Mircea Dinescu: Înainte să răspund la întrebarea propriu-zisă aş vrea să spun că multă lume a crezut că m-am apucat de scris o dată cu Ion Iliescu, care a debutat cu Revoluţie şi Reformă, în 1992. Adevărul este că eu m-am lăsat de scris poezie când a început şi Iliescu să scrie, fiindcă eu am scris până la Revoluţie 10 cărţi de versuri şi una după...
N.C.: Dar nu din cauza lui Iliescu!
M.D.: Nu, nu din cauza lui, evident. Capitalismul românesc m-a azvârlit pe marginea brazdei, pe malul Dunării unde poezia poate să fie concretă, dacă vrei, frustă. În oraş am continuat să scriu pamflete, în Academia Caţavencu. Sigur, destinul meu a fost ciudat, proveneam dintr-o familie de oameni simpli: taică-meu era mecanic, maică-mea era casnică. N-aveam în casă decât Biblia bunicului şi o carte a lui taică-meu cu aventurile Lucreţiei Borgia.
Într-a unsprezecea am fugit la Lupeni să mă fac miner
N.C.: Aia care atunci când deschidea dulapul îi cădea mai tot timpul pe cap şi...
M.D.: Da, de a rămas săracul cu o pată aşa, un semn ca al lui Gorbaciov. Realitatea e că eu voiam să fug de provincie, pentru mine poezia era o formă de refugiu - aşa cum mulţi oameni activi au încercat să scape din România, de comunism, au trecut Dunărea înot. Eu nu de comunism voiam să fug, dar voiam să fug de provincie şi de lumea aia, totuşi... N-am fugit nici pe vremea comunismului când Securitatea mi-a oferit această posibilitate, în 1989; mi s-a dat de înţeles că dacă vreau să plec cu familia nu durează prea mult formalităţile. Băieţii lucrau rapid, ţac-pac! Aveam paşapoartele pregătite. Deşliu, săracu', mi-a transmis asta după ce el a bătut palma cu ei. Revenind, voi spune că mă refugiam în poezie şi încercam să evadez din realitatea locului. În fiecare zi, în drum spre liceu, treceam prin gară şi miroseam fumul de locomotivă şi, pentru mine, gara a rămas şi acum locul de unde urma să evadez cu funingine pe nas şi pe frunte! Până să m-aşez în trenul care urma să mă ducă în "viitorul" de azi m-am aşezat în trenul numit literatură şi, cu acea garnitură, am fugit spre Bucureşti, cu mult înainte de a ateriza pe peronul Capitalei. Am fugit de-acasă în clasa a unsprezecea, ghici unde? La Lupeni, să mă fac miner! Am ratat, totuşi, întâlnirea cu "intelectualii" de mai târziu.
N.C.: În 1976 ai "recidivat", ba chiar ai plusat forţându-i pe venerabili să-ţi acorde premiul Academiei Române socialiste pentru volumul cu titlu capitalist, Proprietarul de poduri (bătrânii marxişti literari trebuie să fi resimţit ironia!). În interviul pe care l-ai acordat în primăvara lui '89 în Liberation ai acuzat hibernarea profesională şi morală a acestei venerabile instituţii a "nemuritorilor" români. Ca un viitor "highlander" ce vei fi, crezi că s-a mai schimbat ceva de-atunci înlăuntrul instituţiei conduse, iată la al doilea mandat, de criticul Eugen Simion?
M.D.: Din păcate, Academia Română, care trebuia să fie o mare instituţie naţională şi care ar trebui să fie mai importantă decât guvernul, după părerea mea, a continuat să meargă pe "şanţul" acela mai vechi, asemenea unei plăci de patefon care s-a defectat şi îngână o aceeaşi melodie. Mi s-a propus să fiu academician în '90, însă am refuzat. La vremea respectivă am explicat şi de ce, nu reiau. În locul meu, dacă mi se permite confesiunea, l-am propus pe Ştefan Aug. Doinaş şi aşa a intrat în Academie. Le-am spus diriguitorilor de atunci că n-am "faţă" de academician şi aşa am ratat să fiu coleg, fie şi post-mortem, cu cei doi Ceauşeşti; la data respectivă mi-amintesc că nu fuseseră încă daţi afară. Şi-apoi, să fim sinceri, sunt atâţia oameni care au vocaţie de academicieni, şi-au tocit coatele prin facultăţi şi biblioteci. Nu era şi nu e nici un zor să fiu academician. Revenind, trebuie să constat că, din păcate, Academia s-a dovedit o instituţie lipsită de anvergură şi aservită guvernelor care s-au perindat. Culmea slugărniciei - până anul trecut s-a dovedit că nici măcar slugărnicia nu era plătită ca lumea, chiar dacă expresia pare violentă: un premiu al Academiei era, până în anul 2000, cotat cu 30.000 de lei! Când eram preşedinte la Academia Caţavencu, am reuşit să găsesc un sponsor şi am completat cu încă 70.000 de lei premiile a o sută de laureaţi, numai aşa ca să facem mişto de Academie. În momentul în care ne gândim că acolo ar exista elita gândirii româneşti, ne-am putea aştepta ca acea elită să "mişte" puţin şi zona politicului, deoarece noi nu suntem o ţară condusă de muncitori cu patru clase care au devenit activişti de partid, ci suntem, în general, o ţară condusă de profesori universitari. Şi Petre Roman, şi Radu Vasile, şi Isărescu, şi Năstase predau la Universitate. Partidele româneşti de la vârf cochetează cu Universitatea, şi, prin câţiva lideri marcanţi, sunt în pragul intrării la Academie. Ideea că aceşti oameni nu ştiu sau nu vor să intre în rezonanţă cu Academia şi invers e destul de tristă.
La ora de faţă cel mai mare critic literar este Rică Răducanu
N.C.: Poate că E. Simion, în ciuda abilităţii sale de a se deplasa pe orizontale lumeşti, nu e cel mai indicat să reformeze o Academie în care patina timpului e asociată adesea cu mucegaiul crescut pe ziduri care au "auzit" multe. Însă ca şi critic literar te-a "vorbit" mai tot timpul de bine. Dacă îmi amintesc corect, în Scriitori români III ţi-a făcut un memorabil portret critic. A început prin a spune că ai debutat "cu o poezie înfumurat melancolică, cu teribilisme de înger rural rătăcit în romantica orăşenească" şi te-a caracterizat, înainte cu mult ca tu să scrii Rimbaud negustorul, ca pe un "Rimbaud oficial şi limfatic". Uite că ai... abandonat poezia şi ai coborât în Africa de la Dunăre: nu te-ncearcă nostalgii?
M.D.: Nu, eu nu am nostalgia copilăriei şi nu-mi doresc să mai fiu copil încă o dată. Consider firească evoluţia vieţii şi a omului şi abia aştept să devin un bătrân cumsecade, să-mi dispară colţul ăsta nervos care încă mai "muşcă". Nu am nostalgia nici a acelei perioade literare, deşi nu o repudiez câtuşi de puţin. Viaţa literară de dinainte de '89 a fost una importantă şi critica literară a fost, după părerea mea, una de înaltă ţinută în acei ani "luminoşi", deoarece a susţinut o ierarhie valorică literară care a funcţionat în ciuda presiunii constante din partea puterii. Degeaba te chema, de exemplu, Nicolae Dragoş. Faptul că erai la Scânteia sau membru al CC, precum Dodu Bălan, nu ajungea pentru a te lăuda Manolescu şi Simion. Le-au mai alunecat "picioarele" amândurora când era vorba de un Dumitru Popescu-Dumnezeu, să zicem, dar acesta era oricum o "eminenţă cenuşie" printre activiştii superiori de partid. Trebuie, la rigoare, să recunosc faptul că acea critică literară a vremii a fost formidabilă. Eu n-am rămas prieten cu Eugen Simion pentru că, în genere, am fost dezamăgit de atitudinea lui faţă de noua putere şi cred că un critic literar de talia lui ar fi avut mai mult de câştigat dacă ar fi rămas independent. Nu numai pe plan moral, dar chiar şi politic, fiindcă ar fi reuşit dacă ar fi intrat aici: este un om care ştie să vorbească. A preferat să fie sluga puterii la Academia Română. E destul de trist pentru un critic literar de vocaţie. A fost un critic de succes, avea talentul de a se face repede înţeles, un lucru care este necesar în această profesiune. Astăzi e depăşit de evenimente; la ora de faţă cel mai "mare" critic literar este Rică Răducanu, cel care scrie la Plai cu Boi, revistă cu un tiraj de 17.000 de exemplare.
N.C.: Acum câţiva ani ai publicat la editura Seara o antologie de versuri cuprinzând poezie a treizeci de ani; iată un "arc" poetic încordat şi care zbârnâie şi după ce săgeata a zburat de mult. Erai acolo gardat de privirile de mentor ale unui Ilie Constantin, în timp ce la potou te aştepta autoritatea calină a slătineanului din Paris, Eugen Ionescu. Crezi că eşti chiar tu săgeata pe care ai tras-o cu arcul şi dacă da, unde ai căzut? Sau mai zbori încă?
M.D.: Cred că sunt căzut în... aer. Am avut şansa să-l cunosc pe Eugen Ionescu, după ce a scris o postfaţă la o carte a mea a părută la "Albin Michel" şi trebuie să recunosc că a fost o dragoste la prima vedere. Am luat masa împreună şi pot să spun că părea un soi de clown, era foarte mărunt, cred că avea 1 metru şi douăzeci, părea incredibil. Eu am încercat în 1990 să-l conving pe Ionescu, dar şi pe Cioran, să vină în România. Asta era înainte de mineriadă. Problema care s-a ivit era una pur medicală: se deplasa foarte greu şi ar fi trebuit să-l aştept cu un cărucior la Băneasa şi să-l car cu acel cărucior. Nu glumesc deloc, discutaserăm toate amănuntele. Mergea aşa, ca o păpuşică mecanică, îl ducea de braţ fata lui, Marie-France, l-am dus şi eu cât am stat împreună. Din păcate, planul reîntoarcerii sale în ţară ne-a fost dejucat de mineriadă. S-a speriat şi n-a mai venit. Revenind la săgeată, ea nu şi-a găsit ţinta: încă pluteşte.
N.C.: Că eşti mare poet în viaţă, o vedem cu toţii: unii îţi mai citesc cărţile vechi şi le aşteaptă pe cele noi, alţii te admiră în intervenţiile tale televizate unde temperamentul de artist face cuplu bun cu succesul de... casă. Se ştie că "domesticii" îi admiră pe "sălbatici". Anul trecut, într-un număr estival al României literare, un critic de talia lui N. Manolescu te-a persiflat spunând, în treacăt, că te-a văzut la Târgul de carte Bookarest purtând o pălărie cu boruri largi şi care ascundea nu numai o parte a feţei tale, dar şi faptul că nu mai scrii poezie. Ce ştie dl. Manolescu şi noi nu?
M.D.: Manolescu avea pe undeva dreptate, mă mai ascund uneori sub borurile pălăriei din dorinţa de a nu fi recunoscut. Are dreptate şi cu poezia, deşi, uite, acum o săptămână am scris, după mulţi ani, una. S-ar putea să mă apuc peste vreo săptămână să trag două volume! Sunt neliniştit de spusele sale, însă şi neliniştea este creatoare, nu-i aşa? Lăsând gluma la o parte, cred că Manolescu era puţin oţetit fiindcă am "comis" câteva ironii la adresa lui în Plai cu Boi. Noi doi n-am reuşit să fim niciodată prieteni cu adevărat, dar ne simpatizăm în public. E clar că poezia mea nu e pe gustul său; la volumul de debut a scris destul de sceptic despre mine, în timp ce despre mulţi a scris elogii. Mulţi dintre aceia au murit în timpul vieţii şi n-a mai auzit nimeni despre ei. Cred că nici Simion şi nici Manolescu nu sunt critici veritabili de poezie, cum era Raicu de pildă, care după un pahar de vin avea chef să recite poezie şi lua cartea în mână. Iubea literatura, ceea ce nu se simte la cei doi. Pentru ei, literatura e mai mult un pretext de exhibare a unui anumit tip de putere.
Cetate va fi cel mai important centru cultural din România
N.C.: După ce te-au premiat cu Herder ai avut revelaţia unei Cetăţi a Artei, precum odinioară Campanella pe cea a Soarelui. Ai decis să te retragi, măcar sezonier, aici la Cetate, unde ai întemeiat o adevărată oază pentru artişti. Cum a lucrat marca germană la propăşirea artistului român? Ce poate face leul naţional pentru "cosmopoliţii" care-ţi vizitează bârlogul?
M.D.: Aici a fost, într-adevăr, o combinaţie între marca germană şi leul românesc pentru că am investit în fundaţia asta care-mi poartă numele destul de mult. Pentru că am făcut dintr-o ruină unde stăteau 20 de purcei, iar bucătăria era sediul vacii, o casă la Dunăre aşa cum nu cred că mai există în România de la intrarea fluviului şi până unde se varsă. E un lăcaş destinat artiştilor, pictorilor, sculptorilor, muzicienilor şi scriitorilor. Anul trecut am avut oaspeţi 25 de ceramişti, iar anul ăsta voi invita alţii pentru a dura un sat arhaic. Voi invita sculptori pentru a ridica nişte sculpturi monumentale pe malul Dunării. Voi iniţia un Festival de muzică unde am de gând să invit celebrităţi ale genului din România, actualmente aflaţi în Occident, printre care şi Mihaela Martin, dar şi tineri studenţi de la Conservator, urmat de un Festival de poezie. Cetate va fi, după umila mea părere, cel mai important centru cultural din România. Şi nu fac asta doar pentru a mă da mare, n-am nevoie deloc să mă dau mare, dar simt că pe malul Dunării albastre se poate întâmpla un fapt de cultură şi el să nu fie doar o expresie facilă a spiritului provincial care ne caracterizează de obicei. Şi, mai ales, să nu aibă legătură cu Ministerul Culturii, ci doar cu o mână de artişti şi cu câţiva sponsori pe care eu îi deturnez de la fotbal spre cultură...
N.C.: O alternativă, după câte bag seama...
M.D.: E o alternativă şi atâta timp cât am câteva vagoane de vin în cramă şi am şi o fermă de animale pe care încerc să o pun la punct, se va găsi pentru artistul român o bucată de pâine şi un pahar de vin ca să poată lucra liniştit la Cetate şi să lase ceva în urma lui.
N.C.: Ai declarat cândva că scrii un roman! Aşa să fie, îi concurezi pe Breban, pe Agopian? Pentru cititorii mei ai putea să confirmi dacă am auzit eu bine sau doar am visat?
M.D.: Într-adevăr, acum câtva timp am început să scriu un roman, pe când mă aflam în Germania, însă între timp am abandonat. N-o să-l concurez pe nici unul dintre cei doi fiindcă eu am un "ambâţ" mai mare cu această proiectată carte de proză. Ambiţionez ca această viitoare carte să fie înţeleasă şi de-un neamţ, şi de-un italian şi de unul din Afganistan. Din păcate, prozatorul român se uită încă în buricul lui şi trebuie să fii sută la sută din România pentru a înţelege aluziile şi subtextul.
N.C.: Ce mai face CNSAS, un fel de SAS specializat în a recupera hălci de trecut abominabil din vieţile actorilor scenei politice şi civice a ultimilor 50 de ani, fie că jucau în piese politice sau culturale?
M.D.: Din păcate CNSAS-ul dormitează. Eu tot aştept să se trezească la realitate o parte din membrii acestui colegiu şi acesta să devină ceea ce ar trebui să devină - nu neapărat o instanţă morală, ci măcar un pretext inteligent pentru o instanţă morală reală.
N.C.: Preşedintele Iliescu este alături de CNSAS...
M.D.: Dl. Iliescu este alături de noi la televizor! Însă nu şi aici la "ciorba de potroace" unde mestecăm noi polonicul sperând să dăm de fundul cazanului.
N.C.: Ce mai ştiţi de Uniunea Scriitorilor ?
M.D.: Nu mai ştiu nimic. Trec din când în când prin faţa sediului şi-mi spun cu uimire: băi, ai lucrat şi tu cândva pe aici! Ca aia: "am fost cândva curvă..."
N.C. : Ştii numele actualului şef al Uniunii?
M.D.: Da, îl ştiu. A fost de curând aici o delegaţie de traducători, români şi străini, şi le-am făcut doi berbeci la proţap, le-am dat o ciorbă de peşte să vadă şi ei că în România se mănâncă bine. Delegaţia era condusă de Eugen Uricaru. După cum vezi, ştiu.