(Ştefan Gheorghiu, preşedintele Uniunii de Creaţie Interpretativă a Muzicienilor din România)
Oltea Şerban-Pârâu: Stăm de vorbă cu domnul Ştefan Gheorghiu care reprezintă de ceva timp în conştiinţa artiştilor interpreţi români - pe de o parte CREDIDAM-ul şi pe de altă parte UCIMR-ul. Este o succesiune de iniţiale despre care vă rog să ne spuneţi mai multe. Cine a fost întâi, oul sau găina? Care este diferenţa între aceste două succesiuni de iniţiale? Asemănarea o ştim - Ştefan Gheorghiu şi muzicienii interpreţi din România.
Ştefan Gheorghiu: Uniunea de Creaţie Interpretativă a Muzicienilor din România - UCIMR - de ce titulatura asta? Pentru că această asociaţie are ca obiect de activitate proiecte culturale. Ca să dezvolţi proiecte culturale ai nevoie de finanţare. Finanţarea principală ne vine din timbrul muzical. În 1994 s-a promulgat legea timbrelor culturale, legea 35. Am constatat atunci că singurii care erau excluşi de la drepturile de a beneficia de aceste timbre erau exact artiştii interpreţi - cei care sunt prezenţi pe scenă şi fac actul de comunicare către public. Am îndreptat această lipsă sub această formă pentru că mi s-a spus că trebuie să fie neapărat o uniune de creaţie - numai uniunile de creaţie au dreptul să acceadă la timbrul muzical. Aşa că am creat această asociaţie, obligatoriu trebuie să fie uniune de creaţie ca să fac eligibil şi specificul interpretativ al muzicii. Nu ne-am întins peste limite - ca să nu ne lovim de UNITER. De aici a apărut acronimul UCIMR.
O.Ş.-P.: 20 şi ceva de ani de când a apărut...?
Ş.G.: Da. Din 1995 şi până acum - 22 de ani. Evoluţia este foarte interesantă, pentru că din momentul în care am creat UCIMR le-am spus colegilor: "Avem vectorul prin care putem dezvolta proiecte culturale" şi toată lumea a spus: "Ştefane, e foarte frumos, dar fă tu proiecte culturale. Noi beneficiem.". A însemnat o nouă preocupare pentru mine, pentru că în momentul în care obţii dreptul de a colecta acest timbru muzical eşti obligat să îl foloseşti numai pentru proiecte culturale şi aici cred că este un aspect foarte înţelept din partea Ministerului Finanţelor Publice, care a impus această condiţie, să nu îl putem folosi la altceva. Dacă tot colectezi banii ăştia, trebuie să îi foloseşti în proiecte culturale. În 2000 am fost recunoscuţi uniune de utilitate publică prin Hotărârea Guvernului României ceea ce ne-a dat o altă credibilitate, a dat o altă forţă prezenţei noastre pe piaţa culturală, dar a fost şi o obligaţie să justificăm această onoare. În 2006 s-a întâmplat un miracol. A apărut legea 8/2006 care spune: "Orice artist pensionar în sistemul de stat de pensii care e membru al unei uniuni de creaţie recunoscută de utilitate publică beneficiază de o pensie suplimentară de 50% din pensia pe care o încasează.". Este un lucru remarcabil. Trebuie să spun că se datorează în foarte mare măsură poetului Adrian Păunescu, care şi-a însuşit această bătălie pentru reprezentarea artistului interpret şi rezultatul a însemnat o modificare serioasă de geometrie a UCIMR-ului. De atunci a început o "agresiune" colosală, oameni care veneau şi solicitau aceste pensii Această presiune majoră ne-a obligat să instaurăm un regulament de aderare foarte precis şi foarte corect pentru că riscam ca uniunea să se dilueze, să devină altceva decât îi e obiectul de activitate. Avem un regulament care este public pe site-ul nostru, ucimr.ro. Pe de altă parte, toată lumea poate să vadă proiectele culturale, toată lumea are acces la documentele pentru finanţare.
O.Ş.-P.: Câţi membri aveţi acum în UCIMR?
Ş.G.: În UCIMR sunt peste 9.000 membri acum, în 2017.
O.Ş.-P.: O cifră impresionantă.
Ş.G.: Da. Lucrurile au evoluat. Începutul a fost cumplit de greu. Apare o nouă structură pe piaţă - o piaţă neformată, cu nişte competitori care reprezentau un monopol, vechile uniuni de creaţii... Şi atunci a trebuit să armonizez toate poziţiile astea.
O.Ş.-P.: Care sunt principalele direcţii pe care le finanţaţi acum? Ştiu că aveţi mai multe secţiuni.
Ş.G.: Avem pe de o parte sprijinirea tineretului prin acordarea de burse - avem un program care se cheamă "Oportunităţi la tine acasă" pentru că noi, românii, încă aparţinem de o zonă subdezvoltată cheltuind foarte mulţi bani pentru formarea tinerilor muzicieni - şi aici vorbesc în special de instrumentişti - moment în care ei ating maximul de perfecţionare (au terminat Conservatorul) nu au loc de muncă în ţara lor şi atunci sunt obligaţi să plece, ceea ce este o aberaţie. În măsura în care putem să facem un bine, alocăm fonduri pentru acest program astfel încât selecţia tinerilor talentaţi, cei care câştigă prin concurs aceste locuri, urmează să fie promovaţi ca solişti în filarmonicile din ţară şi, dacă avem relaţii internaţionale, îi promovăm şi în străinătate. Asta ar fi o direcţie, cea de burse. Avem şi burse sociale. Sunt copii extraordinar de talentaţi care trăiesc o dramă. Am o speţă a unui copil - tatăl a murit, mama avea o pensie de urmaş absolut insuficientă şi copilul era în clasa a X-a. Am fost contactat de către cei de la liceu şi mi-au explicat situaţia. Ar fi trebuit ca acel copil să renunţe la şcoală pentru că nu aveau mijloace. Atunci noi am contribuit, iar acum copilul acesta a terminat şi Universitatea de Muzică şi este membru într-o orchestră. O misiune îndeplinită din punctul nostru de vedere. Alte proiecte... Aş menţiona aici Icon Arts, care înseamnă cursuri de măiestrie. Le-am organizat tradiţional în Sibiu şi acum avem o dezvoltare la Roma. Este al cincilea an în care aceste cursuri se proiectează acolo, la Academia di Romania, şi avem această preocupare de a valoriza potenţialul cultural al artei interpretative româneşti în străinătate. Este o componentă naturală a imaginii României. Din păcate, resursele astea sunt extrem de mici. Aş menţiona aici o mare problemă legată de această lege a timbrelor culturale care trebuie modernizată, pentru că în timp s-a ajuns la distorsiuni ciudate. Nu poţi să modifici o lege prin normele de aplicare. Dacă avem în lege stipulat că un organizator de spectacole este obligat să ia opţiunea artiştilor privind uniunea căreia i se distribuie banii din timbrul cultural, nu pot să vin prin norme şi să spun că în caz că nu se arată opţiunea se întâmplă aşa şi aşa. Este o muncă de rutină juridică care trebuie adusă la zi. Aş menţiona aici şi sprijinul care trebuie să-l acordăm şi pensionarilor. Sunt oameni deosebiţi care şi acum, la 70, la peste 70 de ani, se scoală dimineaţa, pun mâna pe vioară, studiază cele 4 ore zilnic. Nu au un orizont, un concert, un recital sau altceva. În măsura în care putem, îi implicăm în aceste proiecte ale noastre.
O.Ş.-P.: Între timp, a apărut CREDIDAM-ul...
Ş.G.: CREDIDAM-ul a apărut în 1996. În 1995 am fost contactat de colegii din Franţa care ne-au atras atenţia că în România se lucra la proiectul legii dreptului de autor. Am fost puţin crispat. Le-am spus: "Vai,.. cum ştiţi voi la Paris şi nu ştiu eu la Bucureşti?". Aşa era. Se lucra într-o discreţie aparte. În 1996 a apărut această lege - în aprilie, din câte îmi aduc eu aminte - şi ca urmare trebuia creată asociaţia artiştilor interpreţi cu dreptul de a colecta şi repartiza remuneraţiile stipulate de lege. Iarăşi o bătălie, un nou vector pe o piaţă care, de fapt, nu se crease. România avea o mare datorie faţă de ţările civilizate. Presiunile au început din 1990 pentru ca România să îşi organizeze această piaţă a drepturilor de proprietate intelectuală şi a trebuit să afirmăm acest drept. Au fost oameni care în timpul negocierilor mă întrebau: "Dumneavoastră reprezentaţi artiştii interpreţi. Ce înseamnă asta? Explicaţi-mi noţiunea de artist interpret." Nu erau tineri, dar nu ştiau ce înseamnă artist interpret. De aici am ajuns la o dezvoltare care la ora actuală înseamnă aproape 14.000 membrii.
O.Ş.-P.: Aici sunt doar muzicieni sau sunt şi alţii?
Ş.G.: Şi actori, dansatori, balerini... tot ce înseamnă artişti interpreţi. Conform Convenţiei de la Roma din 1961 "cei care recită, dansează în orice fel, în orice manieră". Aici se manifestă creativitatea.
O.Ş.-P.: Cei care produc o creaţie interpretativă...
Ş.G.: Da. Lucrurile au început în anii 1930 când a apărut filmul vorbit. Atunci s-a pus problema: "Ce facem? Distrugem această nouă tehnologie a înregistrării sau alocăm un procent pentru sprijinirea creativităţii?" Spun asta pentru că vremurile noastre ating o limită a "eficienţei". Dacă în 1961 şi ulterior încă se vorbea despre sprijinirea creativităţii, încet-încet s-a ajuns la o distorsionare. Noi vorbim acum de industrii creative, ceea ce îndepărtează scopul pentru care există dreptul de proprietate intelectuală, mutându-l din zona creativităţii, în zone de afaceri, în zone care, după părerea mea, nu au nimic de-a face cu creativitatea. Aici se ajunge la o limită de sistem care pune în pericol existenţa acestor drepturi. Nu poţi să accepţi prin textul legii, cum se încearcă acum prin ceea ce ştiu că se lucrează la legea dreptului de autor din România, că artiştii interpreţi încetează să existe, sintagma "artişti interpreţi" nu mai este prevăzută în lege, dar interpretul apare ca titular de drepturi. Aici trebuie să fim foarte atenţi.
O.Ş.-P.: Acestea sunt nişte elemente care urmează a fi introduse prin modificarea legii drepturilor de autor?
Ş.G.: A fost o dezbatere în Comisia de Cultură a Senatului pe acest proiect în care am remarcat aceste câteva lucruri. Avem structuri existente în lumea întreagă, se cheamă organisme de gestiune colectivă, asociaţii care pun în practică aceste drepturi. De ce să stea artistul să urmărească 400 de programe de televiziune şi 300 de radio ca să vadă unde i se dă o piesă? Nu are timp să o facă. O facem noi, cu asumarea unei legalităţi complete şi a unei transparenţe necesare. Se încearcă să se introducă noi noţiuni, aşa numite entităţi independente cărora, nefiind juridic foarte clar definite, li se creează un monopol neavenit pe piaţa românească. Aici suntem iarăşi într-o situaţie paradoxală: România are structurile, asociaţiile necesare, are un sistem implementat care funcţionează, este creată o piaţa a drepturilor de proprietate intelectuală care este aruncată în aer, anihilată de nişte noţiuni vagi. Nu e vorba numai de bani. Mulţi se gândesc la bani. De aici apar aceste distorsiuni. Banii ăştia sunt doar un mijloc pentru creatori să îşi vadă de treaba lor.
O.Ş.-P.: Cum a ajuns muzicianul Ştefan Gheorghiu să se ocupe de chestiuni de legalitate?
Ş.G.: A fost un moment în care a trebuit să iau această decizie. Dintr-o întâmplare am fost invitat. După Revoluţie era acel freamăt - facem sindicate, facem asociaţii. Eu eram şeful de partidă de la violă, cel care trebuia să facă birocraţia cu cei care cântau, câte minute a cântat fiecare din echipă ş.a.m.d. Un coleg mai în vârstă mi-a spus "vezi că duminică se face o federaţie, neapărat să vii". Am uitat. Duminică dimineaţă m-a sunat la 7: "Cum? Tu dormi? Au venit colegi de la Satu Mare...". Mi-a fost ruşine. M-am dus acolo şi m-au ales în conducere. A fost o oportunitate extraordinară să modernizăm cât mai repede activitatea noastră, respectiv activitatea orchestrelor din România. Aveam de atunci un patrimoniu reprezentat de aceste orchestre, patrimoniu pe care trebuie să îl întreţină într-o formă modernă, ori asta nu se poate face menţinând vechile obiceiuri sau alte proceduri de tip stalinist în contemporaneitate. De aici apar o serie de disfuncţii, care pun în pericol activitatea creatoare a acestor oameni. Am avut privilegiul să cânt sub bagheta maestrului Sergiu Celibidache, şi am devenit alt om după acea experienţă. Am avut privilegiul unei întâlniri cu Igor Markevitch, apoi cu Kurt Masur. Mari nume, mari oameni... A fost însă acel moment în care lucrurile luaseră deja o formă organizată, care trebuia tratată cu seriozitate. Activitatea la filarmonică intrase într-un punct mort. E ca la tenis - trebuie să alegi şi am ales, mai ales că pornise atunci o finanţare. În 1998 Ministerul Afacerilor Externe a Olandei ne-a acordat o finanţare pentru CREDIDAM şi asta a însemnat obligaţii- nu poţi să stai să cânţi la violă în orchestră şi în acelaşi timp să semnezi documente.
O.Ş.-P.: Şi a fost corectă această alegere sau aţi avut regrete uneori?
Ş.G.: Nu. Sunt foarte mulţumit, pentru că fiecare din noi avem obligaţia, datoria să facem ceva în viaţă. Am avut bucuria, fericirea să cânt ca solist cu Filarmonica George Enescu, să cânt în orchestră, prime audiţii cu Bela Bartók, Wiliam Walton - Simfonia concertantă de Berlioz... Au fost nişte succese, lucruri care m-au bucurat. Şi continui să cânt cu maestrul Nicolae Maxim, un om extraordinar, un neliniştit care tot organizează recitaluri şi niciodată nu pot refuza această invitaţie. Sunt nişte programe cu totul şi cu totul aparte. Mai sunt membru într-o orchestră de la Istanbul care grupează muzicieni din ţările riverane Mării Negre dar şi din Egipt, Siria, Azerbaidjan. Este o experienţă extraordinară. Practic suntem oameni atât de diferiţi cultural, diferiţi precum ţările noastre, dar e o prietenie reală şi o atmosferă formidabilă. Muzica ne adună, pentru că ne place să facem muzică.