Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Corpul. Sufletul. Frontiere. Care sunt limitele înţelegerii noastre


Andra Tischer, un interviu cu Ilinca Bernea

12.04.2019
Bel Esprit, septembrie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Andra Tischer: Ilinca, spui că, în prezent, societăţile cele mai dezvoltate şi economic şi moral şi în ce priveşte calitatea vieţii sunt cele în care binomul suflet-corp este conceput simbiotic şi nu ca dualitate. De asemenea, societăţile cele mai sfâşiate de conflicte, sărăcie, contraste, corupţie au culturi în care raportul suflet-corp e asumat în termeni aproape antagonici. Cu cât prăpastia dintre suflet şi corp e mai mare în gândirea oamenilor, cu atât coexistenţa e mai problematică şi mai dificilă. Poţi detalia?
Ilinca Bernea: Cu puţină străduinţă pot să o spun şi mai simplu. Dualismul suflet-corp a fost practicat în istoria culturilor şi ideilor mai ales în societăţile al căror nucleu dur a fost marcat de marile monoteisme, într-un sens care devaloriza corpul, ba chiar îl stigmatiza, or calitatea vieţii nu e posibilă decât într-un climat mental care îl valorizează. Existenţa nu e eterică nici măcar când aşa ni se pare, e întrupată. Mereu. Mintea şi corpul şi sensibilităţile lor sunt consubstanţiale, a le concepe separat e un focar de experienţe maladive. Simplul fapt de a gândi fiinţa pe planuri separate e o schizoidie. În lumea tradiţională, dualismul a fost profesat foarte dur, să ne gândim doar la istoria pedepselor corporale sau a torturii. Respectul faţă de viaţă nu e posibil fără cel faţă de corp.

A.T.: Lucrezi din 2017 la un proiect care implică cercetare, investigaţie socială, experimente, confesiuni şi creaţie şi care are în vedere acest celebru dualism, poate chiar cel mai celebru, din istoria ideilor.
I.B.: M-am aruncat la apă adâncă, da.

A.T.: În ce stadiu te afli?
I.B.: Mă pregătesc să plec la Londra să fac nişte interviuri şi să particip la un curs de dans contemporan şi performance care să mă ajute să pregătesc apoi materiale pentru nişte filmări. Şi continui cercetarea.

A.T.: Care sunt obiectivele proiectului?
I.B.: Să încerc să răspund la o serie de întrebări. Care este relaţia dintre corp şi lume? În ce măsură suntem şi nu suntem corpul propriu? Ce ne poate apropia de el şi ce ne poate aliena? Cât de capabili suntem să accedem felul de a fi al unui corp primordial? Există o natură primă a corpului? În ce măsură faptul de a fi conştienţi de corp ne transformă în nişte fiinţe duale, scindate, aflate în permanent neajuns? Ce anume ne repune în starea de integralitate interioară?

A.T.: Ai reuşit să găseşti ceva răspunsuri?
I.B.: Parţial, da.

A.T.: Ce anume te-a împins să iei în primire tema?
I.B.: Am avut mereu o problemă cu prăpăstiile, cu graniţele... cea dintre trăire şi idee, cea dintre ficţiune şi realitate.

A.T.: Cât de real şi implacabil e conflictul dintre raţiune şi simţire?
I.B.: E o falsă punere a problemei. Conflictul este între două forme de simţire concurente cărora le corespund raţionamente diferite. E între două trăiri conştiente. Faptul că pe una o investesc iluzoriu unii cu însemnele "raţionalităţii" şi pe cealaltă o identifică tot iluzoriu cu "simţirea pură" este pentru că numesc reflex şi eronat (neexaminat raţional) ceea ce nu le convine şi nu le place - plan raţional - şi ceea ce le-ar conveni - plan sensibil. Simţul comun face această asociere inconştientă între simţire şi dorinţă, recte între între raţiune şi nedorinţă. Asta e tot!

