dărâme casele şi să se mute în "vatra comunei", unde li s-au repartizat loturi de câte două mii de metri pătraţi, la început numite "loturi proprietate personală" şi câţiva ani mai târziu, odată cu prefacerea G.A.C.-urilor în C.A.P.-uri, rebotezate "loturi în folosinţă personală". Nu am întâlnit nicăieri, în studiile istoricilor, sociologilor şi politologilor noştri, vreo evocare a acestei cinice găinării de partid şi de stat, prin care, dintr-un condei, ţăranii din România au redevenit atunci un fel de iobagi, chiriaşi pe o bucată de pământ ...
 
Amuzanta clandestinitate a zilei de naştere
 
Părinţii mei avuseseră până la colectivizare ceva vie, din asta trăiseră până spre 1950, dar nu-şi spuneau "podgoreni", îşi spuneau "viticultori". Meseria asta îi şi adusese acolo pe străbunicii lor, veniseră de undeva din sud, din Grecia. Numele de familie al mamei mele este "Stavri", iar "Iorgulescu" are tot o rădăcină grecească. Cuvintele "podgorie" şi "podgorean" le-am învăţat târziu şi din cărţi, nu le-am auzit în casă. Însă şi "viticultor" avea să dispară, a fost scos din circulaţie de clasificarea socială introdusă după modelul sovietic, n-au mai existat decât ţărani săraci, mijlocaşi şi chiaburi. Asta oficial, pe hârtie, fiindcă nimeni nu-şi spunea aşa. Chiabur sau mijlocaş, de exemplu, erau denumiri exotice, cuvintele astea fuseseră până atunci necunoscute. Lumea în care m-am născut, aspră şi arhaică, a pierit repede, mult-invocata "rezistenţă a satului" este o pură legendă compensatorie. Înclin, azi, să cred că s-a lăsat să moară, aşa cum se sinucid balenele. Am părăsit-o, de altfel, la 14 ani, în 1957. Voiam încă de pe la zece ani să fug în Madagascar (de ce, nu ştiu, probabil citisem vreo carte şi-mi plăcuse cum suna), iar visul meu a fost multă vreme să ajung bibliotecar, credeam că bibliotecarul este un ins care stă între cărţi şi citeşte zi şi noapte; acum îmi dau seama că nu m-am întrebat niciodată dacă în Madagascar existau biblioteci şi bibliotecari! Dar n-am fugit în Madagascar, m-am dus la liceu, pe care l-am făcut "pe cont propriu", stând tot timpul "în gazdă" şi trăind din meditaţii, am meditat chiar şi învaţători suplinitori de prin sate uitate de Dumnezeu. Îşi făceau liceul la "fără frecvenţă", aveau nevoie de "diploma de maturitate", aşa se zicea pe atunci bacalaureatului, fără hârtia aia nu puteau fi titularizaţi. Eram în clasa a noua "la zi" şi dădeam meditaţii unora care erau într-a zecea "la fe-fe", cu opt-nouă ani ani mai mari ca mine, gospodine rustice cu copii mici, găligani foşti tractorişti... Nu li se deşteptase aşa, de-o dată, instinctul didactic, voiau să intre în învăţământ ca să scape de muncile câmpului, în satele de pe unde veneau era criză de învăţători, mulţi muriseră în război, alţii fuseseră arestaţi, se deschiseseră şcoli noi prin tot felul de târguri prăpădite proclamate "capitale de raion" şi unde numărul funcţionărimii se triplase adesea... Istoria socială a acelor ani va trebui cândva scrisă.
 
Unica asociere între data naşterii mele după acte şi 23 augustul sărbătorit oficial a fost făcută după 1989, pe la jumătatea anilor '90. Unui jurnalist bucureştean de la nu ştiu ce post de radio i s-a năzărit să facă o emisiune, desigur "hazlie", cu persoane oarecum publice născute în acea zi, un alt invitat era, de exemplu, Andrei Pleşu. Ideea mi s-a părut imbecilă şi i-am stricat bietului om emisiunea, spunându-i în direct că, de fapt, sunt născut pe 22. Ştiu că nu se face să te porţi aşa cu un coleg de profesie, dar nu m-am putut abţine, am alergie la cretinism, mai ales dacă e vioi sau se dă vioi.
 
A, şi a mai fost ceva. Un amic binişor mai tânăr, plecat din România pe la vreo 20 de ani, mi-a mărturisit cât de chinuit a fost el sufleteşte în Occident gândindu-se cât voi fi suferit eu când Ceauşescu i-a obligat pe toţi cei născuţi la 23 august să defileze. A fost foarte dezamăgit, chiar întristat, un pic şi supărat pe mine când i-am spus că nici n-am defilat, nici nu ştiam de existenţa acelei obligaţii: cum adică, el mă compătimise degeaba?!
 
N.C.: Între 1966, anul absolvirii Facultăţii de Limba şi Literatura Română din Bucureşti şi 1968, anul angajării la Munca, aţi fost colaborator extern la diverse ziare. În 1971 veneaţi la România literară adus de Nicolae Breban, pare-mi-se. L-aţi cunoscut acolo şi pe Paul Goma. Cum aţi defini atmosfera de "lucru" de la revista condusă de cel care - Goma dixit - jura pe triada Mama-Opera-Tovarăşul?
M.I.: Nu aş recomanda niciunui istoric literar să se folosească, pentru a se documenta, de scrierile memorialistice produse de Paul Goma. Aceste scrieri au, totuşi, caracter de document, de document psihologic şi întrucâtva artistic, în acest sens sunt chiar nişte foarte expresive documente, dar instruiesc aproape exclusiv în privinţa autorului lor.
 
Nicolae Breban a fost redactorul-şef al României literare vreme de mai puţin de un an şi jumătate, de prin mai 1970 până în august 1971. Asta însă oficial, pentru că în realitate el a condus efectiv revista doar vreo zece-unsprezece luni. Paul Goma a fost redactor al aceleiaşi reviste timp de aproape cinci ani, din 1968 până în 1973. Un cercetător perspicace va observa, desigur, că în memorialistica lui Goma există o anumită preferinţă, poate chiar obsesie, pentru redactorul-şef Breban, în contrast cu durata totuşi meteorică a şefiei acestuia. Nu m-aş încumeta să caut o explicaţie.
 
Nicolae Breban şi tov. Gălăteanu de la Munca

Pe Breban l-am cunoscut pe la jumătatea lui decembrie 1970, când redactorul-şef de la Munca, un oarecare Gălăteanu, un individ fălcos, după bunul fason al rasei activiştilor, cu o mutră de mâncător de oameni, m-a ameninţat că dacă mai scriu la revistele literare mă dă afară de la ziar; acest ins a ajuns mai târziu şi ceva ministru adjunct la Cultură, pe vremea Suzanei Gâdea, se vede că era o persoană foarte competentă... Aveam rubrică permanentă la România literară de prin iulie, dar nu-i cunoşteam decât pe Lucian Raicu, pe S. Damian şi pe Dana Dumitriu. Cu Dana fusesem coleg de an în studenţie şi pe urmă, un timp, de redacţie, lucrase şi ea la Munca. Îmi duceam articolul, aşteptam să fie citit de Raicu (el era şeful secţiei de critică), anunţam despre ce cărţi scriu pentru numărul următor şi plecam, asta era tot. Când le-am spus lui Raicu şi Damian cum mă ameninţă acel Gălăteanu cu concedierea, ei m-au dus la Breban. Atunci l-am văzut prima dată. Am intrat cu Damian şi Raicu la el în birou. Breban s-a ridicat, a venit spre noi, era un bărbat voinic, nu mai înalt decât mine, dar bine legat, robust, mult mai solid decât eram eu. Am avut impresia că are, cât timp am dat mâna şi până ne-am aşezat, o uşoară, poate inconştientă tendinţă de a părea un pic mai înalt, parcă se tot înălţa pe vârfuri, ca un adolescent care vrea să-şi domine fizic interlocutorul, şi m-am amuzat pe sub barbă, aveam pe-atunci o barbă mai lungă şi mai revoluţionară, m-am amuzat întinzându-mă, discret, şi eu, în aşa fel încât ochii ne rămâneau mereu la acelaşi nivel. Să mă fi înşelat?! După această "competiţie" fizică tacită ne-am aşezat, i-am zis de ameninţarea acelui Gălăteanu, el mi-a spus că-i place cum scriu, totul a durat vreo câteva minute. Neaşteptat de operativ, Breban a chemat cu noi de faţă secretara, pe Andriana Fianu, căreia i-a cerut să-i facă "legătura cu Găleteanu de la Munca". Ady Fianu s-a întors la ea în secretariat, apoi foarte repede a deschis din nou uşa directorială, "dom' Breban, îl aveţi pe Gălăteanu la telefon, vi-l trec". Breban ridică telefonul: "Alo, tovarăşul Gălăteanu de la Munca? Aici Nicolae Breban. Tov' Gălăteanu, ai la dumneata acolo un băiat, Iorgulescu, de mâine îi dai transfer în interesul serviciului, începe să lucreze la mine. Mulţumesc, vă salut!" - şi trosc!, pune receptorul în furcă. Asta fusese tot!!! De-a doua zi am început într-adevăr să lucrez la România literară, pe hârtie transferul s-a făcut după vreo două săptămâni, venea Anul Nou, altele erau grijile funcţionarilor. Însă discursul lui Breban mă uluise: era impecabil articulat în sistemul de coduri şi referinţe existent. Pe-atunci Munca, ziarul sindicatelor, era al treilea cotidian al ţării (din patru); redactorul-şef de acolo era, în consecinţă, un demnitar cu greutate. Breban a început cu o situare minimalizantă sub aparenţa unei banale identificări ("tovarăşul Gălăteanu de la Munca?"), s-a prezentat, el spunându-şi doar numele, nu şi funcţia ("Aici Nicolae Breban"), ceea ce sugera în mod străveziu un raport ierarhic, de superioritate, acesta era sensul nedeclinării vreunei funcţii, de la un nivel încolo nu mai era nevoie, ajungea numele singur. A continuat tutuindu-l distant ("Ai la dumneata acolo..."), a devalorizat ţinta demersului ("... un băiat..."), ca şi cum era vorba de un fleac, o nimica toată, ce mare lucru să aprobi transferul unui oarecare tânăr, "un băiat"?!, el e totuşi important, dar numai fiindcă mă interesează pe mine, Breban, de ce?, e treaba mea!, a strecurat un vag avertisment (prescurtarea fals familiară "tov' Gălăteanu"), nu l-a lăsat pe acela să spună măcar un cuvânt şi a încheiat sec "mulţumesc, vă salut", trecerea glacială şi laconică la pluralul politeţii venind ca o ştampilă de la Dumnezeu. După ce a pus telefonul în furcă a început să râdă, avea ceva de copil mare şi greoi care a făcut o şotie, ceva neobişnuit pentru el, se putea presupune, şi se bucură şi se minunează că, iată, lui, băiatului mătăhălos şi stângaci, i-a ieşit o farsă bună. Era a doua surpriză după povestea cu înălţatul pe vârfurile picioarelor pentru a fi cel mai înalt... Se juca făcând pe aparatcikul, dar se juca eficient. Interesant tip acest romancier "abisal"!

