Ospiciul

Mama m-a făcut pentru că trebuia să mă facă, nu pentru că urma să am un rost pe lume. Şi a trebuit să mă facă nu pentru că m-a dorit, ci pentru că aşa cerea decretul prin care se interzisese chiuretajul. Statul devenise stăpân pe trupurile femeilor iar femeile se împotriveau unui asemenea stăpân. Şi împotrivindu-se, multe au murit în lupta de a scăpa nu de un copil nedorit, ci de o sarcină nedorită. După ce naşti un copil provenit dintr-o sarcină nedorită, cel mai ades se întâmplă să te apuce vinovăţia pentru că nu l-ai dorit şi pentru că era cât pe ce să-l ucizi cu un chiuretaj... Să fim serioşi, nu ucizi un copil printr-un chiuretaj, ucizi orice altceva, dar nu un copil. Rog biserica să se abţină în această clipă.

Cum spuneam, nu am venit pe lume cu un rost, am venit pe lume printr-un decret idiot şi tocmai ăsta părea să fie rostul. Decretele nu se dau degeaba, aşadar, părea cât se poate de logic să-mi imaginez că statul îmi pregătise un rost pe lume. Statul comunist. Ucigaşul stat comunist. Suboamenii care formau statul comunist. Comuniştii sunt nişte suboameni. Rog pe cine nu-i de acord să se abţină. Nu mă interesează opinia nimănui, aşa cum nici nu caut vreun acord cu cineva. Nu am fost şoim al patriei, dar am fost pionier. De UTC m-a ferit hazardul, nicidecum bunul Dumnezeu. Dumnezeu nu există, nu avea cum să mă ferească de ceva. De orice. Rog biserica şi susţinătorii ei să tacă din gură. Nu am nimic împotriva Dumnezeului ei şi al lor, să se spele pe cap cu el. Eu n-am niciun Dumnezeu, aşa cum n-am niciun rost. Dar asta nu înseamnă că nu am nicio lege deasupra capului. O lege a tatălui, ca să zic aşa.

Acestea sunt cele două certitudini ale mele, cele două faruri ale vieţii mele, care nu se sting niciodată: Dumnezeu nu există (sau, dacă vreţi, nu există niciun Dumnezeu) şi (poate tocmai din această cauză) viaţa nu are niciun sens (sau, dacă vreţi, nu există niciun sens al vieţii). Şi totuşi, eu trebuia să am unul, era un drept obţinut prin naşterea sub decret: dreptul la sens. Când am mai crescut şi am priceput câte ceva, nu am stat degeaba, am început să caut sensul. Trebuia să existe. Era pe-acolo, pe undeva, prin preajma mea, aveam doar de căscat ochii mari şi de privit cu atenţie în preajmă pentru a-l găsi. Firesc mi se părea să mă caute sensul pe mine, nu să pierd vremea să-l caut eu. Dar poate că exista o cale spre sens, aşa mă gândeam, poate că acea cale era ceva foarte important întru asumarea totală a sensului, atunci când urma să-l găsesc. Numai că nimeni nu-mi arăta calea, nimeni nu părea să ştie ceva despre ea. Şi nici despre unde-ar putea duce.

Mama vorbea despre a avea un rost în viaţă. Asta însemna a face şcoală, a avea o meserie, a-ţi întemeia o familie, a face măcar doi copii pe care să-i creşti frumos, de care să fii mândru, căci copiii te vor împlini. Pe bune? Păi nu văd eu la tanti Xenia, femeie învăţată, directoare de liceu, cu copiii ei de două parale? Mă rog, de două parale după etaloanele altora, după ale mele, sunt la fel de ok ca mine. Nici mai buni, nici mai răi. Dar ştii care-i problema mea? Am o problemă cu conştiinţa pe care ai mei mi-au vârât-o-n cap. Odată ce-ai fost învăţat cu chestia asta, nu mai scapi de ea, e ca râia. Până şi de râie scapi, dar de conştiinţă, niciodată. Asta-i o corvoadă mâncătoare de timp şi de nervi. Şi de gânduri.

Spălam vase cu simţul răspunderii. Mă angajasem la un hotel în Paris şi acolo spălam vase. Tipa din tura cealaltă doar le lincăia în apă şi le dădea faţă cu ştergarul. Strângea, la fiecare sfârşit de tură, un maldăr de ştergare împuţite pe care puteai citi meniul. Eu le spălam cu buretele înmuiat în detergent lichid, le frecam bine, le limpezeam, le puneam la scurs şi abia apoi le lustruiam ca pe argintărie, aşa cum am văzut că se procedează în filmele de epocă englezeşti. Gândeam aşa: dacă pe o farfurie rămâne un rest de mâncare, restul ăla va dezvolta bacterii care vor ajunge în burta vreunuia care se va îmbolnăvi grav iar gândul ăsta îmi nimicea minţile. Aşa că frecam farfuriile şi tacâmurile cu simţ de răspundere, iar conştiinţa mea curată, care se reflecta în lumina de pe farfuriile lustruite, mă făcea să-mi strălucească în ochi luminiţele împlinirii. Nu copiii te împlinesc, ci lustruirea farfuriilor. Şi faptul că poţi dormi liniştit noaptea.

Eram o idioată, trebuie să recunosc. Matilde, colega mea, le freca la rece. Eu le frecam la cald. Să speli farfurii la francezi este o alegere cât se poate de proastă. Socialiştii ăia te umilesc doar pentru că eşti străin, cu toate că au ţara plină de negri. Să fii femeie albă, creştină, blondă şi cu ochii verzi este, în Franţa, o mare greşeală. Devii carne de tun. Nu contează cât de bine speli vasele, tot carne de tun eşti. Până într-o zi în care am simţit că eu sunt Bagheera, pantera neagră, şi nu o jucărie a omului, şi doar dintr-o lovitură de labă am spart lacătul cuştii în care spălam vase, dându-i dracului pe francezii ăia sclifosiţi, cu tot cu farfuriile lor şi aşa am devenit un om liber. Asta a fost prima mea lecţie de viaţă: prea multă conştiinţă înseamnă că eşti idiot.

Apoi am găsit de lucru într-o parfumerie. Eram tânără, zveltă, frumuşică, mă ducea capul, ştiam limba (rulam r-ul într-un mod delicios, aşa-mi spusese şeful HR-ului, după ce-mi şoptise că îi sunt datoare pentru postul ăla pe care urma să mă ţină o săptămână, de probă). Dar am reuşit să i-o trag. Am făcut vânzări bune şi nu i-am mai fost datoare cu nimic. Însă nici el nu mi-a mai spus că rulez delicios r-ul franţuzesc. Le aveam cu vorbele, mă pricepeam să fac capul mare clienţilor. Pentru asta a trebuit să învăţ foarte mult despre extracte, uleiuri esenţiale şi alte chestii de impresionat necunoscătorii. Mai ales bărbaţilor reuşeam să le vând parfumurile cele mai scumpe, de nişă. Zob îi făceam. Ce nu-mi plăcea era că trebuia să inventez minciuni ştiinţifice. Nevinovate, dar tot minciuni erau. Cu minţitul greu e la început, pe urmă devine a doua natură.

Pe măsură ce deveneam expertă în manipulare, vânzările creşteau. Am mai spus că am o problemă cu conştiinţa, da? Vindeam iluzii şi mirosuri la preţuri exorbitante, aşa că mă simţeam prost, dar asta numai după ce plecam de la muncă. Ai mai pomenit parfum de 1.200 de euro? Ei, bine, vindeam câte cinci sau şase pe săptămână. Başca alea de suta de euro, vindeam cu dulapul. Chimia face minuni. Nici vorbă de uleiuri esenţiale, totul era chimie. Sinteză. Distilare. Redistilare. Ca la ţuică. Mai precis, ca la palincă. Nu eram proastă, mă ducea mintea. Dar nu-mi plăcea să mint ca să vând iluzii. Ascultă la mine, totul pe lumea asta e chimie. Şi iluzie.

Într-o zi mi-a picat fisa. M-am prins cât sunt de proastă. Şi m-am şi dus la şeful de HR, ăla cu rulatul r-ului, şi i-am spus aşa: în ultimele trei luni am vândut cât aţi vândut întreg anul trecut. Aşa, şi?, a zis nesimţitul. Vreau salariu dublu, i-am zis şi i-a căzut faţa. Păi că stai, să vedem ce spune şeful, trebuie să accepte patronul, lucrul ăsta nu face parte din sistemul nostru de premiere şi o tot trăgea cu pelteaua asta. M-am uitat în ochii lui ca Bagheera la Mowgli când îi dădea lecţii de viaţă şi i-am spus: dacă nu-mi dublaţi salariul, de luna viitoare mă duc la Chanel. Şi de luna viitoare am primit 5.000 de euro leafă. Te-ai prins că nu-s proastă, da? Oricum n-aş fi plecat la Chanel pentru că nu-mi plac parfumurile lor, poate or să-mi placă pe la 50 de ani, nu ştiu... După încă două luni m-am dus la şeful de la Marketing şi i-am spus că nu face bine ce face. Aşa-s eu, dintr-o bucată. Nu-s prea dusă la biserică. Omul mi-a spus că ei sunt conservatori. Lasă, domnule, i-am spus, că puteţi rămâne conservatori şi modernizându-vă. Adevărul e că ştii care-i principala grijă a francezilor? Să stea două ceasuri la masa de prânz şi să muncească şase ore pe zi. Sigur că nu m-am dus ca proasta la Marketing, m-am dus cu o idee. Omul a considerat-o excelentă şi a zis: hai să încercăm. OK, am zis, dar dacă merge, vreau 2.500 de euro în plus la salariu. Dacă nu, mă duc la Chanel. P-ăla mai că nu l-a pufnit râsul. Nu pricepea ce zic, dar în două luni s-a convins că nu băteam câmpii. Vânzările s-au triplat. Ştii cât de simplu a fost? Am făcut aşa: am împărţit parfumurile în patru zone ale magazinului: zona pentru europeni, zona pentru asiatici, zona pentru arabi şi zona pentru ruşi. Ştii cu ce-am dat lovitura, da? Cu ruşii şi cu arabii, pe locul doi au fost chinezii şi în coadă europenii. La ruşi şi la arabi le-am băgat pe gât doar parfumuri de nişă şi le-am ars nişte preţuri ca la paşopt. După două luni m-am dus la şeful de la Marketing şi i-am zis că vreau cei 2.500 de euro în plus la salariu, că dacă nu, mă duc la Chanel. Ce-a făcut, ce n-a făcut, dar mi-am primit banii. Munceam ca nebuna. Era bănet, nu glumă. Mă uitam la ei şi nu-mi venea să cred că-s banii mei.

Dar mă cam plictisisem de afacerea asta cu minţitul clienţilor şi nu ştiam ce să fac. Simţeam că stau pe loc, că nu mai evoluez şi nici o clipă nu aveam senzaţia că m-am apropiat, fie doar cu un pas, de aflarea sensului vieţii. Eram în dilemă, nu ştiam pe ce cale s-o apuc. Am mai stat la parfumerie vreo jumătate de an. Nu a mai fost nevoie să caut o soluţie, soluţia a venit singură la mine. Afacerea mergea atât de bine încât a cumpărat-o un arab. Ştii care a fost primul lucru pe care l-a făcut cretinul, da? A dat afară tot personalul şi a adus oamenii lui. Ei, şi acum, du-te, fato, la Chanel, mi-am spus. Dar nu mai voiam parfumerie, eram sătulă de chimie până-n papilele gustative. Ştii cum e, mirosul ajunge în papile când e în exces. Mi-am luat un an sabatic. Aveam destui bani cât să trăiesc, modest, un an. Mi-am spus că nu degeaba s-au aliniat astfel stelele, că ăsta este semnul care-mi dădea de veste că gluma cu sensul se îngroşa, că doar nu venisem pe lume prin decret ca să măresc de cinci ori vânzările unei parfumerii franţuzeşti.

Dar n-am putut sta degeaba în anul sabatic. Şi asta pentru că nu aveam un proiect. Habar n-aveam că ai nevoie de un proiect pentru a putea avea un an sabatic. Aşa că am căutat din nou să muncesc. Orice. Voiam experienţe. Experienţele vieţii, pentru că auzisem că ele te maturizează şi astfel ajungi să înţelegi ceva despre sens. Am făcut figuraţie într-un film spaniol cu Bardem (ce ochi are omul ăla, ce ochi...), am şters la cur bătrânii dintr-un azil, am făcut pe secretara, vreo lună, la o multinaţională, apoi am făcut menajul în conacul de la ţară al unui conte care se încăpăţâna să poarte perucă d-aia cu bucle albe, era cam dus cu capul, dar omul era simpatic. Trăiam într-o cămăruţă cu vedere la arteziene. În spatele lor se întindea pădurea, cea mai frumoasă şi cea mai tristă pădure pe care-am văzut-o în viaţa mea. Acolo m-am prins că, de fapt, privind frumuseţea pădurii, făceam cunoştinţă cu singurătatea. Acolo am priceput că numai în capul meu lumea era o mare frăţie. Nu există frăţie pe lume, există întâlniri întâmplătoare ale unor singurătăţi. Şi tot datorită contemplării pădurii contelui am învăţat ceva despre apropiere şi despre depărtare. Vezi? Aşa devine omul filosof, contemplând o pădure, după ce a spălat la cur bătrâni, într-un azil. După ce-a spălat la cur viaţa, pregătind-o pentru moarte. E de bun simţ ca moartea să te surprindă curat.

Într-o zi, la conte au început să vină în vizită cei doi copii ai lui, cu prietenii lor. Când unii, când alţii. Casa se transformase într-un balamuc la care nu mai făceam faţă. Când bătrânul dormea, l-am surprins, într-o zi, pe unul dintre băieţi cotrobăind prin sertarele biroului. M-a văzut, s-a prins că m-am prins ce făcea şi m-a dat afară. I-am spus că dacă nu iese din birou îi voi spune bătrânului ce-am văzut. Ştii ce voiau ăia? Să-i fure bătrânului ce avea ăsta mai valoros de furat. Vreo lună am stat într-o stare de vigilenţă care m-a pus la pământ. Mă purtam de parcă era averea mea. De parcă bătrânul conte era tatăl meu. De parcă eram plătită să fiu poliţist şi infirmieră. Puneam suflet în tot ce făceam. Noaptea aveam coşmaruri. Până într-o zi când mi-am amintit că eu sunt Bagheera, pantera neagră, şi nu o jucărie a omului. Şi tot atunci mi-am dat seama că nu pot fi mama tuturor răniţilor şi că pe fiecare ne ia dracul într-un fel şi că asta este strict problema fiecăruia. Şi am plecat. Mi-am împachetat lucrurile, am mai privit o dată pădurea şi am plecat. Noroc că acum ştiam câte ceva despre depărtare, despre îndepărtare, despre singurătate şi despre faptul că fiecare pasăre moare singură. Acum, dacă mă gândesc, cred că mai degrabă am plecat pentru că nu mai suportam să văd ce înseamnă bătrâneţea. Bătrâneţea este un om neputincios care aşteaptă şi care începe să cocheteze, ca un adolescent cu acnee, cu moartea. Aşa ceva e de nesuportat. Aşa că mi-am golit capul de gânduri şi i-am dat naibii pe toţi, pe bătrân, pe copiii lui, pădurea aia frumoasă, artezienele, pajiştea din faţa pădurii, frumoasă ca suprafaţa lisă a unui ficat sănătos, păsărelele pe care nu le vedeam dar le auzeam dimineaţa, covoarele şi draperiile aproape putrezite a căror atingere mă înfiora, cele două lebede de pe lac, raţele, răcoarea dimineţilor, am renunţat la tot pentru că trebuia să mă gândesc la viitor şi trebuia să găsesc sensul vieţii.

Apoi m-am angajat, cu jumătate de normă, la o patiserie. Vindeam pain au chocolat şi croissant-uri, prăjiturele de fiţe şi cafea. Era perfect, pentru că aveam mult timp liber şi-mi luam câte o carte şi mă duceam în parcul de lângă casă, stăteam pe o bancă, citeam şi, când şi când, mă uitam la puţinii trecători. Nu înţelegeam nimic, cred că nu era nimic de înţeles, aşa că preferam să citesc pentru că a citi, descoperisem, era cu mult mai interesant decât tot ce eram eu în stare să văd privind oamenii pe stradă. Adică privind oamenii pe stradă nu vedeam altceva decât oameni pe stradă. Şi a merge prin muzee era la fel de interesant. Am văzut, într-un an, pe îndelete, toate muzeele din Paris. Ştiam că nu-s tocmai proastă, de aceea mi-am dat seama că una e ce văd eu vizitând muzee şi cu totul alta ce-ar trebui să văd. Una era ce pricepeam eu din ce vedeam şi alta era ce aş fi putut pricepe dacă aş fi avut o cultură mai solidă. Aşa că toate alea se amestecau în capul meu într-un hal fără de hal şi, la un moment dat, nu am mai putut face faţă la atâta frumuseţe. Frumuseţea este cel mai mare războinic pentru că e în stare să te fac praf, fără să ştii. Şi uite-aşa, din prea multă frumuseţe înghiţită fără suportul solid al unei culturi generale, m-am trezit internată într-un ospiciu. Ăia ziceau c-am înnebunit, dar eu n-am crezut o clipă lucrul ăsta. Era unul care zicea că frumuseţea va salva lumea. I-am râs în nas şi i-am spus că e dus cu pluta şi că, din contră, frumuseţea va distruge lumea. Iar lumea aia din ospiciu a fost cea mai tare experienţă de care avusesem parte până atunci. Ştii cum e să ştii că eşti zdravăn la cap în mijlocul unui grup de nebuni? La un moment dat, devine ca a citi o carte într-o bibliotecă publică. Vreau să spun că nu e nicio diferenţă între aşa zişii nebuni şi aşa zişii sănătoşi la cap, dar niciuna. Ba, îmi vine să cred că, cu cât eşti considerat mai nebun, cu atât mai zdravăn eşti.

După faza cu ospiciul şi cu muzeele am hotărât că trebuie să mă întorc acasă. Nu aflasem nimic, niciun sens, niciun adevăr. Doar bifasem nişte experienţe. Abia după ce am citit şi am văzut muzee am devenit, cu adevărat, o fată tristă. Până atunci, fusesem o fată nici fericită, nici tristă, ci o simplă fată în căutarea unui sens, a unui răspuns. N-am găsit nimic şi m-am săturat să caut, aşa că m-am întors la ai mei. Aveam o grămadă de bani sau aveam ceea ce în ţara mea devenea o grămadă de bani. Ştii ce-am găsit acasă, da? Nemulţumirea alor mei. Nu aveam niciun dumnezeu, nu aveam un rost în viaţă, nu aveam familie, cei doi copii obligatorii, aveam doar amintiri, experienţe şi cam atât, chestii pe care ei nu dădeau doi bani. Nici măcar pe banii munciţi de mine nu dădeau doi bani. Şi tocmai atunci s-a întâmplat să mă îndrăgostesc. Nu de oricine, ci de cea mai nepotrivită persoană, un bărbat însurat, cu doi copii, adică de un bărbat care-avea un sens în viaţă. Nebuneşte l-am iubit pe omul ăla, nebuneşte, vreo doi ani de zile. Într-o zi i-am spus, fericită, că sunt gravidă. De atunci nu l-am mai văzut şi, cum sunt o tipă mândră (chiar dacă sunt o femeie simplă), nu l-am căutat. Ei mei s-au dus între timp, fata mea s-a făcut mare, azi are familie, doi copii, e fericită iar eu, iată, am ajuns la 65 de ani şi nu mă mai întreb nimic despre sens, nu mai contează. Dar de la o vreme tot stau şi mă gândesc la decretul ăla cu interzicerea chiuretajelor, la actul meu de naştere. Dar pentru că nu am prea multe de gândit pe marginea unei teme de genul ăsta, stau aici, în camera asta luminoasă din garsoniera pe care mi-am cumpărat-o acum 30 de ani şi citesc. Iar atunci când îmi amintesc de farfuriile pe care le-am spălat, de parfumerie, de multinaţională, de conte cu tot cu pădurea şi artezienele şi covoarele lui putrezite, de patiserie, de oamenii de pe stradă, de cărţile citite în parc şi de muzeele din Paris şi de nebunii de la ospiciu, îmi vine uneori să scriu şi chiar scriu câte ceva, nu ştiu ce anume scriu, ştiu doar că ceea ce scriu nu este poezie. Şi asta pentru că nu am aflat ce naiba este poezia. De aceea cred că poezia nici nu există.