A.T.: Cât de conştientă e, de fapt, gândirea?
I.B.: Greu de spus. Gândirea e şi ea ca un iceberg. Iar conştiinţa oglindeşte nu atât lumea, cât mai degrabă amprentele lăsate de contactul cu lumea într-o interioritate profundă care îi este doar parţial cunoscută.

A.T.: Care a fost momentul de revoluţie în gândirea despre suflet şi corp?
I.B.: Iluminismul, desigur, întrucâtva pregătit de renaştere. Laicitatea a contribuit mult la recuperarea corpului din puşcăria în care era ţinut de gândirea religioasă. Toate drepturile omului sunt, într-o anumită măsură, drepturi asupra corpului şi încălcarea lor reprezintă tot atâtea abuzuri la adresa corpului. Chiar primul abuz la care este supus acesta este faptul de a fi definit cultural, de a fi investit din afară cu o identitate, de a fi judecat, definit, inventariat din afară, de a fi evaluat critic. Este un abuz inevitabil, căci nu se poate revela lui însuşi, el este o cutie de rezonanţă, nu se poate nici măcar auto-explora decât într-un context infrauman, într-un mediu. Practic, abuzul este inerent nevoii fundamentale a corpului de a interacţiona, de a se manifesta. Cenzura corpului, devierea sa, ameninţarea, represiunea, dar şi reificarea corpului, investirea cu proprietăţi şi funcţii absurde, transformarea lui într-un obiect al urii, ruşinii sau dezgustului, toate au fost posibile graţie permeabilităţii conştiinţei la varii sugestii externe. Corpul încetează să ne mai aparţină integral prin faptul că devine obiect al gândirii şi interpretării.

A.T.: Care crezi că a fost motivul?
I.B.: Controlul social. Dictatura. O fiinţă umană nu poate fi subjugată decât prin corp şi prin nevoile şi suferinţele lui. Conştiinţa însăşi poate fi coruptă prin expunerea corpului la chin. Un regim opresiv, autocratic, de orice fel, schingiuieşte corpul.

A.T.: O cultură este cu atât mai nocivă cu cât concepe o prăpastie mai adâncă între minte şi corp, zici, cu cât îl inferiorizează mai mult în raport cu prezumtivele teritorii ale "spritului".
I.B.: În greaca veche, termenul de "diavol" era asociat separării, despărţirii. Nu întâmplător, mai toate miturile căderii din rai, care sunt tot atâtea parabole despre ruptură, au în vedere relaţia sufletului cu corpul. Căderea coincide cu separarea dintre ele provocată de naşterea conştiinţei. Cu cât conştiinţa devine mai activă, mai persuasivă, mai pătrunsă de propria existenţă, cu atât lumea se divide mai tare, lucrurile capătă nume, deci graniţe.
Gândirea raţionalist transcendentală pune gândirea şi principiile mai presus de corp. Planul raţional este unul de tranzit între ceea ce este personal şi ceea ce este impersonal, între simţire (corporalitate) şi reprezentare (conceptualitate). Corpul, odată preluat de gândire şi incorporat în reprezentare, devine abstract şi controlabil.
Nevoia de ostracizare, stigmatizare şi inferiorizare a corpului este expresia angoasei. Raţionalitatea anesteziază simţirea şi totodată produce un sentiment de control asupra realităţilor sensibile.

A.T.: E o scindare iluzorie. De ce avem nevoie să o concepem aşa?
I.B.: Corpul este totodată sursă de plăcere şi de suferinţă, corpul e instabil, vulnerabil, efemer, o sursă permanentă de nelinişte, expus pericolelor, traumelor. Raţionalitatea e o armură iar raţionalizarea existenţei o formă de protecţie şi stabilitate. Fuga spre raţionalitate, cultul intelectului şi al ideii, refugiul mai precis în planul gândirii, este consecinţa directă a nevoii de control. Pe de altă parte, corpul a fost investit tocmai de această raţiune, care pansează şi protejează, cu însemne malefice (sau în tot cazul negative). Cu alte cuvinte sensibilităţile lui, care sunt o sursă de suferinţă, au fost tratate ca un neajuns, ca o infirmitate. Tot ceea ce îl face perisabil a fost luat în colimatorul conştiinţei şi blamat ca un "rău" intrinsec.