Nu am fost prieteni, nici măcar apropiaţi nu am fost. Am lucrat direct cu Breban cam patru luni, din ianuarie 1971 şi până spre începutul lui mai, când a plecat la Festivalul de la Cannes cu filmul de autor Printre colinele verzi (altă jucărie serioasă facerea de filme!). Secretar general de redacţie era poetul Gheorghe Pituţ, dar acesta plecase cu o bursă de un an de zile în Germania. Munca de secretar general de redacţie trebuia totuşi făcută de cineva. Breban a avut ideea de a-l înlocui pe absentul Pituţ cu S. Damian "creier" şi cu mine, ca mai tânăr, "mâini şi picioare", fiindcă pe vremea aceea redacţia era într-o frumoasă clădire de pe bd. Ana Ipătescu, aproape de Piaţa Romană, unde e acum ambasada libiană, iar tipografia şi corectura erau la Casa Scânteii. Sarcina mea asta era, să fac legătura între redacţie şi tehnoredacţie, corectură, tipografie. Cum Breban lucra concomitent şi la film, la redacţie ajungea seara târziu, redactorii erau demult plecaţi, deseori nu mai erau decât G. Dimisianu, S. Damian, Raicu şi cu mine. Plus, bineînţeles, tehnoredactorul. Breban a lucrat la terminarea filmului până aproape în ajunul plecării la Cannes. Nu avea timp de şedinţe cu toată redacţia, iar la discuţiile pe pagini nu l-am auzit niciodată invocând figurile de care scrie Paul Goma. Unde şi când îl va fi auzit Paul Goma pe Breban "jurând", cum ziceţi, pe acea "triadă", nu ştiu. Vor fi fost prieteni şi se vor fi vizitat, vor fi stat împreună pe la restaurantul Casei Scriitorilor sau te miri pe unde, habar n-am. Eu la acel restaurant nu mă duceam, nu m-am dus nici mai târziu, cred că am fost de vreo patru-cinci ori cu totul, din 1970 şi până în vara lui 1989, când am plecat din România. Monden n-am fost niciodată, iar în materie de poveşti şi istorii cu scriitori sunt nul. Îl admir sincer pe Goma pentru câte ştie (sau pretinde că ştie), el a reuşit chiar acest lucru extraordinar, să bage Casa Scriitorilor, restaurantul de acolo de fapt, printre "locurile memoriei" în materie de dizidenţă românească - şi chiar mă mir că nu a observat nimeni că până şi în cartea în care îşi povesteşte acţiunea din 1977 acel faimos restaurant ocupă un loc foarte important.
 
Ivaşcu a primit de la Ceauşescu sarcina să desbrebanizeze România literară
 
Breban a fost, atât cât l-am văzut eu în exerciţiul funcţiunii, un foarte bun redactor-şef. A încercat să schimbe radical revista. Şi, în bună parte, a şi reuşit. Nu ştiu dacă avea o idee clară de cum se face gazetărie (dacă mă gândesc la cât de prost a făcut, în libertate, după 1990, Contemporanul-Ideea Europeană, aproape că aş fi tentat să cred că nu), dar era, categoric, un inamic al mediocrităţii şi al platitudinii. "Jura", ca să folosesc şi eu cuvântul ăsta nefericit, jura pe valoare, avea un fel de fanatism, chiar o mistică a valorii. Din cauza asta când făcea ori patrona concesii era atât de inabil încât se vedea de la o poştă: nu mai era el, adevăratul, profundul Breban. Mai avea şi orgoliul, într-un fel infantil, chiar prostesc, într-un fel superb, de a nu accepta că le face ori le cere, pretinzând absurd că lui nu-i impune nimeni nimic şi că nu face decât ce vrea el. Diferenţă radicală faţă de George Ivaşcu, succesorul lui la România literară: Ivaşcu nu-şi bomba marţial pieptul, ca Breban, el îşi curba spinarea obsecvios. Breban sfârşea prin a face, el, concesii, Ivaşcu prin a obţine concesii. Breban era încredinţat că poate înfrunta şi buscula "ordinea constituită", parcă era cavaleria poloneză la atac împotriva tancurilor germane, Ivaşcu o accepta smerit pe faţă şi o fisura pe tăcute. Breban a fost un intrus în "sistem", chiar dacă uneori i s-a pliat ori a cochetat cu normele şi codurile lui. Evoluţia lui pe orbita instituţionalizării a durat de altfel foarte puţin, poate nici trei ani. Eu sunt convins că şi de n-ar fi fost reacţia lui publică la "tezele din iunie", reacţie nu numai publică, dar şi exprimată într-un ziar din străinătate, el tot ar fi fost ejectat. Începuse încă din vara lui 1970 să fie atacat de viitoare "piese grele" ale încă neapărutei grupări protocroniste (Paul Anghel, Ion Lăncrănjan), iar în decembrie acelaşi an lui Eugen Barbu i se dăduse şefia unei publicaţii până atunci anodine, un buletin municipal de strictă informaţie culturală - programele teatrelor, cinematografelor, expoziţiilor, televiziunii etc. Barbu fusese scos la începutul verii 1968 de la Luceafărul şi ţinut în carantină. Acel buletin municipal se numea "Săptămâna culturală a Capitalei". Nu s-a aprobat schimbarea denumirii, dar Barbu a recurs la un artificiu tipografic, era un bun gazetar: a modificat "capul revistei", scriind Săptămâna cu majuscule, iar dedesubt, cu un corp foarte mic de literă, "culturală a Capitalei". De aceea a şi intrat noua publicaţie - fiindcă realmente era una nouă - în conştiinţa publică doar sub numele de Săptămâna. Ei bine, ce conţinea primul număr din Săptămâna lui Eugen Barbu?! Ce să conţină: un violent atac împotriva lui Breban. Nu politic, nu!, ci literar şi, mai mult, în registru de enormă băşcălie. Cum toate atacurile erau atent cernute de "foruri", iar Breban nu era numai redactor-şef la România literară, ci şi membru supleant în CC (fusese "ales" în 1969, la Congresul al X-lea), este imposibil de crezut că nu existase o aprobare oficială şi poate chiar mai mult decât atât, o incitare, o stimulare. Similitudinea dintre apariţia Săptămânii de atunci şi apariţia României Mari din 1990 este perfectă, totul e să nu ne încurcăm în detaliile ce ţin de context. Începând din decembrie 1970, Breban a fost pentru Săptămâna lui Eugen Barbu ceea ce aveau să fie în 1990 pentru România Mare tot a lui Eugen Barbu partidele şi intelectualii de opoziţie. Iar când, în septembrie 1971, Ivaşcu a fost numit director la România literară, el a primit de la Ceauşescu sarcina să desbrebanizeze revista. Şi a aruncat-o în aer, de la o săptămână la alta. Până prin '75-76, se poate verifica la colecţie, România literară a fost o revistă spartă. Abia atunci s-a încheiat un fel de pact între Ivaşcu şi redacţie, un pact de supravieţuire.
 
Ştiu că la modă este acum diabolizarea lui Breban, în toate ipostazele, dar asta ţine de tribalizarea postcomunistă.
 
N.C.: Aţi debutat cu volumul de critică literară Rondul de noapte (1974), culegere de foiletoane critice, urmat de Al doilea rond (1976) şi Scriitori tineri contemporani (1978). Vă declaraţi "mai apropiat de ardeleni", deşi critica de specialitate detectase fervoarea filonului muntenesc. Un critic precum Al. Piru sesizase "eterogenitatea" foiletoanelor şi vă mustra superior-didactic. Ulterior aţi intrat în polemică acerbă cu fostul boxeur, decretând că Al. Piru este criticul care n-a scris o singură propoziţie valabilă în meseria sa. Vă menţineţi afirmaţia?
M.I.: Îmi îngădui, domnule Coande, să adaug acestor date câteva amănunte ce nu aveau cum să vă fie cunoscute. Primul articol despre o carte de Al. Piru l-am scris pe la începutul verii anului 1968. Era o cronică la volumul Panorama deceniului literar românesc 1940-1950. A apărut în pagina culturală săptămânală din Munca. Nu era elogioasă. Din toamna aceluiaşi an 1968 am fost, pentru câteva luni, cronicarul literar al revistei Ramuri. Când, în 1969, Piru a fost numit redactor-şef, evident că m-a dislocat. Am şi avut o discuţie cu el atunci, mi-a spus, cu accentul lui ciudat, "Domnule, eu sunt Stalin!". Mă rog, nu cred că Stalin putea fi un model valabil pentru un critic literar.
 
