În România a putut fi văzut la începutul lunii iunie 2019, în cadrul Festivalului Internaţional de Film Transilvania, din 27 septembrie 2019 fiind proiectat în cinematografele din ţară.
Pentru acest film, Marius Olteanu a primit 3 nominalizări la Gala Premiilor Gopo, 2020: cea mai bună regie, cel mai bun scenariu şi cel mai bun film de debut.
Rodica Iuliana: Care a fost pentru tine momentul în care ai realizat că iubeşti filmul, că există o legătură între el şi nevoile tale de exprimare şi, mai concret, de ce ai ales regia?
Marius Olteanu: Mi-a plăcut dintotdeauna să spun poveşti, de când eram foarte mic. Să îmi imaginez, să inventez, să prelungesc sau să transform realitatea cu poveştile mele. Lucrul ăsta a continuat într-o formă sau alta până la facultate. În anul doi, student la ASE fiind, am primit o bursă la Luxemburg, unde se studia economie atât de serios încât mi-am dat seama foarte repede că nu îmi place deloc ce fac. Aşa că am început să chiulesc de la cursuri şi să merg la singurul cinematograf din oraş. Ţin minte că era undeva la capătul unui deal şi cât mergeai până la sala de cinema, pe partea stângă se întindea un cimitir. Văzând cruce după cruce în fiecare zi, eram tot mai conştient că timpul e limitat. Când stăteam însă în sală se întâmpla ceva, trăiam altfel, mai intens, cu ochii mai deschişi, vedeam un sens. Aşa am descoperit Magnolia, filmul lui Paul Thomas Anderson. Acum fix 20 de ani. Am mers să îl văd şi în ziua următoare. Şi încă o dată. Julianne Moore, Philip Seymour Hoffman (pentru care am dezvoltat apoi un fel de obsesie), John C. Reilly, muzica lui Aimee Mann, amestecul ăla de întâmplare şi intensitate şi legături dincolo de controlul nostru... nu ştiu dacă ăsta e filmul care a schimbat tot, dar după mai bine de 300 de zile petrecute la cinematograf în Luxemburg şi cam tot atâtea lipsite de la cursurile de economie, m-am întors în România şi am dat la UNATC. Nu ştiu dacă iubesc filmul, dar am multe momente când, făcând film, mă simt acasă.
R.I.: Înainte de a scrie scenariul filmului Monştri. ai intervievat mai multe cupluri. Ce te-a impresionat, ce te-a uimit cel mai mult în cadrul acestui proces şi cât de mult te-a ajutat el în elaborarea scenariului?
M.O.: Oamenii sunt foarte singuri şi au nevoie să fie iubiţi, să fie ascultaţi. Câteodată nevoia asta e atât de mare, încât ne face să nu auzim că şi celălalt tot asta caută, tot asta ne cere. Ce m-a uimit, m-a emoţionat şi întristat în acelaşi timp, a fost cum oamenii au avut curajul şi nevoia să îmi spună lucruri pe care nu le puteau spune celor cu care erau împreună de mulţi ani. Am înţeles atunci ceva esenţial pentru Monştri. - că apropierea înseamnă de multe ori distanţă.
R.I.: În acest film avem o concentrare de teme, în care e mult de sondat. În contextul acestei acumulări de subiecte esenţiale, precum orientarea sexuală sau alegerea de a face sau nu copii, ajungem să privim problema calităţii serviciului de taxi din Bucureşti cu un soi de duioşie. Ce te-a condus spre realizarea unui astfel de film?
M.O.: Alex Potocean este un şofer de taxi aparte. Când am prezentat proiectul de film la Torino Oltrecorto (un program de realizare de lungmetraj pornind de la scurtmetraj, din cadrul Festivalului Internaţional de la Torino), foarte multe doamne şi domnişoare care au citit proiectul şi au văzut scurtmetrajul Scor Alb (n.red.: de la care a fost dezvoltat lungmetrajul Monştri., în care Alexandru Potocean joacă acelaşi rol), au fost foarte dezamăgite că Alex nu mai revine şi în ultima parte a filmului. Aşa dezamăgite, încât au tot insistat să schimb scenariul. Revenind, cred că Monştri. este în primul rând un film despre drumul pe care îl facem, sau încercăm să îl facem pentru a ajunge la celălalt. Drumul cu taxiul este în sensul ăsta, poate, şi o metaforă a imposibilităţii personajului principal de a găsi o destinaţie, o direcţie. Toate personajele manifestă într-un fel o formă de iubire faţă de celălalt, o încercare de apropiere. Pe drumul ăsta însă ne pierdem foarte des, din multe motive - de aici şi aglomerarea de teme. Şi da, poate şi de asta, câteodată cea mai mare dovadă de iubire este să îi dai drumul celuilalt, să renunţi.
R.I.: Filmul are o identitate vizuală remarcabilă, de la încadrări, până la modul în care vă folosiţi de lumină. Cum aţi reuşit să atingeţi acest nivel din punct de vedere estetic şi tehnic? Crezi că în zona imaginii de film se poate afla unul dintre elementele care atrage un spectator în sala de cinema, în ideea în care acesta simte că ar rata ceva important din discursul artistic dacă ar vedea filmul la TV, sau la laptop?
M.O.: Identitatea vizuală este un rezultat al timpului petrecut cu directorul de imagine Luchian Ciobanu şi al discuţiilor şi filmelor şi căutărilor făcute împreună cu acesta. Mai mult sau mai puţin, în realizarea filmului Monştri. au intrat 5 ani de colaborare cu Luchian. Pentru mine sunt foarte importante chimia şi sinceritatea în relaţia cu cineva, iar cu Luchian am un sincron foarte bun, atât la nivel de filme, cât şi de interes la nivel de imagine şi de estetică. În acelaşi fel, valorizez foarte mult procesul, poate la fel de mult ca rezultatul. S-a întâmplat de multe ori, atât pe parcursul perioadei de pre-producţie cât şi după aceea, să simt că există un flux continuu de gânduri între noi, să ne sunăm noaptea şi să ne spunem ce idei ne-au mai venit în legătură cu filmul, sau cum putem rezolva o anumită problemă. Nu întotdeauna am găsit soluţiile cele mai bune, dar ştiu că în spatele fiecărui cadru şi a fiecărei opţiuni au fost multe întrebări. În ceea ce priveşte vizionarea filmului, Monştri. este un film de văzut la cinematograf datorită formatului, a cadrelor foarte largi, a contribuţiei schimbării de format la înţelegerea poveştii şi a personajelor. A vedea filme la laptop sau la telefon mi se pare oricum o experienţă sterilă, limitativă - atât pentru autor, cât şi pentru spectator. Nu toate filmele sunt cu hobbiţi.
R.I.: Folosiţi două tipuri de formate ale imaginii. De ce aţi făcut această alegere?
M.O.: E foarte greu să răspund la întrebarea asta fără să dezvălui prea mult. Ce pot spune însă este că fiecare format arată ceva despre povestea şi personajul principal din partea respectivă de film. Nu este un artificiu, deşi unii poate îl vor vedea astfel. Am ajuns la formă plecând de la psihologia fiecărui personaj şi de la ce înseamnă a fi într-o relaţie, respectiv în afara ei.
R.I.: Personajul central feminin se detaşează de standarde predeterminate şi nu pare să simtă nevoia, uneori instalată în mulţi dintre noi, de a cere vreo permisiune sau de a se scuza pentru asta. Partitura actriţei din rolul principal este generoasă, din multe puncte de vedere. În acest sens, crezi că Monştri. este un film feminist?
M.O.: Nu ştiu dacă este un film feminist, dar ştiu că femeile sunt în filmul ăsta personajele cele mai puternice. Iar personajul Dana, aşa cum este el trăit de Judith State, este poate cel la care ţin cel mai tare. Spun asta deşi pentru fiecare dintre personaje am, măcar într-un moment al filmului, un sentiment de compasiune şi de iubire care mă face să văd şi să simt filmul altfel decât ca autor. Cred că în Monştri. a intrat foarte multă iubire şi sper să vină cât mai multă lume să îl vadă la cinematograf şi să simtă lucrul ăsta.
R.I.: Nici personajul principal masculin nu e menajat în ceea ce priveşte necesitatea unei călătorii interioare. În acel: "(...) vreau să fiu aşa cum trebuie. Pentru tine." e multă căutare, încercare de a corespunde, dar e şi conflict - toate pe fondul importanţei pe care Dana o are în viaţa lui, dar şi a contondenţei care persistă în societate în ceea ce priveşte minorităţile sexuale. De ce crezi că l-ai pus pe Andrei într-o asemenea dificultate?
M.O.: Andrei sau Arthur, cum îi spune doar Dana, este un om chinuit, un om care îşi neagă nevoile din dorinţa de a fi iubit, de a se iubi pe sine; el vrea să fie "aşa cum trebuie" şi datorită faptului că o iubeşte cu adevărat pe Dana. Şi prea multă iubire poate naşte monştri. Andrei este un om care are de fiecare dată altă identitate, în funcţie de cel cu care stă - de aici şi ideea ca Dana să îi spună pe alt nume, un nume de alint. Personajul interpretat de Cristian Popa trebuie să ia o decizie dar, asemenea atâtor oameni cu care am făcut interviurile menţionate mai devreme, încearcă să evite acest lucru pentru a se păstra la adăpost de a pierde, de a rata. Andrei este şi un fricos, la fel ca mulţi dintre noi, ceea ce îl face foarte greu de condamnat. De ce l-am pus în asemenea dificultate? Pentru a înţelege mai multe despre ceea ce ne ţine ostatici în viaţa asta, de la frică la nevoia de a fi acceptaţi şi iubiţi, de multe ori altfel decât suntem cu adevărat.
R.I.: Din dorinţa de a fi iubiţi şi acceptaţi, unii dintre noi suntem dispuşi să facem alegeri care sunt cumva în dezacord cu adevărul propriilor identităţi. Asta fac Dana şi Andrei?
M.O.: Cumva cred că am răspuns la întrebarea asta. Sunt puţini oameni suficient de norocoşi încât să nu aibă nevoie să intre în dansul disimulării pentru a fi acceptaţi şi iubiţi. Dana şi Arthur sunt nişte norocoşi pentru că s-au găsit unul pe altul. Şi înţelegem asta, sub diferite forme, până la final. Este un fel de "getting away with it, all messed up".
R.I.: Introspecţia şi drumul spre adevăr par să conteze foarte tare în artă. Practicând regia, există lucruri pe care le-ai aflat despre cum putem fi mai sinceri şi în viaţa de zi cu zi?
M.O.: Când lucrezi la un film ai, pentru câteva luni, sau chiar ani, o familie pe care simţi, într-o oarecare măsură, că o poţi alege. Într-un mod ciudat, familia asta pare să respecte tiparul celei reale - sunt acolo oameni cu care comunici bine, dar şi oameni cu care comunici mai puţin bine, cu unii împărtăşeşti aceleaşi valori, pe alţii îi descoperi ca fiind altfel decât credeai la început că sunt, de unii te înstrăinezi, cu alţii menţii colaborarea de la început până la sfârşit. Ai însă şansa multor întâlniri, în general cu oameni foarte diferiţi şi deschişi la minte. Pentru mine, a face film ţine foarte mult şi într-un mod intens de întâlnirile astea. În încercările de a construi ceva împreună - ceva care de multe ori înseamnă imaginea unei vieţi, a unor oameni - există multe tatonări, întrebări, articulări ale unor gânduri fiind atent la formă. În ceea ce priveşte sinceritatea, nu ştiu ce să spun. De multe ori, felul meu de a fi sincer mi-a adus neplăceri - atât la filmare, cât şi în afara ei. La fel ca în Monştri., există şi în viaţa reală oameni care nu digeră cum trebuie sinceritatea şi care preferă să fie minţiţi. Asta naşte în mine şi mai multă nevoie de sinceritate. Cred că ideal este să fim atenţi la ceilalţi şi să încercăm să fim oneşti şi relevanţi în întâlnirile cu ei, fără a-i răni. E greu, e al naibii de greu.
R.I.: Există în film personaje - vecinul Popescu şi nu numai - care par să-şi fi desluşit problemele fără să fi avut nevoie de cine ştie ce procese interioare, fără să pară că suferă, sau că sunt sufocate de singurătate. Le-am pune nişte etichete dacă le-am privi astfel?
M.O.: Mi s-a reproşat la un moment dat că personajul vecinului este schematic, că este, aşa cum îl etichetează Arthur, "un dobitoc". Cred, şi asta se constituie şi în explicaţia titlului filmului, că punem prea rapid etichete şi apoi un mare punct după ele. Poate că Popescu e un dobitoc, dar vedem prea puţin din ce este el pentru a avea certitudinea corectitudinii etichetei. Poate în altă conjunctură, în interacţiune cu alţi oameni, l-am vedea altfel. Nimeni nu este exact aşa cum pare în Monştri., de aceea cred că şi Popescu ar trebui să beneficieze de ceva mai multă înţelegere. În plus, el are ca sursă a comportamentului relativ indigest iubirea şi grija pentru cineva apropiat. Îl face asta condamnabil? Nu cred.
R.I.: Cine sunt, pentru tine, monştrii din acest film?
M.O.: Cred că monştri suntem cumva cu toţii. Toţi cei care judecă, cei care nu dau dovadă de empatie, de toleranţă, care pun etichete, care încearcă prea puţin, care simt nevoia de garduri şi de distanţă faţă de ceilalţi. Însă ce mă sperie pe mine este acel punct de după. Trecem printr-un moment în care divergenţele de opinie îl fac în mod automat pe celălalt un monstru şi orice comunicare se sistează. Sper să reuşim să trecem cumva de punctul ăsta, să putem să îl ascultăm pe celălalt şi să îl înţelegem, fără să simţim că astfel renunţăm la noi şi la ceea ce ne defineşte.
Monştri.
Scenariu şi regie: Marius Olteanu
Distribuţie: Judith State, Cristian Popa, Alexandru Potocean, Şerban Pavlu, Dorina Lazăr
În alte roluri: Gabriel Răuţă, Alina Berzunţeanu, Rolando Matsangos, Rodica Lazăr, Smaranda Caragea, Alina Tarbă, Raluca Axon.
Director de imagine: Luchian Ciobanu
Scenograf şi designer de costume: Alexandra Alma Ungureanu Stroe / Monteur: Ioachim Stroe / Designeri de sunet: Ioan Filip, Dan-Ştefan Rucăreanu / Priză de sunet: Mihnea Bogos / Regizor secund: Paul Cioran / Director de casting: Simona Ghiţă / Machiaj şi coafură: Elena Tudor / Colorist: Laurent Morel
Monştri. este o producţie Parada Film şi Wearebasca, realizată cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei
Producători: Claudiu Mitcu, Ioachim Stroe, Robert Fiţa / Coproducător: Marius Olteanu
Producător delegat: Carla Fotea / Producător executiv: Răzvan Lazarovici