A.T.: Cât de material este corpul?
I.B.: E o întrebare foarte bună. În fapt, ne secţionăm imaginar domeniul corporalităţii în falii mai apropiate sau mai îndepărtate de ceea ce considerăm, individual, a fi un centru vital. Acest raport fictiv dintre ceea ce mintea atribuie corpului şi ceea ce îşi atribuie sieşi, deşi sunt indestructibil legate, ne determină nu doar climatul în care trăim, ci şi imagine de sine.

A.T.: Cât de grav poate fi afectată această imagine de stimulii şi judecăţile (aserţiunile critice) din afară?
I.B.: S-au făcut ceva cercetări şi se pare că stima de sine e direct legată de imaginea corpului. Neurologul austriac Paul Schilder a scris o lucrare semnificativă în domeniu. Există unele teorii care susţin că imaginea corpului poate fi influenţată, şi nu doar de propriile percepţii sensibile, de standardele estetice proprii sau însuşite din mediul social, ci de o întreagă filosofie a corpului specifică pentru cultura din care facem parte. În tot cazul, fapt e că imaginea corpului este una încărcată de conotaţii estetice, ceea ce în sens biologic se traduce prin erotice, iar un om care se simte depreciat sau neatractiv, poate chiar urât, cu siguranţă e afectat în demnitatea şi stima de sine.

A.T.: Fiecare cultură are alte concepţii?
I.B.: În fiecare cultură, domeniul corporalităţii e plasat într-o paradigmă distinctă, iar graniţa dintre ceea ce este considerat a fi corp - spiritualizat - cu identitate - şi fiziologie e plasată altundeva. Încă există pe lume concepţii potrivit cărora sexualitatea este ceva strict fiziologic şi, deci, periferic, obscur, ignobil, fără identitate metafizică. În altele, erotismul, asumat plenar, din centrul fiinţei şi din străfundurile conştiinţei, este cea mai sensibilă, mai profundă şi mai sublimă experienţă umană posibilă.
O cultură se configurează nu doar în jurul unor valori cardinale, ci şi prin prisma a ceea ce refuză să semnifice şi să valorizeze. Ceea ce respinge, desconsideră sau refuză să îşi asume şi pune în contul dejecţiilor existenţiale sau al "murdăriei" variază de la un spaţiu la altul şi de la o epocă la alta. Aş vrea aici să adaug ceva ce mi se pare important: O cultură, în marile metropole actuale, e altceva decât în (mai) micile comunităţi tradiţionale. Nu mai corespunde stricto modo unui spaţiu geografic sau mentalităţilor unui neam sau unei colectivităţi ori categorii sociale. O putem concepe mai degrabă ca viziune asupra lumii şi lucrurilor, filosofie existenţială, ceea ce numea Jung - Weltanshaung. În România actuală, ca să dau un exemplu, trăim în plin multiculturalism, chit că vorbim aceeaşi limbă. În lumea contemporană, în care informaţia este atât de variată, de globală, iar piaţa ideilor atât de liberă, e imposibil să mai existe paradigme colective, unanimităţi, poate doar consensualităţi în jurul unor repere fundamentale. Chiar şi cu oameni din aceeaşi generaţie care au acelaşi nivel de pregătire poţi avea surpriza că trăieşti în culturi diferite.
Doar în societăţile autocratice şi totalitare sau foarte tradiţionale cultura e un bloc unitar. Şi chiar şi acolo, libertatea de gândire individuală o poate submina pe căi invizibile şi impalpabile. Există însă comunităţi, ceva mai stricte, cum spuneam, care impun un tip de viziune şi condiţionează direct sau prin natura lucrurilor (oamenii sunt fiinţe gregare) conduita individuală.

A.T.: Să revenim la corp şi la suflet. Cum e cu corpurile femeilor în contextele sociale care sunt încă puternic misogine?
I.B.: Corpurile şi sexualitatea lor sunt în primul rând denigrate sau îngrădite şi nu acele calităţi şi caracteristici ale lor care sunt valabile pentru întreaga specie. Ceea ce au în comun cu bărbaţii, gândirea, educaţia, cultura, caracterul le sunt recunoscute şi omagiate. Femeile sunt dispreţuite în feminitatea lor, în ceea ce le diferenţiază de bărbaţi şi prima dovadă este că, până şi într-o lume cucerită de feminism, creaţiile şi expozeurile culturale ale femeilor nu dezvăluie singurele lucruri cu adevărat demne de spus care au tot fost ţinute sub tăcere, acele experienţe specifice existenţei în corpurile lor.

A.T.: Te referi la forme culturale care să exprime legătura lor cu corpul?
I.B.: Sigur. Mă interesează infinit mai tare cum îşi trăieşte o femeie experienţa lăuziei decât ce părere are despre teoria relativităţii, nu că nu s-ar pricepe, nu că nu ar fi în stare. Ci pentru că prefer să nu se exprime bărbaţii despre lăuzie. Mi se pare important să valorizăm cultural aceste experienţe aşa cum sunt trăite din interior, infra-real, nu din afară. Să le scoatem la lumină, să nu le mai lăsăm exilate în zona periferică a celor fără relevanţă "metafizică".

Foto: Januz Miralles

A.T.: Cum îţi explici ezitarea femeilor?
I.B.: Probabil că se tem de stigmatizări. Culturile care valorizează corpul sunt totodată mai puţin misogine, iar cele care îl inferiorizează sunt cât se poate de patriarhale.

A.T.: De ce?
I.B.: Pentru că în filosofiile tradiţionale, principiul feminin era asociat naturii, senzaţiei, imanenţei, carnalităţii, iar principiul masculin era pus în legătură cu raţionalitatea şi spiritul. O nebunie conceptuală care a fondat o civilizaţie strâmbă. Pe de-o parte, raţionalismul transcendental accentua schisma dintre spirit şi corp, construind ierarhia în favoarea spiritului, desigur, şi pe de altă parte închipuia femeile ca fiind mai apropiate de cele trupeşti şi pământeşti şi bărbaţii de cele spirituale şi celeste. O rătăcire. Încă tragem de pe urma ei. Delir sistematizat. Nu glumesc.
Tot ceea ce e dureros, problematic, dilematic se încearcă eliminat sau neutralizat prin această schismă, dar ea e doar un joc al minţii, căci sufletul nu se poate desprinde realmente de corp, gândirea în sine nu e niciodată autonomă faţă de simţire decât în fantasmele ei. Utopia intelectului pur - destrupat exprimă, de fapt, o frică teribilă de planul sensibil, somatic.

A.T.: Şi o frică a bărbaţilor de femei?
I.B.: Nu ştiu. Nu mă hazardez să fac asemenea speculaţii. Nu mă pricep la psihanaliză.

A.T.: Mă tot ciocnesc de ideea potrivit căreia expresiile corporale sau senzoriale sunt ininteligente.
I.B.: E o aiureală. Inteligenţa nu e doar raţională, e şi senzorială. Suntem la fel de proşti sau de deştepţi şi când tăcem şi când dansăm şi când suntem în cadă şi când ne scărpinăm şi când fantasmăm... ce se schimbă e climatul expresiv. Nu suntem în aceeaşi stare în situaţii contingente şi în momente de ardere artistică sau de mare concentrare pentru o performanţă sportivă, medicală etc. Gândirea, la cei proşti, se autoproclamă mai presus de corp şi autonomă faţă de simţire, ceea ce este, desigur, o iluzie.

A.T.: Societăţile tradiţionale au totuşi, în vedere, faptul că prin artă şi prin experienţa erotică sufletul şi corpul se reunifică, de aici şi catharsisul. "Dragostea e fuziunea dintre suflet şi corp", spuneai tu.
I.B.: Da. E o fuziune periculoasă... Un om îndrăgostit nu poate fi nici instrumentalizat, nici sedus, nici manipulat social. Mai mult, e capabil de eroisme, pentru că dragostea e o forţă mai puternică decât instinctul de conservare. Frica de a-ţi pierde iubitul sau de a fi repudiat e mai mare decât aceea de moarte proprie. Practic, atunci când iubim un altul (şi mă refer la dragostea erotică), fiinţa lui devine mult mai importantă şi mai valoroasă decât cea proprie, acesta este cel mai misterios fapt al existenţei. Ea trece dincolo de iubirea de sine şi de instinctul de conservare, de nevoia de confort, linişte, chiar şi de aspiraţia la fericire.

A.T.: Cum e sexualitatea fără dragoste?
I.B.: În nici un caz nu e păcătoasă. Ideal e să fii îndrăgostit, dar e o şansă foarte rară.

A.T.: De ce o percep unii ca pe ceva "promiscuu"?
I.B.: Dacă ai un caracter infect trăieşti totul la limita abjecţiei, inclusiv relaţia cu forţa vitală. Sunt oameni care o invocă divinitatea aşa cum ar chema un duh malefic. Normal că pentru asemenea inşi totul e murdar, inclusiv sexualitatea. De noi depinde să purificăm sau să murdărim totul.

Foto: Januz Miralles

A.T.: Există totuşi un prag, o frontieră între suflet şi corp? Între existenţa simţită şi gândită şi senzorialitate?
I.B.: Foarte greu de spus. În percepţii şi reprezentări se vede bine că da. În sens ştiinţific, realist şi obiectiv nu. În sinea noastră simţim însă distincţia, trăim ca şi cum ar exista. E o foarte persistentă iluzie.

A.T.: Ce anume o produce?
I.B.: O spun cvasi-metaforic: cred că în felul acesta sufletul şi corpul se pot proteja reciproc. În situaţii de chin, sufletul se mobilizează să apere corpul, e un sprijin al acestuia şi invers, corpul şi sensibilităţile şi forţele lui se arată a fi neaşteptat de puternice atunci când e să apere o cauză a sufletului, fie că e vorba de dorinţă, de un crez sau de iubirea pentru copiii, părinţi, amant. Nu au naturi diferite, operează în tandem. Sufletul este supraveghetorul existenţei in corpore, cutia sa de rezonanţă şi totodată o cutie-neagră, memorie. Atunci când eşti expus sufleteşte unor experienţe ostile, corpul resimte, dureros şi invers, dar există şi o mobilizare defensivă pe care dualitatea o fortifică. Dualismele din culturile dominate de marile monoteisme, însă sunt contranaturale, ele creează tensiuni conflictuale între suflet şi corp.

A.T.: Ai propus un concept filosofic care să fie un nume de cod pentru felul în care trăim inconştient şi care reprezintă simbioza dintre suflet şi corp: Infrarealitate. Cum o defineşti, mai pe larg?
I.B.: Realitatea este un produs al conştiinţei, dar infrarealitatea este modul de existenţă umană, dincolo de oglindirile şi focalizările în limbaj respectiv de semantica arondată lor. Infrarealitatea este însuşi solul care susţine eşafodajele conştiinţei, este natura primă, existenţa brută, care e ea însăşi inaccesibilă minţii, dar încă accesibilă corpului. Îmi imaginez corpul ca pe o insulă secretă, doar vag vizibilă şi tangibilă, inteligibilă. Starea de trezie a corpului este un mod de existenţă infrareală. Arta construieşte punţi de acces ale conştiinţei în infrarealitate. Prin artă şi prin erotism corpul se eliberează, îşi regăseşte elementul propriu, firescul, îl regăseşte sau şi-l creează, dispare cenzura impusă de tiraniile civilizatoare ale diverselor constructe ale conştiinţei.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer