Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Structura mea mentală este una a neliniştii şi a refuzului certitudinilor îngheţate


Nicolae Coande, un interviu cu Vladimir Tismăneanu

28.12.2018
Editura Curtea Veche
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
(notă: acest interviu a fost luat la începutul anului 2005)

Nicolae Coande: Domnule Vladimir Tismăneanu, voi începe prin a vă felicita pentru premiul "Barbara Jelavich" prin care Asociaţii Americane de Studii în Avans Slave v-a recompensat la Boston pentru activitatea dumneavoastră exemplară. Ce reprezintă pentru biografia dumneavoastră acest premiu?
Vladimir Tismăneanu: Premiul primit la sfârşitul anului 2004 din partea Asociaţiei Americane pentru Avansul Studiilor Slave - AAASS (organizaţie care include cercetători preocupaţi din toate statele din fosta URSS, precum şi Europa de Est şi Centrală, inclusiv fosta RDG) - este pentru mine o recunoaştere a unui efort intelectual care s-a întins de-a lungul a peste două decenii. Este vorba de volumul Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism, apărut la University of California Press la sfârşitul anului 2003. Cartea va apare în româneşte în primăvara anului 2005 la editura Polirom, în traducerea Cristinei şi a lui Dragoş Petrescu. Am fost şi rămân obsedat de fenomenele legate de ceea ce Raymond Aron a numit religiile seculare (comunismul şi fascismul). Am încercat să surprind tensiunile din interiorul comunismului românesc, relaţia acestuia cu mişcarea comunistă globală, implicarea comuniştilor din România în marile drame ale secolului douăzeci. Pe scurt, am urmărit să pricep mecanismele instituţionale şi psihologice ale totalitarismului leninist în varianta sa românească. În recenzia pe care a scris-o despre cartea mea în Times Literary Supplement, istoricul britanic David Pryce-Jones accentua unitatea dintre rigoarea academică şi pasiunea morală, relevând că este o lucrare scrisă cu "durere şi mânie". Într-adevăr, acest premiu mă onorează întrucât scopul meu esenţial a fost să luminez cauzele profunde ale tragediei petrecute atâtea decenii în România şi să înţeleg natura instituţiei care a impus şi practicat cu diabolică perseverenţă respectivul sistem, anume partidul comunist.
 
Juriul care mi-a acordat premiul a notat angajamentul meu personal în scrierea acestei cărţi, inclusiv faptul că am petrecut ani de zile lucrând pe documente de arhivă (multe dintre acestea descoperite de mine în urma unor demersuri aproape detectivistice), căutând martorii diverselor evenimente şi, nu mai puţin important, încercând să înţeleg resorturile psihologice care explică adeziunile fanatice, dar şi conformismele şi abdicările morale ale atâtor militanţi. Am urmat linia de abordare a unor Boris Souvarine, Robert C. Tucker, Ghiţă Ionescu, Leonard Shapiro, spre a-i numi pe autorii care m-au influenţat decisiv. Ceea ce distinge cartea mea de alte istorii ale comunismului românesc este dimensiunea diacronic-comprehensivă (tratez comunismul românesc de la origini şi până la prăbuşire), precum şi cea comparativă. Nici o secundă nu privesc fenomenul izolat, ci îl conectez mereu cu crizele comunismului internaţional (Marea Teroare din URSS, războiul civil spaniol, ruptura dintre Stalin şi Tito, războiul civil grec, Revoluţia maghiară, Primăvara de la Praga, gorbaciovismul, etc).
 
Pe scurt, cartea aceasta reprezintă un final al unui demers investigativ si interpretativ, dar şi începutul altor cercetări pe teme de filosofie politică, îndeosebi în legătură cu relaţia dintre fascism şi comunism. Tot astfel cum doresc să încep un studiu pe prea puţin investigata temă a rolului Comisiei Controlului de Partid în anchetarea foştilor voluntari din Brigăzile Internaţionale din Spania şi a foştilor luptători din Rezistenţa franceză, subiect cu fascinante ramificaţii internaţionale (procesele de la Budapesta şi Praga, de pildă).
 
Marx nu a prefigurat comunismul ca dictatură oligarhică într-o ţară înapoiată economic şi lipsită de tradiţii democratic
 

N.C.: Într-un dialog mai vechi reprodus în Ghilotina de scrum afirmaţi: "pe cât iubeam marxismul, pe atât detestam comunismul...". Trebuie să mărturisesc că percepţia mea era şi este confuză, ca a majorităţii românilor: cui datorăm regimurile comuniste, mă rog, fundaţia, dacă nu ideilor celui care afirma că "proletariatul execută sentinţa pe care proprietatea privată şi-a dat-o singură dând naştere proletariatului"?
V.T.: Responsabilitatea unui filosof nu este acelaşi lucru cu culpabilitatea sa. Este aşadar important să mlădiem verdictele pe acest teritoriu atât de sensibil care este istoria ideilor. Marx nu a prefigurat comunismul ca dictatură oligarhică într-o ţară înapoiată economic şi lipsită de tradiţii democratice. În altă parte (în Vest) şi alt fel (prin revoluţie proletară, ori, ca la Georges Sorel, prin greva generală), nu prin lovitură de stat a unei elite auto-desemnate drept purtătoare a unei misiuni istorice, ar fi urmat să înceapă cataclismul radical, menit să emancipeze umanitatea şi să abolească ceea ce Marx vedea drept suprema umilire - alienarea fiinţei umane. Pe de altă parte, oroarea sa în raport cu proprietatea privată şi exaltarea violenţei sociale ca având funcţii redemptive au contribuit la geneza bolşevismului, această versiune ultra-centralistă şi autoritară a marxismului. În opera lui Marx convieţuiesc într-o permanentă tensiune dimensiunea etic-profetică cu aceea pozitivist-scientistă. Aceasta din urmă a jucat un rol important în anihilarea filonului libertar, deci cel care exaltă voinţa umană şi drepturile personalităţiii (linia tânarului Lukacs, a Rosei Luxemburg, a "marxismului occidental", de la Şcoala de la Frankfurt şi până la Ernesto Laclau, Chantal Mouffe şi, îndeosebi în ultimii ani, Slavoj Zizek (acesta din urmă, după mine, un gânditor paradoxal şi extrem de incitant, chiar atunci, ori mai ales atunci, când mă aflu în dezacord cu el, de pildă pe tema Lenin). Simplificările grăbite nu-şi au locul atunci când intrăm în spaţiul ideilor. Recomand celor interesaţi să citească magistrala trilogie despre istoria marxismului datorată lui Leszek Kolakowski. A fost şi rămâne una din sursele mele de inspiraţie esenţiale. Cât priveşte poziţia mea privind raportul dintre marxism şi experienţele dictatoriale leniniste, ea este fomulată în cartea The Poverty of Utopia, tradusă şi publicată în româneşte la Polirom.
 
În afară de eforturile lui Paul Goma, disidenţa română nu a reuşit să cristalizeze gesturi colective, asemănătoare Cartei '77
 
N.C.: Vă întreb acest lucru pentru că aş dori să înţeleg cât mai corect o afirmaţie a dumneavoastră făcută în aceeaşi carte, prin care punctaţi: "Structura mea este internaţionalistă". Or, mie mi se pare că sunteţi mai degrabă un cosmopolit, un om cu o structură participativ-afectuoasă, mergând de la amintirile despre prietenia cu fata lui Leonte Răutu până la discipolatul cel mai elevat. Undeva spuneţi că aveţi o pasiune nebună pentru kitsch. Ce legătură poate fi între ceea ce afirmaţi despre dumneavoastră şi gustul pentru deviaţiile estetice?
V.T.: Structura mea mentală este, într-adevăr, una a neliniştii şi a refuzului certitudinilor îngheţate. Internaţionalismul marxist, eşuat în hecatombele primului război mondial, a renăscut un timp în mitul revoluţiei bolşevice, apoi în himerele staliniste ori cele înrudite cu acestea. Cred că aveţi dreptate însă: sunt mai degrabă un cosmopolit empatic, cu o enormă plăcere a ascultării şi a comunicării afective. Internaţionalismul marxist mă interesează ca să înţeleg apelurile (chemările) comunismului, deci capacitatea sa de a atrage şi mobiliza sentimente, emoţii, pasiuni şi nostalgii. Mă exasperează orice provincialism indigenist, orice formă de îngrădire a libertăţii mele de a fi cetăţean al lumii. Nu vreau să fiu condamnat la participare la viaţa unui grup numai pentru că i-aş aparţine (din cine ştie ce raţiuni, biologice, sociale, etc) acestuia. Heteronomia, dependenţa de factori pe care nu-i alegem liber, este inamicul principal al dreptului nostru de a ne defini fără constrângeri externe. În relaţiile cu studenţii mei (formali sau infomali, din America ori din Europa de Est) cultiv tocmai această pasiune pentru lumea ideilor, pentru genealogia şi transfigurările acestora în spaţiul politicului şi nu numai.
 
Deviaţiile estetice sunt adeseori forme, expresii ale alterităţii. Sensibilitatea Camp, discutată, chiar definită de Susan Sontag, este exact opusul seriozităţii încruntat-arogante a unei hipostaziate culturi superioare. În fragmentaritatea şi lipsa de coerenţă estetică a unor forme estetice bănuite a fi kitsch (inclusiv sentimentalismul operelor lui Verdi, preţuite de Isaiah Berlin) se poate detecta un orizont alternativ, o posibilitate iconoclastă pe care un Zizek, pe urmele lui Benjamin, de pildă o cultivă în reflecţiile sale despre film, propagandă, psihanaliză şi câte altele.
 
Internaţionalismul marxist a fost o cauză majoră a magnetismului exercitat de această doctrină asupra atâtor intelectuali străluciţi. Merită menţionată aici confesiunea poetului polonez Aleksander Wat, în cartea de amintiri Secolul meu (scrisă practic la îndemnul lui Czselaw Milosz), în care secretul atracţiei utopiei marxiste era depistat în cultivarea unui climat al fraternităţii. Era o fraternitate apocrifă, fireşte, însă în acei nebuni ani '30 nu erau mulţi cei care să realizeze acest lucru. Dacă recitim romanele lui Malraux (Cuceritorii şi Condiţia umană) vom înţelege despre ce era vorba: un sentiment al apartenenţei la o mişcare şi cauză supranaţională şi supraindividuală, o comunicare cu transcendenţa prin intermediul Istoriei, divinitate seculară acţionând în virtutea unor inexorabile legi dialectice.
 
Pentru Raymond Aron, marxismul însuşi nu a fost altceva decât o sofistiscată erezie creştină
 
N.C.: "Dumnezeul evreilor a fost secularizat şi a devenit Dumnezeul lumii" - afirmaţia îi aparţine aceluiaşi Marx, un pamfletar viguros când venea vorba de poporul ales. Dumneavostră afirmaţi că aţi descoperit cultura evreiască citindu-l pe Martin Buber, un gânditor-pedagog aflat la polul opus gândirii autorului Capitalului. Se cunoaşte pledoaria pentru dialog susţinută constant de Buber. Nu vi se pare că Marx monologhează în cel mai autist mod cu putinţă?
V.T.: Problema relaţiei lui Marx cu iudaismul, dar şi cu creştinismul şi cu religia in genere, trebuie văzută în contextul viziuniii sale despre transcendenţa istorică. Pentru Raymond Aron, marxismul însuşi nu a fost altceva decât o sofistiscată erezie creştină. În acelaşi sens se pronunţa şi Robert C. Tucker în Philosophy and Myth in Karl Marx, o carte care, dacă nu a apărut până acum în româneşte, ar trebui publicată cât mai curând. Eschatologia marxistă, discutată de Kolakowski, dar şi de Eliade, substituie Dumnezeului teologic, o figură divină de inspiraţie ideologică, anume clasa mesianică totală, proletariatul industrial. În clipa în care decretează misiunea istorică a acestui subiect transindividual (termenul este al lui Lucien Goldmann) Marx interzice posibilitatea dialogului. "Eu şi tu", elementele centrale ale metafizicii buberiene, dispar în unicitatea totalizantă a clasei predestinate a întruchipa coincidenţa dintre esenţă şi existenţă. Preludiul intoleranţei leniniste se află, într-adevăr, în poziţia monist-oraculară a salvaţionismului marxist. Eroarea lăuntrică, deci una de logică internă, o formula, subconştient autoreflexiv, Marx însuşi când scria: "Filosoful, el însuşi o parte alienată a acestei lumi, se pune pe sine ca măsură a lumii". De aici şi situaţia de dedublare, ori de sfâşiere psihologică a fondatorului filosofiei praxisului. Cât priveşte chestiunea relaţiei lui Marx cu problema evreiască, ea este prea complexă pentru a o expedia în câteva rânduri. Copil al vremii sale, Marx a împărtăşit multe din prejudecăţile timpului, inclusiv unele din miturile romantice anti-plutocratice cu conotaţii antisemite. Să notez că Nietzsche s-a situat la polul opus, înţelegând natura filistin-meschină şi resentimentară a antisemitismului.
 
N.C.: S-a auzit de atâtea ori lamentaţia cărturarilor români: n-am avut un Havel, n-am avut un Michnik. Pe de altă parte, elita culturală română n-a sesizat că n-am avut nici măcar un Imre Nagy, un Gomulka sau un Dubcek, oameni extrem de pragmatici şi nu neapărat intelectuali cu pretenţii de a lăsa opere în urma lor. Mi se pare şi astăzi ridicolă pretenţia acestei pături intelectuale de a fi reprezentată la Cotroceni, atâta vreme cât comunismul românesc a fost unul atipic, mai mult: ultimul regim stalinist care a căzut în 1989 a fost cel de la Bucureşti. Şi atunci, ce nu se înţelege? Cum să dai un Havel sau un Michnick când intelectualii noştri, cu mici excepţii, nu au intrat în război făţiş cu puterea aşa cum au făcut-o cei doi? Are cineva din România biografia lor de detenţie?
V.T.: Cred că trebuie să fim drepţi şi să recunoaştem că, în condiţiile date de loc şi timp, au existat voci ale rezistenţei morale în raport cu totalitarismul. Problema este că orice tentativă de revizionism marxist în România fusese ucisă în faşă în 1956. Descoperirea ulterioară a naţionalismului ostentativ, virulent şi agresiv, precum şi a temelor colectivismului organic de extremă dreaptă ca nou paravan ideologic a fost un alt element care a dat diferenţa specifică a eternului stalinism din România. În volumul meu Scopul şi mijloacele (Editura Curtea Veche, 2004) am analizat sincretismul ideologic al ceauşismului, încercând să explic cum a funcţionat acesta întru delegitimizarea acţiunilor disidente. Mă grăbesc însă să adaug că acestea nu au lipsit: de la Paul Goma la Dorin Tudoran, de la Doina Cornea la grupul ieşean (Dan Petrescu, Liviu Antonesei, Alexandru Călinescu, Sorin Antohi, Luca Piţu, Liviu Cangeopol şi nu i-am numit pe toţi), protestul anti-totalitar a existat şi în România. Ori, spre a reaminti o teză a lui Mihai Botez, alt important disident, lipsa de vizibilitate a societăţii civile nu înseamnă inexistenţa ei la un anumit ceas istoric. Nu-i putem uita pe Gabriel Andreescu, Mircea Dinescu, Radu Filipescu, pe intelectualii critici din Braşov (Vasile Gogea, Leonard Oprea), ori grupul de acţiune Banat.
 
Sunt de acord însă cu Dvs că nu s-a coagulat în partid nimic similar cu direcţiile reprezentate de Imre Nagy sau Alexander Dubcek. Cum am mai avut prilejul să o spun, existenţa acestei direcţii revizioniste, inclusiv eşecul ei, a însemnat enorm pentru formularea strategiei "noului evoluţionism" propusă de Michnik, baza intelectuală şi politică a genezei mişcării sindicale liberă şi autoguvernată "Solidaritatea". Chestiunea este că, în afară de eforturile lui Paul Goma, disidenţa română nu a reuşit să cristalizeze gesturi colective, asemănătoare Cartei '77. Securitatea şi ideologii sistemului au înţeles din timp pericolul unor asemenea demersuri şi au acţionat preventiv, în chip pe cât de perfid, pe atât de nemilos. Deci, pledez pentru analizarea situaţiei româneşti în datele ei concrete, ceea ce nu înseamnă că nu este necesară compararea ei cu evoluţiile din celalalte state sovietizate. În România, în anii '80, simpla decenţă devenea, prin implicaţie, o formă de rezistenţă (pasivă, dar nu mai puţin reală).
 
N.C.: Cum vi se pare societatea civilă din România la anul 2005? Iată că în componenţa guvernului sau la Preşedinţia României sunt câţiva intelectuali critici ai vechiului regim, iar instituţiile culturale de prestigiu au de-acum la conducere intelectuali publici. Este de ajuns atâta pentru ca pe viitor un partid megaloman să nu mai politizeze la maximum ideea de polis?
V.T.: Partidele politice din România se află într-o continuă stare fluidă, necristalizată ideologic. Din fostul PCR s-au născut cel puţin trei partide, PNŢCD şi-a trăit în aceşti ultimi 15 ani deopotrivă momentele de glorie, dar şi de declin, liberalismul are el însuşi nevoie de o reafirmare limpede a opţiunilor esenţiale. Intelectualii critici sunt exact cei care trebuie să-şi mărturisească nu doar un entuziasm normal în raport cu prea-mult amânatele reforme, dar şi un tonic scepticism faţă de orice alunecare populistă. Acest lucru l-a făcut în mod continuu Havel în perioada când a fost preşedinte (al Ceho-Slovaciei, apoi al Republicii Cehe). La fel a procedat un Bronislaw Geremek în Polonia şi un Arpad Gőncz în Ungaria. Între altele, văd rolul intelectualilor critici în păstrarea unei drepte balanţe între vigilenţă şi toleranţă. România nu a avut parte de o purificare în sensul celor petrecute în Ungaria, Cehia ori Polonia. Intelectualii critici sunt cei care pot pune stavilă, prin cuvinte, prin analize riguroase şi persuasive, ispitelor autoritare, inclusiv acelora izvorâte din motive inteligibile (dezgustul în raport cu corupţia şi minciunile dominante). Peronismul nu este nici de dreapta, nici de stânga, iar riscul alunecărilor în asemenea capcane nu poate fi subestimat. Hiperprezidenţialismul a fost testat în Polonia, în timpul lui Lech Walesa, şi a fost un fiasco. Tocmai de aceea cred că avem nevoie de cât mai puţină personalizare a democraţiei şi de cât mai multă instituţionalizare. Ceea ce nu înseamnă ca neg importanţa personalităţilor. Traian Băsescu, de pildă, a jucat un rol, cred eu, decisiv în reorientarea electoratului în 2004, de la resemnare dezabuzată spre un nou şi viguros optimism politic.
 
N.C.: Acum că 11 septembrie 2001 stă gravat la modul diabolic în mintea noastră de către o mână invizibilă, dar nu mai puţin terifiantă decât cea din Scripturi (Mane, Tekel, Fares), mai credeţi că SUA sunt "un adăpost dincolo de Europa", în timp ce bătrânul continent ar fi "convulsiv"?
V.T.: Nimeni nu mai este astăzi ferit de posibile atacuri teroriste. Ne aflăm într-un război planetar, în care inamicul se opune ideologic cu mijloace violente valorilor esenţiale ale Luminilor, deci modernităţii burghez-cosmopolită. Spre a cita titlul unei cărţi a lui Andre Glucksmann, Dostoievski a venit în Manhattan. Noul nihilism, pe care mulţi pacifişti, unii de perfectă bună credinţă, îl ignoră, este inamicul jurat al acelor valori pe care le-a întruchipat disidenţa est-europeană în ce a avut aceasta mai nobil şi generos. Distanţa dintre Europa şi Statele Unite nu mai fereşte pe nimeni de aceste atacuri şi, mai devreme sau mai târziu, se va dovedi că nu există vreun compromis posibil cu cei pentru care Occidentul liberal este însăşi încarnarea răului ce trebuie eradicat.
 
N.C.: Vă întreb astfel, pentru că între timp au apărut numeroase voci critice care pun sub semnul întrebării intenţiile Administraţiei Bush care a promulgat ceea ce se cheamă Patriotic Act. Întrebarea ce vine i-am pus-o şi d-lui Dorin Tudoran: cum comentaţi apelul lui Salman Rushdie, făcut la Pen Club din State, care critica încălcarea anumitor libertăţi şi drepturi civile, graţie acelor amendamente prohibitive din Patriotc Act?
V.T.: Cred că trebuie regândite multe elemente ale acestui document, adoptate sub efectul şocului provocat de atacurile teroriste de la 11 septembrie. Motivaţiile însă nu cred că au fost legate de dorinţa de a limita libertăţile civice. Este vorba de faptul că Bush, Ashcroft şi ceilalţi au aşezat securitatea drept valoare supremă. Am scris însă în editorialele mele din Jurnalul Naţional despre importanţa deciziilor Curţii Supreme privind tratamentul aplicabil "inamicilor combatanţi". Cât priveşte tortura şi revoltătoarele atrocităţi de la Abu Ghraib şi din alte locuri de detenţie, tocmai pentru că am susţinut intervenţia în Irak, consider că democraţia americană are o vitală nevoie de a le confrunta şi condamna fără minime ezitări.
 
N.C.: În SUA, dar şi în alte părţi, a făcut vâlvă un articol publicat de Seymour M. Hersh în The New-Yorker, din 18 ianuarie, prin care autorul demonstra că CIA pregăteşte terenul pentru o viitoare intervenţie armată în Iran. Credeţi că ulii de la Washington vor interveni la Teheran pentru schimbarea unui regim care dă cât de cât semne de reformă?
V.T.: Cred că a doua Adminstraţie George W. Bush va fi foarte atentă în ceea ce priveşte noi acţiuni militare, în Iran ori altă parte. Înainte de orice, este nevoie de o stabilizare democratică în Irak, deci de o domolire a acţiunilor insurgente, în fond pur şi simplu teroriste. Discursul inaugural al Preşedintelui Bush a fost inspirat de o filosofie a libertăţii de sorginte wilsoniană, combinata cu ideile lui Nathan Sharansky, a cărui recentă carte l-a impresionat enorm pe preşedinte. Cred că vom asista la o intensificare a sprjinului pentru reforme instituţionale democratice. Idealismul internaţionalist al administraţiei nu este un truc retoric, însă el nu înseamnă aventurism ori angajamente militare iraţionale.
 
M-ar interesa să aflu cine şi cum s-a "ocupat" de mine
 
N.C.: Speraţi să vă găsiţi dosarul de la Securitate sau nu este cazul? Pentru că în Schelete în dulap mărturiseaţi că aţi dori să-l întrebaţi ceva în acest sens pe Ristea Priboi, legat de episodul Europa Liberă.
V.T.: Aş dori din suflet să se lumineze cum a acţionat Securitatea pentru intoxicarea exilului şi, evident, cum s-a raportat la Europa Liberă. A sosit timpul să se scoată la suprafaţă adevărul privind operaţiile de dezinformare la adresa unor angajaţi şi colaboratori ai acestui post de radio, principala tribună informaţională anticomunistă. Evident, întrucât am fost ţinta unor imunde campanii de dezinformare (prelungite până astăzi în paginile României Mari şi ale Tricolorului), m-ar interesa să aflu cine şi cum s-a "ocupat" de mine.
 
N.C.: "Eu nu am practicat politica, am studiat-o". Această afirmaţie mă face să cred - intuiţie ceţoasă, recunosc - că aveţi pe undeva un regret că nu v-aţi implicat, măcar după 1990. Dle Tismăneanu, aţi dorit cândva să fiţi ambsador al României la Washington?
V.T.: Nu sunt făcut pentru politică, fie şi numai pentru ca îmi repugnă orice fariseism, mă jenează compromisurile cu oameni pe care prefer să nu-i întâlnesc, nu cred că scopurile justifică mijloacele etc. În egală măsură, ştiu că nu pot fi evitate asemenea situaţii, iar ca istoric politic am nimerit şi eu în tot felul de conjuncturi bizare (mă refer la efortul meu de a face o carte de dialoguri cu Ion Iliescu şi la unele reacţii care au mers până acolo încât mi-au contestat onoarea umană şi profesională). Ceea ce mie mi se pare un lucru perfect normal, ca politolog american, a fost văzut de unii, şi aici mă refer la prieteni, nu la outsideri veleitari şi / sau resentimentari, ca o eroare psihologică şi politică. S-a uitat peste noapte tot ce am scris şi scriu, iar reflectorul a fost plasat pe o singură carte, citită cu patimă justiţiară. În ce mă priveşte, nu mi-am schimbat opiniile, sunt acelaşi, doar că am observat anumite lucruri pe care prieteni de-ai mei le-au definit drept irelevante. Niciodată nu l-am comparat pe Iliescu cu Havel ca vocaţie etică sau politică. Este vorba de personaje totalmente diferite. Am crezut însă că este important ca un asemenea dialog să aibă loc şi să putem lămuri, între altele, de ce nu a existat acel curent revizionist marxist şi în România. Restul, adică diagnosticul meu legat de revoluţia din 1989 şi urmările ei, se află în cartea mea de istorie a comunismului românesc. Nu, nu am dorit să fiu ambasador la Washington. Pot servi România mult mai bine ca gânditor politic independent, de orientare neechivoc liberală.
 
N.C.: Întrebarea de final încearcă să lase în urmă viaţa şi opiniile analistului politic. Ştiu că în adolescenţă vă plăcea să citiţi poezie. Cine sunt poeţii dumnevoastră favoriţi şi ce mai ştiţi despre poezia care se scrie azi în România? Îmi spuneţi un vers dintr-o poezie pe care aţi scris-o cândva, dacă v-o mai amintiţi?
V.T.: Nu-mi amintesc un vers al meu, ori prefer să nu mi-l amintesc. Îmi amintesc însă din Levantul lui Mircea Cărtărescu (unul din poeţii mei favoriţi), acel "Toţi suntem melodramatici", ori "Pentru bărbat, femeia nu-i femeie..." Alţi poeţi şi poete: Zbigniew Herbert, Marina Ţvetaieva, Ana Ahmatova. Poeţi români: Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Dorin Tudoran, Mircea Ivănescu, Mariana Marin, Florin Iaru, Ioan T. Morar, Şerban Foarţă, dar prefer să mă opresc aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer