Citeşte precedentul episod al povestirii Epistola.Cu el nu colindase niciodată prin oraş. Nu avusese ocazia, nu avusese când. O singură dată, el o aşteptase la metrou, era în şapte octombrie, seara, destul de târziu; ea ştia asta cu precizie pentru că, într-o zi, de curând, găsise din întâmplare, în portofel, cartela de metrou marcată cu ziua şi ora când fusese să se vadă cu el. Ea întârziase şi îi păruse rău, tare rău. Mai mereu întârzia şi nu din proastă creştere; pur şi simplu nu-şi organiza bine timpul, mereu găsea ceva urgent de făcut în ultima clipă. O prietenă îi spusese că întârzierile ei erau semn de agresivitate pasivă; că ea prea îşi dorea, nefiresc faţă de natura umană, ca toate lucrurile să iasă bine şi făcea eforturi în acest sens, aşa că neregulile dădeau pe-afară sub diverse alte forme, printre care şi această tendinţă din ce în ce mai greu controlabilă şi atât de neplăcută de a întârzia la întâlniri. Dar el o aşteptase răbdător...
Nu călătoriseră împreună nicăieri. Nu fuseseră la filme, nu se plimbaseră în parc, nu vizitaseră muzee şi expoziţii, nu fuseseră în anticariate. Ştia foarte bine că lui îi plăcea să meargă în anticariate şi să salveze cărţi; cumpăra o grămadă de cărţi. Ar fi vrut să meargă şi ea cu el şi îi spusese asta. Într-o duminică, ea îi spusese că vremea fusese atât de frumoasă şi de caldă, că şi-ar fi dorit să se plimbe cu el pe străzi; iar el i-a răspuns mai pe seară că fusese în oraş şi că da, ar fi vrut şi el să se plimbe cu ea pe Lipscani; şi dacă era aşa, de ce nu o chemase oare? Îi spusese demult că nu are nici o legătură de suflet, o ea numai a lui, cu care să îşi dorească să iasă în oraş; ci doar legături neimportante, adică ele la care poate să meargă când are chef, din când în când, şi de unde simţea apoi nevoia să plece cât mai repede.
Cu vreo două zile în urmă, ea îi propusese să meargă împreună la un film care i se păruse ei că ar fi de văzut, o comedie despre egalitatea dintre femeie şi bărbat. Discutaseră şi ei în treacăt despre asta, la un moment dat, şi, după ce despicaseră firul în patru şi văzuseră că în mare parte sunt de acord, concluzionaseră că e un subiect fără sfârşit. Legat de film, el fusese evaziv. După care nu mai vorbiseră despre asta. Nu mai vorbiseră despre nimic, în scurt timp. Se instalase din senin, fără să fi fost vreun semn, tăcerea asta prevestitoare de rău.
Chiar aşa... ciudat. Acum îşi dădea seama. Nu ieşiseră deloc împreună. Doar îşi scriseseră în cantităţi enorme, stătuseră de vorbă, la el sau la ea, băuseră bere şi fumaseră; el - ţigări fără filtru, iuţi, din care trăsese şi ea o dată, de curiozitate şi aproape că ameţise pe loc; ea - ţigări ultra-lights, mai mult ca să scoată fum; mâncaseră împreună de câteva ori; sarmale făcute de ea şi din care îi oprise; altădată făcuse, tot ea, salată de vinete; iar într-o dimineaţă el pregătise omletă şi mâncaseră cu gogoşari şi castraveţi acri; ascultaseră muzică, dormiseră şi băuseră cafeaua de dimineaţă împreună, discutând şi iar discutând, râzând, povestindu-şi copilăria sau prezentul, iubirile, aspiraţiile, visele. Ar fi vrut să plece cu el undeva, departe...
***
Gara orăşelului copilăriei sale era foarte modestă, iar clădirea era colorată palid, în ocru-galben; de zid erau sprijinite canapele, verzi, urâte, scâlciate. Trenuri veneau puţine, si numai personale. Megafoanele urlau încercând zadarnic să anunţe ceva, vreo informaţie, pentru că niciodată nu se înţelegea nimic. Iar semnalul sonor, înainte de anunţ, era mai mult un zgomot decât o linie melodică; oricum, ceva îngrozitor de fals, disonant, strident; ceva ce amintea vag de un cântec vechi: „Glasul roţiloooor deee treeeen".
Chiar alături de gară era autogara, de unde plecau autobuze către comunele şi satele de prin împrejurimile oraşului. Autobuzului i se spunea rată. Cu rata mergea şi ea la mamaia, adică mama maică-si. Mergea vreo oră cu rata, pe drum asfaltat, după care o lua la dreapta, pe un drum cu pietriş, pe care rata, întotdeauna o vechitură rablagită pe care zornăiau tablele, vopsită invariabil în albastru cu alb, sălta şi te horbocăia până te dădea cu creştetul de plafon ori te bălăngănea dintr-o parte într-alta până ţi se făcea rău de-atâta zdruncinătură. Alte rate nu o luau la dreapta, pe drumul cu pietriş, ci opreau şi te lăsau acolo, în drum, şi trebuia să mergi pe jos până în sat. Dar drumul era plăcut, ca o mică excursie în natură. Îşi amintea atât de clar cum era mărginit şi de-o parte şi de alta de duzi înalţi, foarte înalţi. Când mergea ea la mamaia era vară şi cald, iar dudele coapte, albe si negre, numai bune de mâncat. Erau dude mari, imense, cărnoase, atârnând de crengi sau căzute pe jos, uneori făcute zob de paşii care trecuseră pe-acolo, alteori nesfărâmate încă de vreo călcătura, aşa că, atunci când nu ajungea să le culeagă de pe crengi, se apleca şi mânca direct din ţărână; şi ce bune erau, ce dulci, ce zemoase...
Mamaia ei avea o casă mică şi albă. La ferestre erau muşcate înflorite, toate roşii şi mari, vesele-vesele. Mai spre toamnă, alinia pe pervazuri gutui cu tot cu frunze sau tărtăcuţe. Undeva în spate era curtea cu orătănii, dar pe-asta nu şi-o mai amintea bine. Nici gardul nu-l mai ştia cum era. Mai ştia doar cum se jucase acolo cu Anuţa şi cu Mariana, care erau fetele Radei şi-ale lui Mitică, vecinii; cum mergea la grădiniţă de la capul satului, unde era o livadă atât de frumoasă... cu mulţi pomi, aliniaţi, iar într-o parte, într-un loc mai ferit, dar tot afară, cu mese şi băncuţe unde mâncau copiii; cum găsise odată, în praful din drum, o monedă de trei lei şi i se păruse o avere pe care urma să îşi cumpere tot ce-i poftea ei inima; sau cum erau atârnate de garduri şi porţi funii lungi pe care erau înşirate la uscat frunze de tutun, maro-arămii. La un moment dat, mamaia vânduse casa asta şi se mutase într-o comună apropiată, cu drum asfaltat şi unde ajungeau toate ratele. Ea se făcuse deja mărişoară, mergea din ce în ce mai des acolo, vara. La poartă era un zarzăr, iar în fundul curţii un nuc imens, bătrân, care îşi întindea umbra, i se părea ei atunci, pe jumătate din curte. Pe-o parte era ograda de pasări, cu găini de toate culorile, curcani obraznici şi înfoiaţi, gâscani sâsâitori, iar în spate de tot, porci şi câteva oi.
Mamaia purta rochii înflorate; îşi amintea de o rochie albastră intens, ca cerneala şi presărată cu nişte maci uriaşi, portocalii; mergea uşor legănat, molcom, nu o văzuse niciodată alergând sau repezindu-se. Era cochetă foc, îşi dădea cu felurite creme, cu parfum, îşi schimba basmalele să se asorteze cu rochia şi purta inele şi cercei de argint. Mamaia zâmbea tot timpul, era veselă şi glumea mult. Seara le spunea, ei şi soră-si, poveşti şi, câteodată, ghicitori, probabil inventate chiar pe loc.
Iar tataia... tataia era pâinea lui Dumnezeu, cum se spune despre oamenii de o bunătate pură, perfectă, fără cute. Tataia le ţinea pe amândouă pe genunchi deseori, când le spunea poveşti sau se juca cu ele cine ştie ce joc. Tataia Bujor...
***
Trecuseră mai multe zile.
Pe neaşteptate, primi răspunsul pe care îl aştepta. Venise sub forma Epistolei întâi către Corinteni, Capitolul 13.
Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor.
Cu o seară înainte fusese la un concert de orgă, la Biserica Luterană. Ascultase Bach şi îi plăcuse atât de mult...
Şi chiar dacă aş avea darul proorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa, chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic.
La concert ajunsese din întâmplare; se trezise în faţa bisericii şi văzuse afişul. Se hotărâse imediat să intre.
Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.
Sunetele înalte erau stridente şi parcă îi biciuiau simţurile, o dureau, lacrimile îi năvăleau în ochi fără să le poată stăpâni; sunetele joase erau ca un murmur nedesluşit dar crescând şi crescând şi devenind o vâltoare, şi o făceau să îşi ridice privirea, să urmărească liniile arcuite şi să se simtă copleşită de înălţimea stâlpilor care susţineau imensa boltă de un alb strălucitor-intens, orbitor. Acordurile o loveau parcă, armoniile o ameţeau şi o aruncau iar în visare, visarea aceea nevinovată, protectoare... ultimul refugiu... desprinderea de durere, uitarea de sine...
Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul sau, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr; acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.
Nu înţelese imediat. Se bucura de frumuseţea şi adevărul cuvintelor şi, parcă doar vag, începea să bănuiască încet-încet că dincolo de înţelesul adânc şi general valabil al zicerii, exista un mesaj doar pentru ea în vorbele astea, un mesaj ca din partea lui.
Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte şi proorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest "in parte" se va sfârşi.
Citea, devenind din ce în ce mai tristă şi înţelegând din ce în ce mai limpede.
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.
„... am lepădat ce era copilăresc."
Acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos, dar atunci vom vedea faţă în faţă. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. Acum, dar, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.
Şi, când înţelese, orice speranţă legată de el pieri, dorinţele se prefăcură în scrum. Din cameră se auzea cântând Carlos Gardel, the King of Argentine Tango; din când în când desluşea cuvinte, printre multe altele neînţelese: corazon, mano a mano, vida amarga.
Iar uşa, uşa era zăvorâtă.