N.C.: Aţi fost definit ca un critic neînregimentat acelui "spirit tranzacţional" care bântuia şi sub clopotul de sticlă al literaturii naţionale. Cu toate astea, ca gazetar, aţi recunoscut după 1989, aţi semnat, fie şi sub pecetea anonimatului, editoriale în România literară, unde foloseaţi terminologia pe care propaganda ceauşistă voia să o audă. Cum priviţi acest fragment de viaţă, acest sigiliu întipărit în ceara existenţei dumneavoastră la atâţia ani de atunci?.
M.I.: Nu ştiu dacă "recunoscut" e chiar cel mai nimerit cuvânt, deşi retorica judiciară este una dominantă în spaţiul public românesc de după decembrie '89 şi folosirea ei a devenit banală, vreau să spun inocentă. Că am scris editoriale redacţionale - erau semnate România literară - am spus, primul probabil, eu însumi, la începutul lui septembrie 1989, îndată ce "rămăsesem". A fost într-o convorbire cu Monica Lovinescu, în emisiunea Teze şi antiteze la Paris, pe care ea o făcea pe-atunci la Europa Liberă. Pe urmă, după decembrie '89, când a început moda demascărilor de tot felul, prin vara lui '90, dacă nu mă înşel, m-a "demascat" un fost coleg de redacţie, Vasile Băran. Plecase de la România literară şi scria la România Mare, avea acolo un serial în care făcea "dezvăluiri despre scriitori", lesne de imaginat şi despre cine, şi în ce spirit. Vor mai fi fost şi alţii?! Nu ştiu. Probabil, de vreme ce, când, pe la jumătatea anilor '90, C. Stănescu mi-a luat un interviu pentru Adevărul literar şi artistic, una dintre întrebări era despre editorialele mele "ceauşiste". Însă cu altceva m-a surprins C. Stănescu atunci: el încă îşi mai aducea aminte, râzând complice, de unul din acele editoriale, unul în care era folosită expresia "după lupte seculare"! Da, al meu fusese acel editorial în care, bineînţeles că fără ghilimele, vârâsem caţavenciana sintagmă în nu mai puţin caţavencianul discurs ceauşist. Câteodată mai inventam şi citate din Ceauşescu, nu stătea nimeni să controleze, mi-l amintesc pe admirabilul Roger Câmpeanu, secretarul general de redacţie, cum se minuna - "deştept mai e Tovarăşul în editorialele tale, găseşti citate foarte bune!". Fiindcă nu se putea editorial fără citat din Tovarăşul, asta era regulă de oţel. Şi-apoi, cu cât citatul era mai lung, cu atât era de scris mai puţin - editorialul era un text cu formă fixă, 40 de rânduri. De curând am aflat, citind cartea lui Mihai Pelin, Opisul emigraţiei politice româneşti, că prin 1985 Securitatea ar fi făcut o anchetă după ce Emil Hurezeanu, într-un comentariu la Europa Liberă, descifrase nu ştiu ce tendinţe într-un editorial al României literare (informaţia e conţinută în articolul despre Hurezeanu din dicţionarul lui Pelin). Nu, nu era nici o tendinţă, era o iniţiativă pur individuală, ascunsă în locul cel mai neaşteptat, cel mai la vedere. Hurezeanu descifrase corect "incorectitudinea", abaterea de la linie, dar greşise când văzuse în ea semnul unei modificări generale de atitudine politică.
 
Editorialul "politic" la România literară a fost inventat de George Ivaşcu
 
Nu evoc asemenea detalii pentru a-mi revendica vreun eroism, doamne-fereşte. Nici pentru a încerca să schimb "stigmatul", cum atât de gingaş spuneţi, într-un merit. Lucrurile sunt şi mai simple şi mai complicate. Editorialul politic - sau, dacă vreţi, "politic" - fusese inventat de George Ivaşcu. Făcea parte dintr-un dispozitiv strategic, era un fel de meterez înălţat pentru apărarea mijlocului revistei, de la rubricile lui Geo Bogza, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu şi până la paginile de critică. Revista avea o "coajă", foarte conformistă, şi un "miez", acesta era divergent. Editorialele erau scrise prin rotaţie, era o sarcină redacţională. Sigur că erau şi redactori care nu scriau, aşa cum existau şi redactori care veneau prin redacţie doar câteva ore pe săptămână. Am avut şi un coleg de redacţie care, din 1973, când România literară a fost mutată la Casa Scânteii, nu a pus niciodată piciorul acolo: Nichita Stănescu. Administrativ, poetul a fost până la moarte, în 1983, publicist-comentator la România literară. În 1971, când am venit eu la revistă, era redactor-şef adjunct şi apoi s-a redus numărul adjuncţilor, aşa a ajuns Nichita Stănescu "publicist-comentator"!!! Dar nu era singurul sinecurist sau demi-sinecurist, iar justificarea prin valoarea literară, reală, desigur, nu e la obiect. Mi-l amintesc pe excelentul prozator Ştefan Agopian, care era tenoredactor, mânjit de cerneală tipografică până în ochi, el nu avea "valoare"?! Avea, dar nu era sinecurist. Şi Gabriel Dimisianu avea "valoare", dar şi el muncea, făcea tot ceea ce trebuia să facă un redactor. Eu am început să scriu editoriale prin anii '80, oarecum din întâmplare. Până atunci mă eschivasem. Roger Câmpeanu sau Gabriel Dimisianu, nu-mi mai aduc aminte cine anume dintre ei, mi-a cerut să corectez, să dau o formă unui text fără cap şi coadă, scris de un coleg care, mărturisea el, pentru a putea scrie un editorial bea o sticlă de vodcă. Pesemne că atunci băuse două, articolul era o bolboroseală. Nu se putea îndrepta. Era miercuri pe la prânz, revista trebuia să intre peste câteva ore la rotativă. Era acolo o maşină de scris, m-am aşezat la ea şi am scris, într-o jumătate de ceas, textul necesar. Am scris fără să-mi treacă prin cap măcar o clipă că mă compromit, că devin "colaboraţionist", fie şi sub acoperirea anonimatului, nu, nicidecum, grija mea, singura grijă a fost să produc un text cât mai repede, să nu pierdem intrarea la rotativă. Cu asta însă mi-am semnat sentinţa, nu mă mai puteam eschiva, am devenit unul dintre autorii de editoriale. Diversele mici libertăţi, de felul celor pe care le-am amintit mai înainte, nu erau însă neapărat nişte revanşe ludice asupra inevitabilei ursuzenii stilistice a acestui gen de texte. Descompunerea limbajului de partid atinsese un asemenea grad încât erau de-ajuns câteva "balize" de recunoaştere pentru a da impresia de text pe linie, sensul nu mai conta. Poate m-am amăgit, dar sentimentul meu a fost că pot încerca să transform o servitute într-un experiment. Şi nu sunt foarte convins că anumite observaţii pe care le-am făcut despre "trăncăneala" caragialescă ar fi fost posibile fără această experienţă, fără pogorârea în mlaştina limbii de partid.
 
N.C.: Credeţi şi astăzi că un poet ca Adrian Păunescu mai este un scriitor "complicat"?
M.I.: Chiar mai mult decât era acum douăzeci de ani. Între timp s-au mai "complicat" însă şi alţii. Mulţi. "Păunescianismul" a ieşit însă din literatură şi a devenit fapt de societate, există chiar un mare număr de anti-Păunescu foarte păunescieni. Semn de metastază. Pentru a descrie fenomenul e nevoie de cunoştinţe serioase de psihosociologie.
 
N.C.: În 1989, vara, aţi venit la Craiova unde Marin Sorescu v-a înmânat Premiul revistei Ramuri pentru Eseu despre lumea lui Caragiale (Marea trăncăneală). Cu această ocazie se pare că i-aţi fi spus, ulterior decernării premiului, la o masă lui George Popescu, criticul literar, că aveţi de gând să rămâneţi în Franţa, cu proxima ocazie. Aţi şi făcut-o la câteva luni. Chiar i-aţi spus lui G. Popescu aşa ceva, aţi avut încredere că nu va "trăda"?
M.I.: E un caz de paranormalitate. Eu nu am ştiut nici când am plecat că nu mă mai întorc, m-am hotărât la faţa locului. Dar e interesant ce-mi spuneţi. Nu călătorisem prea des în Occident, primul voiaj l-am făcut la 39 de ani, în 1982. Atunci, în 1989, cerusem o plecare individuală, la un colocviu, mi s-a refuzat. Era pentru martie. Am cerut imediat o călătorie turistică, aşa, pentru enervarea adversarului, de data asta şi cu o parte din familie. La începutul lui august aprobarea mi-a fost comunicată telefonic. Aveam apoi să constat că în acele "ultime luni", dar cine ştia oare că sunt "ultimele"?!, au primit paşapoarte pentru Occident o mulţime de scriitori. Mă întreb dacă nu va fi fost şi o invitaţie discretă la emigrare, fiindcă mulţi dintre cei cărora li se aprobaseră plecări erau, să zic aşa, mai turbulenţi, mai agitaţi. Sau poate o tentativă de dezamorsare a tensiunilor?! Nu ştiu. Fapt este că nu mă hotărâsem dinainte.
 
N.C.: Am citit cu plăcere Marea trăncăneală, chiar dacă numai în prima ediţie. După 1990 a apărut şi a doua ediţie, iar acum am înţeles că Petru Romoşan v-a propus o nouă reeditare. Eseul dedicat Secţiei fost excelent primit de critică, dar aveţi, cu toate astea, un "detractor" constant: dl. Alexandru George. Ce nu concordă între interpretarea propusă de dumneavoastră şi viziunea critică a dlui George asupra lumii lui Mitică?
M.I.: Dl George "detractor"?! Nici vorbă. Dl George are o anumită opinie, asta-i tot. Şi are şi tăria opiniunilor. De altfel, nici nu e singur dl George. O opinie asemănătoare are şi dl Marian. Vreau să zic dl Popa, după care aş fi scris "un pamflet contra poporului român". Opinie tare.
 
N.C.: După stabilirea în Franţa aţi fost colaborator al Europei Libere, pentru ca acum să lucraţi la Radio France Internationale, alături de un alt scriitor român de marcă, Matei Vişniec. Ce au însemnat şi ce înseamnă încă pentru dumneavoastră aceşti ani dedicaţi muncii gazetăreşti?
M.I.: N-am devenit jurnalist după ce am plecat din România. Fusesem, eram jurnalist, făcusem gazetărie şi până atunci, asta era profesia mea, nu m-am reciclat. Lucrasem câţiva ani buni la un cotidian, Munca, un timp chiar la secţia socială, apoi aproape două decenii la un săptămânal. România literară nu era, îmi îngădui să precizez, un cerc sau un cenaclu literar, era o revistă, o publicaţie, în fine, o gazetă, iar gazetele, chiar şi cele literare sau culturale, sunt făcute, în regulă generală, de gazetari. Sau, mă rog, de oameni cu pricepere şi talent de gazetari, există un asemenea talent. Când nu se întâmplă aşa e o catastrofă. Asta se vede astăzi mult mai bine decât înainte. Poţi fi un mare prozator, un strălucit poet, un critic literar eminent, dar un jurnalist mediocru sau chiar nul, nu e nici o contradicţie. Este de asemenea perfect posibil ca un autor de bune articole să fie un jurnalist execrabil. A, sigur că în redacţiile revistelor literare erau şi destui sinecurişti, scriitori care detestau gazetăria, chiar socoteau înjositor să li se spună "jurnalişti", dar n-am fost unul dintre aceşti norocoşi.
 
Altele au fost schimbările.
 
În primul rând, am trecut de la cuvinte la vorbe, de la scris la rostit. Jurnalismul radiofonic are, e ştiut, alte reguli decât cele pe hârtie, chiar şi structura propoziţiilor şi a frazelor e diferită. Un pic de experienţă totuşi aveam, pe la începutul anilor '80 făcusem un timp o scurtă emisiune bilunară de informaţie literară la Radiodifuziunea Română. Nu însă în cadrul "emisiunilor culturale", acolo cenzura era mult mai dură şi încetasem să mai colaborez la ele. Emisiunea mea a fost un segment dintr-un program cotidian de actualităţi care se numea Orele serii. În chip doar aparent paradoxal, aici libertatea de mişcare era mai mare; de exemplu, prozatorul Norman Manea, ciumat pentru redacţia culturală şi, prin urmare, pus la index, adică nici invitat, nici comentat, a putut totuşi vorbească la Radio, în emisiunea asta. În cei cam doi ani de existenţă ai rubricii (pentru că o "rubrică" era, ţinea o jumătate de oră) au fost acolo şi alţi scriitori relativ boicotaţi de oficialitate, inclusiv "optzecişti". Nu a fost, totuşi, meritul meu, a fost al celor care au avut ideea acestei rubrici, şi am datoria de onoare de a o menţiona pe Elena (Ileana) Ionescu. Ea a fost "patronul" subtil, delicat şi complice al acelei rubrici, care a dispărut după consfătuirea ideologică de la Mangalia, din august 1983 şi a fost reluată, un timp, la începutul lui 1990, cu Florin Mugur în locul meu. Nu ştiu dacă Radio România Actualităţi va mai fi având o asemenea rubrică, azi...
 
Diversitatea libertăţii
 
Numai că una este să colaborezi la radio şi altceva, cu totul altceva, să faci, tu, radio. Să gândeşti "radiofonic". Nu suntem niciunul, Matei Vişniec sau Dinu Flămând sau eu, ca să numesc alţi doi colegi de la RFI care sunt şi literaţi, "scriitori la microfon", facem jurnalism radiofonic.
 
A doua mare experienţă a fost ceea ce aş numi, inevitabil pompos, diversitatea libertăţii. Din toamna lui '89 şi până în vara lui 1992 am lucrat la la RFI. Concomitent, colaboram mult la Europa Liberă, dar prin intermediul Biroului din Paris. Acest Birou, ultimul pe care Europa Liberă îl mai avea în Occident (cu excepţia celui din Washington), s-a desfiinţat în mai 1992. Peste două luni am plecat la München, unde, în mai 1995, am mai trăit o închidere: când, oficial, Europa Liberă s-a mutat la Praga. În plan real a fost însă o închidere, urmată instantaneu de o deschidere sub aceeaşi firmă. În 1992, redacţia müncheneză a serviciului român avea aproape 40 de salariaţi; dintre aceştia, la Praga s-au dus doi. Eu aveam să fiu al treilea, în februarie 1996, fiindcă în primul moment refuzasem. Am stat la Praga până la sfîrşitul verii 1999, după aceea m-am întors la Paris. Diferenţele dintre cele patru instituţii sunt enorme, deşi toate funcţionau sau funcţionează în spaţiul lumii libere. Spun patru fiindcă eu consider Europa Liberă müncheneză o instituţie complet diferită de cea pragheză, iar Biroul din Paris, deşi era o filială, avea o existenţă destul de autonomă, cel puţin pentru serviciul român - şi asta datorită statutului special pe care şi-l obţinuse Monica Lovinescu, o formidabilă jurnalistă, simt nevoia să adaug, fiindcă despre asta nu se vorbeşte aproape niciodată. Sigur că pentru cineva care a trăit şi scris o viaţă întreagă sub cenzură e şocant să intre dintr-o dată în regim de libertate, dar când o faci de unul singur este infinit mai puţin traumatizant decât în cadrul unei experienţe colective, cum avea să se întâmple în România după 22 decembrie 1989. Şi euforiile traumatizează... Ceea ce m-a marcat pe mine a fost însă descoperirea directă, trăită, nu livrescă, a varietăţii practicilor, accepţiunilor şi ipocriziilor libertăţii în lumea liberă. Nu exclud însă posibilitatea ca un anumit rol, poate mare, să fi avut hipersensibilitatea mea de om venit din Est, dar cred că libertatea este din ce în ce mai mult ameninţată de barbarie. Ameninţată în Occident, nu în lumile unde este fragilă sau foarte îngrădită.
 
N.C.: După 1989, majoritatea criticilor români de marcă au "dezertat" de la misie, refugiindu-se în publicistică, profesorat sau chiar politică. Scriitori "orfelini" n-au disperat, dar nici bine n-au dus-o. Anomia a luat proporţii şi misiunea celor rămaşi pe baricade a devenit din ce în ce mai grea. De ceva timp aţi revenit la dragostea dintâi. Sunteţi prezent cu cronici în 22. Aveţi şi altceva pe masă în afară de grija săptămânalei cronici româneşti?
M.I.: Nu ştiu dacă "dezertarea" de care vorbiţi nu e mai curând un efect decât o cauză. Un efect de situat în contextul general al decongelării bruşte de după decembrie '89, cu tot ce implică o decongelare. În al doilea rând s-a remarcat prea puţin că literatura şi scriitorii au devenit un fel de "ţapi ispăşitori", şi pentru dezastrele comunismului, şi pentru dezamăgirile postcomunismului. O situaţie căreia, cred, lumea literară nu prea a ştiut să-i facă faţă, dimpotrivă, a şi agravat-o adesea. Critica şi criticii nu au dispărut însă, există mulţi critici activi, unii sunt "tineri", s-au afirmat chiar în aceşti 12 ani, altceva a dispărut: spiritul federator. Poate mă înşel, din cauza distanţei, dar am impresia că sentimentul solidarităţii valorilor funcţionează, dacă funcţionează!, foarte anemic.
 
Nu pot pretinde că mi-e tocmai uşor să scriu săptămânal despre o carte pe care o aleg dintre altele, măcar răsfoite în prealabil. Cum 22 nu este o revistă literară sau culturală, trebuie să ţin seama şi de publicul ei, de aceea scriu destul de des şi despre cărţi care nu sunt neapărat de literatură. Nu e o cerinţă a redacţiei, este alegerea mea. Nu poţi scrie fără să te gândeşti la cititorul eventual şi nu produci acelaşi tip de text dacă este destinat unei publicaţii universitare, unui săptămânal cultural, unuia de idei politice şi sociale, unui cotidian etc. Sigur că dacă nu spui "personaj" ci "actant" confraţii vor înţelege că ai abandonat limbajul critic tradiţional şi îl mânuieşti pe cel "nou" (nu chiar aşa de nou, dar să trecem...), întrebarea este însă dacă scrii pentru un public de confraţi sau pentru un public pe care cuvântul "actant" îl îndepărtează... Rămân, cum vedeţi, jurnalist!
Trebuie, apoi, să mă mă ţin la curent şi cu ce se întîmplă literar aici, în Franţa, unde trăiesc. Toamna asta, de exemplu, au fost scoase aproape 700 de romane noi. Şi mai sunt şi traducerile, apoi cărţile de istorie şi critică literară... Bineînţeles că toate astea în afara muncii de jurnalist, din care trăiesc! Îmi plătesc probabil visul din copilărie, când voiam să ajung bibliotecar, să pot citi tot timpul.
 
N.C.: Pe când un nou Scriitori tineri contemporani? Aveţi de gând să continuaţi studiul dedicat lui Panait Istrati?
M.I.: Nu, Scriitori tineri... este o experienţă irepetabilă. Azi are şi valoare de document de epocă, de fapt asta a şi fost una din intenţiile mele. Istrati e însă un şantier deschis, am şi publicat, ici-colo, în ultimii 12 ani, câte ceva, ba despre colaborarea la Cruciada Românismului, ba despre voiajul în URSS. Dar nu-mi place să vorbesc despre proiecte, sunt superstiţios.
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer