Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Occidentul mănâncă oameni pe pâine


Nicolae Coande, un interviu cu Petru Romoşan

04.01.2019
Editura Curtea Veche
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nicolae Coande: Petru Romoşan, mi-am propus de anul trecut (2005) să vă intervievez, dar Observator cultural sau Evenimentul zilei mi-o tot luau înainte. E şi firesc, mi-am spus: vă sunt prieteni şi megieşi de cartier bucureştean! Cum eu vă abordez de la distanţa necesară, voi fi mai agresiv şi începând acest dialog am să vă întreb brutal: vă convine acum că Pleşu, Dinescu şi Patapievici au fost revocaţi şi că oamenii lui Năstase au câştigat partida?
Petru Romoşan: Dragă domnule Coande, daţi-mi voie mai întâi să vă spun că sufăr şi eu de prejudecata că românii cei mai inteligenţi sunt olteni şi să vă mulţumesc că îmi daţi posibilitatea de a-i flata pe aceşti "gasconi" est-europeni (D'Artagnan era un gascon, vă reamintesc). În ceea ce-i priveşte pe măreţii intelectuali naţionali, hora unirii cu PSD-ul din jurul Parlamentului îmi aduce aminte de alte reuşite "balcanice" din gloriosul nostru trecut. Interpretările date intervenţiei mele din Observator Cultural în 22 (o lectură alăturea cu drumul), România literară (un foarte curajos "cronicar" anonim care-mi atribuie poate propria-i biografie), Academia Caţavencu (Ioan T. Morar, cu o reacţie de tip derbedeu) sunt de o evidentă rea-credinţă. Le-aş califica, fără prea multe nuanţe, drept securiste. Am deja certitudinea că "oamenii de bine" ne vor mai oferi surprize de genul Dan Oprescu, prietenul de-o viaţă al lui Stelian Tănase.
 
Cred că PSD face una din cele mai importante greşeli din actuala legislatură. Suspendând actualul consiliu de studiere a arhivelor fostei Securităţi, consiliu ineficient, dar zgomotos, PSD se ştampilează ca partid al fostelor şi actualelor servicii, organizaţie netransparentă şi lipsită de vocaţie democratică. Pentru nişte salarii - în cele din urmă nu mai mari decât ale atâtor parlamentari inutili - o mână de intelectuali au reuşit, prin supraexpunerea lor mediatică (fotografiile lui Dinescu, Pleşu, Patapievici, Onişoru ţin de doi ani locul fotografiilor securiştilor desconspiraţi - asta da conspirare!), să mascheze completa lipsă de voinţă politică a aleşilor noştri în ceea ce priveşte clarificarea trecutului criminal al unor persoane încă bine plasate în structurile statului, partidelor politice şi afacerilor. Acum lucrurile sunt din nou clare. PSD şi PRM ne reamintesc, dacă mai era nevoie, că s-au născut din amorul incestuos dintre Securitate şi partidul comunist.
 

Nucleul dur al Securităţii pare a fi de neînlocuit


N.C: De ce nu a mers treaba la CNSAS, de ce din nou netrebnicia românească a fost mai puternică decât proiectul iniţial? Aveţi idei în domeniu, cum ar trebui procedat pentru "limpezirea" apelor?
P.R: Nucleul dur al Securităţii, compus din oameni pe care nu-i cunoaştem, pare a fi de neînlocuit. E în orice caz concluzia gravă la care au ajuns deja aliaţii noştri americani (cazul recent al maiorului Matser stă mărturie). Cât de moral este atunci să arunci anatema asupra celor de rangul doi sau, şi mai jalnic, cum s-a întâmplat deja, asupra informatorilor? Oare nu e pe cale să triumfe încă o dată, ca de atâtea ori în istorie, raţiunea de stat? Şi, de altfel, din moment ce poporul nostru, în "înţelepciunea" lui, nu a votat nişte radicali care susţineau limpedele punct 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, putem noi să-i impunem aceluiaşi popor, al nostru, un adevăr pe care el nu vrea să-l afle?
 
N.C: Am pus anume întrebarea bănuind că sunteţi, totuşi, de partea Legii Ticu. Aţi fost urmărit în Epoca de Aur de Securitate, aţi încercat să treceţi graniţa şi aţi fost prins de "organe". Eraţi deja un poet "cu faimă" şi regimul penitenciar din România vă sufoca. Când aţi reuşit să săriţi graniţa aţi dat interviuri la televiziunea maghiară şi i-aţi nemulţumit şi pe cei de acolo. Ce s-a întîmplat, de fapt?
P.R: Cum să fiu necondiţionat de partea Legii Ticu, când însuşi domnul Ticu Dumitrescu a renunţat la paternitatea acestei legi? Am mai asistat la o asemenea discuţie, în Franţa, şi încă la cincizeci de ani după ce se produseseră faptele. Şi încă într-o mare democraţie funcţională. S-au scris destule cărţi despre eşecul lamentabil al marii naţiuni franceze în clarificarea colaboraţionismului cu ocupantul german, colaboraţionism în care au fost implicate milioane de oameni. O carte faimoasă se cheamă chiar aşa: 40 milioane de colaboratori. Da, domnule Coande, sigur că sunt de partea legii Ticu, numai că l-am pierdut pe Ticu pe drum.
 
În Ungaria, în 1988, într-o discuţie televizată cu admirabilul scriitor Bodor Pal, la o oră de maximă audienţă, am acuzat guvernul maghiar de complicitate la crimă cu guvernul lui Ceauşescu. Pentru că ascundea informaţii foarte grave pe care le deţinea cu certitudine despre crimele săvârşite de grănicerii români pe frontiera româno-ungară. Pentru că guvernul maghiar returna autorităţilor române cetăţenii români de etnie română şi de etnie rromă care treceau ilegal frontiera în Ungaria, dar îi păstra pe teritoriu pe cetăţenii români de etnie maghiară. O grozăvie! Scandalul a fost enorm şi a contribuit decisiv la schimbarea atitudinii autorităţilor maghiare faţă de refugiaţi. După refugiaţii români a venit rândul refugiaţilor est-germani. Ce a urmat e bine cunoscut.
 

Occidentul mănâncă oameni pe pâine

 
N.C: La Paris aţi ajuns în sfârşit să vă regăsiţi cu Adina Kenereş, soţia dumneavoastră, şi aţi încercat să vă integraţi ritmului occidental care trăieşte, cel puţin aşa susţine Cioran, drama "lipsei de timp". Dumneavoastră aţi trăit această dramă de care nici Celan n-a putut scăpa?
P. R: Da, poete Coande, Occidentul nu are timp, mănâncă oameni pe pâine şi produce admirabile valori, materiale şi imateriale. Am trăit şi eu în această maşinărie descrisă încă de mult de Fritz Lang, marele regizor expresionist, şi de prietenul nostru comun, Charlie Chaplin. Şi maşinăria e în drum spre Craiova dumneavoastră, dacă nu a şi ajuns deja.
 
N.C: Presupun că dacă v-aş întreba dacă ştiaţi că regimul Ceauşescu va cădea în 1989 mi-aţi spune cu un zâmbet atotştiutor că da! Şi totuşi... aţi plecat din ţară cu lipsa de speranţă că România va reveni curând în orbita democraţiilor europene. Când a căzut regimul de la Bucureşti aţi ştiut pe dată că veţi reveni în România sau aţi ajuns mai târziu la concluzia asta?
P.R: Nu am ştiut că va cădea regimul Ceauşescu decât după ce am reuşit, abia la a doua încercare, să trec frontiera pe jos în Ungaria. Şi încă regret această lipsă "istorică" de clarviziune. Am vrut să mă întorc în România încă din 1992 şi am descoperit că toţi imbecilii de dinainte de 1989 deveniseră anticomunişti şi dădeau agresiv lecţii de morală. Eram complet neintegrabil în context. E contextul care l-a produs pe Emil Constantinescu. Am preferat să-mi continui exilul în timp ce sute de oameni pentru care nu aveam şi nu am nici o stimă "salvau" România. Au salvat-o până nu a mai rămas piatră pe piatră. Ce lungă şi penibilă poveste!
 
N.C: În Bucureştiul mai puţin aseptic decât Parisul aţi pus pe picioare o editură care s-a impus în scurt timp. "Compania" publică autori selecţi, chiar dacă o face mult mai puţin în cazul autorilor români. Ce v-a făcut să investiţi într-o editură într-un moment în care, totuşi, piaţa era suprasaturată de carte, chiar dacă de mult era şi este de proastă factură? Vă este frică să investiţi în poeţi români? Sunteţi poet şi am remarcat faptul că nu vă "aruncaţi" în a băga bani în "faliţii" care scriu astăzi versuri în România: eu credeam că ne veţi învăţa cum se editează o colecţie de poezie, aşa ca-n Franţa!
P.R: Nu numai eu am inventat editura. M-am bazat, de fapt, pe soţia mea, scriitoarea Adina Kenereş. Ea avea o reală experienţă de editor la Paris. Eu nu am făcut decât să o secondez, pragmatic şi îndrăgostit. În ceea ce priveşte autorii români: patru cărţi de Martha Bibescu, un mare succes Elena Văcărescu, un Panait Istrati redescoperit, Mircea Nedelciu - Zodia scafandrului şi urmează reeditări, Petru Cimpoeşu - şocul descoperirii unui excepţional prozator, Adriana Bittel cu bijuteriile din Întâlnire la Paris, Tia Şerbănescu întoarsă la literatură cu Femeia din fotografie, Ion Iovan, autorul unui superb exerciţiu, Portretul unui dandy român - Mateiu Caragiale, un Stelian Tănase "nonficţional" şi alţi câţiva autori români care vor apărea anul acesta. Apoi, zeci de profesori emeriţi, cu auxiliare şcolare, integrala poeziei lui Mihai Ursachi şi chiar o antologie de poezie românească într-un mare tiraj... Sunt mulţi autori români, sunt puţini? Hotărâţi dumneavoastră!
 
Dacă o să avem sănătate, o să-i vină rândul şi unei adevărate colecţii de poezie. Toate la vremea lor.
 
N.C: Afacerile vă mai permit să scrieţi poezie? Un alt editor, de succes şi el, poet, la rându-i, îmi spunea recent că nu scrisul trebuie să ne preocupe la un moment dat ci faptul de a trăi poetic. Hm! De parcă poetul n-ar şti ce se întîmplă cu scrisul pe ape sau în ţărînă...
P.R: Cred că arta poeziei se practică astăzi altfel decît acum douăzeci de ani. Formula cunoscută - volume, Uniunea Scriitorilor, premii, anul şi cîrlanul - a devenit anacronică. Revenim la un fel de a face "nesocialist". Oare cum îşi întregeau opera poeţii în vechime fără Uniunea Scriitorilor?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer