Marea literatură se naşte din excese

Sfîrşit de iulie 2017. Sînt tot mai sîcîită de arşiţă. Mi-a plăcut vara dintotdeauna, dar nu prin birouri încinse în care porneşti aerul condiţionat doar cu ţîrîita, ca să nu ai capul cît o baniţă sau să te lase vocea cînd ţi-e lumea mai dragă. Seara în schimb, e bine. Fug cît pot de des la doi paşi de casă, pe malul Someşului, şi citesc. Nu-mi vine să las cartea din mînă şi stau acolo pînă cînd cade întunericul şi nu mai disting literele. M-a cucerit de la bun început şi mă ţine captivă pagină, după pagină, după pagină. Un jurnal citit pe nerăsuflate? Cam aşa ceva, căci autorul are talent cu carul, este şi hîtru atît cît trebuie, scrie proză ca şi cînd ar fi un poem şi mă lasă să pătrund nestingherită în universul lui cotidian. Îmi place tot mai tare felul lui de a scrie serios fără a se lua mereu prea în serios, de a fi erudit fără a fi scorţos sau obositor. Sînt de acord cu el sau îl dezaprob uneori cînd vine vorba despre cîte un scriitor, mă suprinde plăcut implicarea lui civică, îi admir stilul şi mai cu seamă sinceritatea. E nevoie de ceva curaj, cred, ca să povesteşti deschis, aşa cum face el, despre perioada în care şi-a înecat amarul în hectolitri de alcool pentru că tatăl i s-a sinucis sau ca să dezvălui inconvenientele intime, de natură fizică, pe care ţi le provoacă trupul bolnav. Mă fascinează figurile celor trei poeţi care revin obsedant în acest jurnal: Mircea Ivănescu, John Berryman şi Claudiu Komartin. Scrie cu tandreţe despre relaţia cu fiul său Sebastian, născut la vreme ca să-i dea un nou rost în viaţă şi să-l vindece de alcoolism, despre întîlnirea cu alţi scriitori, despre lecturile lui. Despre viaţa lui, cu bune şi cu rele.

Zodia Cancerului, Jurnal 2012-2015. Autor Radu Vancu. La capătul celor aproape 350 de pagini, rămîn cu impresia că ne ştim de cînd lumea, şi totuşi nu-l cunosc. E sibian, poet înainte de toate, traducător, eseist, profesor. Născut sub semnul racului, al cancerului ce a dat şi numele volumului a cărui lectură m-a încîntat aşa de tare. Trei sînt cancerele la care se face referire în titlu: cel al lipsei de inspiraţie (spune că nu mai poate scrie poezie, aşa că se refugiază în genul autobiografic), cancerul la colon de care se teme că suferă (din fericire, diagnosticul a fost infirmat), şi "cancerul" politic al societăţii româneşti. Îmi încolţeşte gîndul că trebuie să îl cunosc pe Radu Vancu şi să-i mulţumesc personal pentru cartea asta minunată, ca o seară răcoroasă de vară.

August 2017. Planuri de vacanţă. Pe lîngă o călătorie scurtă, dar intensă în Italia, se conturează şi un drum pînă la Sibiu, să vedem (în sfîrşit!) Faust-ul lui Purcărete, reluat cu talentatul actor clujean Miklos Bacs în rolul titular. Două visuri deodată? Oare îl pot întîlni în acelaşi weekend şi pe Radu Vancu? Da, pot!

Sfîrşit de august 2017. Mă întorc din Italia într-o joi, bucuroasă că, deşi nu era în plan, am revăzut şi Florenţa. Ruptă de oboseală, după ce am umblat într-o zi cît alte dăţi în şapte şi cîteva dimineţi la rînd m-am trezit cu noaptea-n cap să prind trenuri şi avioane. Vineri după-masa urma să fiu la Sibiu, pentru întîlnirea cu Radu Vancu. Anunţă că nu ne putem vedea după-masa, cum mă socotisem eu că ajung, ci la amiază. Pentru o clipă, mi se pare că nu sînt capabilă să mă mai trezesc încă o dimineaţă la ore imposibile. Ba da, sînt! Iau decizia să pornesc mai devreme din Cluj ca să ajung la timp. Cînd îţi doreşti cu adevărat ceva...

Început de septembrie 2017. Buimacă de somn, pe drumul spre Sibiu. Îmi scot din rucsac Jurnalul pe care l-am luat cu mine, îl răsfoiesc şi mă năpădesc stările pe care le-am avut atunci cînd l-am citit. Încerc să îmi ordonez în minte întrebări şi teme de discuţie. Îmi scot carneţelul şi le notez cu stiloul pe genunchi. Cînd maşina intră în oraş, prima clădire pe care o recunosc pe stînga este Hotelul Continental. Îmi amintesc că de acolo voia să se arunce Radu Vancu şi chestia asta are darul de a-mi limpezi mintea şi de a mă pregăti pentru întîlnirea cu el. Îi spun în gînd: "ok, am ajuns!"

O oră mai tîrziu, îi întind mîna, mă prezint şi-i spun cît de tare mi-am dorit să stăm de vorbă. Mă conving din primele minute că Radu Vancu este exact aşa cum l-am perceput din paginile cărţii sale: un om cald şi generos, un povestitor admirabil, ce vorbeşte cu pasiune despre literatură şi nu ratează nici o ocazie de a se lua şugubăţ peste picior.

Pornim înregistrarea.

Anca Mureşan: Jurnalul dumneavoastră este o confesiune, aproape o spovedanie. Care este limita sincerităţii atunci cînd scrii jurnal, cît de mult dezvălui din tine şi cît se poate încrede cititorul în mărturisirile unui scriitor care îşi publică jurnalul?
Radu Vancu: E de fapt problema centrală a oricărui jurnal: cît e creditabil din vocea aceea care pare că spune fără filtru, fără camuflaj, fără coduri de siguranţă activate ce se petrece cu ea. Unii teoreticieni ai genului biografic spun că şi jurnalul e ficţiune, că vocea care vorbeşte acolo e inventată, la fel ca un personaj dintr-un roman. Pretinde că notează sincer ce i se întîmplă, dar de fapt se construieşte pe sine ca personaj. În ce mă priveşte, cred că am fost mai degrabă un fel de stendhalian, un om care notează cît mai sincer şi exact, cît mai "la firul ierbii" ce se petrece cu el. Nu m-am gîndit nici o clipă că fac ficţiune sau literatură, în sensul acesta al invenţiei de personaje şi lumi, ci am încercat, ca la spovedanie, cum spuneaţi, să notez ce s-a petrecut cu mine în acei ani. Pentru mine, literatura nu are alt sens în afara genului biografic. E un spaţiu în care te poţi duce cu toată fiinţa ta şi să transformi aceste depozite interioare ale tale în ceva care să comunice şi celorlalţi.

A.M.: Dar stilul este unul "căutat", în momentul în care v-aţi apucat să scrieţi jurnal v-aţi gîndit că-l veţi publica?
R.V.: Aş fi ipocrit să spun că nu. E un clişeu al autorilor de jurnal să spună că scriu doar pentru ei sau pentru ei şi Dumnezeu, dacă-s mai mistici. Însă din momentul în care începi să îţi supraveghezi fraza şi să "faci stil", cum spuneaţi, din momentul acela, gîndul secret al publicării e undeva în spatele minţii tale, chiar dacă nu vrei să admiţi asta. De ce ai face fraza frumoasă şi cît mai expresivă, de ce ai împodobi-o, dacă nu cu gîndul că va ajunge cîndva sub ochii altcuiva? Cu siguranţă, gîndul că va fi publicat l-am avut de la bun început, de cînd am început să bibilesc frazele, să fac din ele stil. Însă am încercat să nu las stilul să devină falsificator al acelei sincerităţi despre care vorbeam. Dacă am avut de ales între a face fraza mai frumoasă minţind ceva, înflorind, cum se spune, sau a fi precis şi mai puţin caligraf, am preferat precizia.

A.M.: Vreau să vorbim un pic despre grafomanie, vă numiţi un grafoman.
R.V.: Da.

A.M.: Cînd apucaţi să scrieţi aşa de mult, să traduceţi, să citiţi aşa de mult, să predaţi cursuri la facultate? Cînd aveţi timp pentru toate?
R.V.: Nu pot da un răspuns univoc pentru că cititul şi scrisul sînt lucruri foarte diferite. Presupun cantităţi diferite de timp, cantităţi diferite de investiţie personală şi moduri diferite de a te investi în ele. În ce priveşte scrisul, am început să scriu cu adevărat foarte mult din momentul în care am abandonat alcoolul, din 2009...

A.M.:... mie îmi place cealaltă exprimare pe care o folosiţi în jurnal, "alcoolul v-a abandonat pe dumneavoastră"!
R.V.: Da, sau poate el m-a abandonat pe mine. În orice caz, nu-i port nici resentimente, nici admiraţie excesivă. Şi-a făcut treaba într-o perioadă în care credeam că am nevoie de el, apoi, ca un prieten care înţelege că şi-a făcut treaba, dar mai are de mers şi prin altă parte, n-a mai insistat şi s-a retras. Dar a rămas o cantitate foarte mare de timp în urma lui. Cînd bei, nu-ţi dai seama de asta, dar petreci multe ore în crîşmă sau cu prietenii în alte locuri şi ziua trece fulgerător. Cum spune Ion Mureşan într-un poem: cînd stau alcoolicii-n crîşmă, "pînă la prînz de trei ori se face toamnă, şi de trei ori se face primăvară, de trei ori pleacă păsările în ţările calde", se schimbă anotimpurile şi alcoolicul nu-şi dă seama. Cînd nu mai bei, constaţi că ziua are 24 de ore şi ai senzaţia că se scurg îngrozitor de greu, că timpul are o viteză înnebunitor de lentă şi tu nu poţi face faţă acelui infern de timp, acelor dune uriaşe de secunde, decît dacă bei. Acesta este jocul pervers pe care îl face alcoolul cu mintea ta. De aceea m-am îndreptat instinctiv către scris. Aşa mi-am administrat eu timpul rămas în urma alcoolului, transformîndu-mă într-un grafoman. Mai în glumă, mai în serios, chiar asta sînt, mă comport ca un grafoman care scrie întruna, îi face plăcere să scrie şi nu prea îi pasă de calitatea scrisului său. E drept că ultima parte a caracterizării nu mi se aplică neapărat: mă interesează totuşi cum scriu. Cu toate astea, nu mă blochez dacă o frază nu-mi iese perfect, căci în dorinţa de perfecţiune e ceva sterilizant. Toţi decadenţii, toţi estetiştii şi calofilii excesivi au scris extrem de puţin. Uitaţi-vă de exemplu la Mateiu Caragiale sau la Barbey d'Aurevilly. Există sterilitate care vine dintr-un purism al frumosului. Dacă simt că fraza mă blochează, trec peste ea, scriu în continuare şi-apoi revin. Asta le spun şi scriitorilor mai tineri: întîi scrieţi şi apoi tăiaţi.

A.M.: În cazul dumnevoastră, alcoolul a ajutat la inspiraţie?
R.V.: Nu. Nu ajută, însă acesta e un clişeu cultural greu de eliminat. Lumea e convinsă că Nichita bea cantităţi enorme de vodcă şi după aceea scria poeme metafizice. De fapt, scria tot cînd era lucid, cînd era băut dicta şi versurile nu erau la fel de bune. Scrisul presupune luciditate. Întrebat care e principala calitate a unui poet, Baudelaire a spus "sîngele rece". Sigur că e nevoie şi de alte calităţi, dar are perfectă dreptate: scrii fiind lucid. Cînd beam, mi s-a întîmplat să fi trăit mai intens unele lucruri, se poate întîmpla şi asta, - deşi după o anumită cantitate alcoolul te amorţeşte de fapt, îţi dă în cap ca măcelarul vitei înainte de tăiere -, dar pînă la punctul acela îţi dă senzaţia că îţi exacerbează receptorii. Şi într-o anumită măsură e adevărat: o cantitate mică de alcool poate face asta, însă îţi ia luciditatea. Fără ea, nu poţi scrie. Notam uneori poeme seara, cînd eram băut, şi credeam că sînt foarte bune, dar dimineaţa constatam că sînt cel mult mediocre. Exact asta a fost şi prejudecata mea cînd n-am mai băut. Mi-era teamă că n-o să mai pot scrie. Or, e tocmai pe dos: am avut mai mult timp pentru scris şi am avut mai multă luciditate.

A.M.: Nu ştiu dacă am dreptate, dar eu v-am perceput din lectura Jurnalului ca pe un om al extremelor şi al exceselor, deopotrivă. Adică ori aţi băut foarte mult, ori acum nu mai beţi deloc. Ori aţi vrut să vă sinucideţi, ori spuneţi că vă este frică de moarte.
R.V.: Da, sînt total de acord cu asta. Literatura se naşte din exces, cum spunea Blake în versul acela frumos: "cărarea excesului duce către palatul înţelepciunii". Eu nu vreau să devin înţelept, mi s-ar părea plictisitor, dar sînt sigur că excesele dau naştere marii literaturi. Însă nu-mi plac scriitorii care cred că trebuie să fii excesiv în viaţă şi nu în scris, cei care sînt dispuşi să sacrifice orice şi pe oricine pentru scrisul lor, cu scuza că din asta se naşte creaţia. Nu în sensul ăsta trebuie să fii excesiv. Am avut norocul să cunosc cîţiva scriitori cu adevărat mari: Mircea Ivănescu, Mircea Cărtărescu, Patapievici. În viaţa de zi cu zi, toţi sînt oameni foarte naturali, echilibraţi şi fireşti în relaţia cu ceilalţi, deşi sînt fiecare excesivi în scrisul lor. Cum zice John Berryman, atunci cînd scrii, trebuie să ajungi să nu mai ai piele psihică, să ieşi din epiderma propriei gîndiri, dar în ciuda acestui lucru să rămîi un om normal, să nu ai o aură genialoidă deasupra capului. Nu trebuie să fii îndrăgostit prea tare de prezenţa ta în lume.

A.M.: Voi lega acum două dintre temele despre care vreau să vorbim. Una este sinuciderea, aş vrea să vă întreb dacă credeţi că este nevoie de curaj pentru a recurge la acest gest extrem, iar cea de-a doua este un citat din Jurnalul dumneavoastră: "cu cît eşti mai aproape de epicentrul traumei, cu atît eşti mai protejat", frază scrisă pe cînd aţi fost la un simpozion Berryman.
R.V.: Îmi amintesc de acest pasaj. La acel simpozion, fosta soţie a lui Berryman a venit şi s-a aşezat lîngă fereastra de unde se vedea podul de pe care s-a aruncat el şi pe toată durata simpozionului a privit fix acel punct, cu linişte pe faţă. Mi-am dat seama că, paradoxal, e cumva protejată în locul acela. Probabil de aceea nici nu a plecat din Minneapolis, deşi în mod sigur fiecare colţ din oraş îi amintea de el. Cît despre Ivănescu, el avea culpa supravieţuitorului, după ce fratele lui mai mare s-a sinucis. În momentele de confesivitate, se întreba de ce fratele său a avut curaj să o facă şi el nu. Nu ştiu dacă e vorba de curaj, sînt sigur că nu e vorba în mod decisiv nici de curaj, nici de laşitate. Sinuciderea e singurul răspuns pe care crezi că îl găseşti la un moment dat. Şi e o iluzie să crezi că poţi să o domini sau să o abandonezi cînd vrei tu.

A.M.: Cum se împacă traducătorul Vancu cu poetul Vancu? Cît din ceea ce traduceţi intră mai apoi în versurile proprii şi cît de mult din personalitatea dumneavoastră răzbate în poezia pe care o traduceţi?
R.V.: Există două feluri de traducători de poezie. Cei care personalizează foarte mult textul, cum este de exemplu Şerban Foarţă cînd traduce Eliot sau Cartea lui Iov. Apoi e traducătorul ce încearcă să rămînă invizibil, să îşi estompeze prezenţa cît mai mult şi să îţi dea iluzia că citeşti direct textele celui pe care îl traduci în limba ţintă. Sigur că e o utopie, dar acesta ar fi idealul de traducere. Eu, personal, optez pentru a doua soluţie. E adevărat că nu-i uşor, dar e necesar să îţi suspenzi orgoliul şi să nu ai vanitatea de a-ţi marca prezenţa în text. Există şi cealaltă mişcare, te transformi într-un intertextual: textele pe care le traduci intră apoi în poezia ta, tocmai pentru că te gîndeşti atît de mult la ele şi la cum să le faci să sune mai bine. E absolut necesar pentru un poet să fie şi traducător, toţi poeţii mari au şi tradus, Pound, Eliot, Rilke, absolut toţi. Faptul că traduci te face să vezi literatura sub altă incidenţă, se schimbă tot în universul tău. Iar atunci cînd o faci bine, nu doar tu traduci un autor, ci şi autorul respectiv te va "traduce" pe tine, te va transforma într-o altă variantă a ta. Traducerile au contribuit la marile revoluţii ale modernităţii.

A.M.: Aveţi vreun ritual legat de scris?
R.V.: Nu. Pot să scriu în orice contexte. Ar fi preferabil în spatele unei uşi închise, singur într-o cameră. Dar mă descurc şi fără asta, provin dintr-o familie numeroasă, sîntem 5 fraţi, eu fiind cel mai mare, şi trebuia să îmi fac temele în timp ce ei se jucau şi se fugăreau. Nu mă deranjează zgomotul.

A.M.: Puteţi scrie inclusiv pe şerveţele?
R.V.: Nu pot, pentru că au hîrtia proastă.

A.M.: Locul preferat de citit?
R.V.: Întins în pat, dar e drept că există şi riscul să adorm. Recent, soţia mea a cumpărat un fotoliu de la IKEA care-mi place foarte mult, cred că ăsta va deveni locul preferat.

A.M.: Cu cine dintre personalităţile pe care nu le-aţi cunoscut, fie în viaţă, fie nu, v-ar plăcea să beţi o cafea?
R.V.: Foarte intrigant e Eminescu. Pe lîngă faptul că-mi place enorm poezia lui, cred că era foarte convivial şi plăcut să stai la o cafea cu el, mai ales că nici el nu bea alcool decît foarte puţin, deci ne-am potrivi. Cred că din literatura noastră e autorul la care e cel mai important să facem efortul ăsta de a-i construi o imagine umană, aşa cum era el: cald, prietenos şi foarte reactiv. E îngrozitor că l-am transformat prea mult pe Eminescu într-o statuie bună pentru academicieni şi politicieni.

A.M.: Care vi se pare cel mai frumos oraş din lume, în care aţi putea trăi?
R.V.: Îmi plac orăşelele din Bretania, Guingamp sau Saint-Brieuc, nu cu mari merite culturale, dar foarte frumoase. Îmi place şi Ljubljana foarte mult, e şi suficient de mic ca să te simţi confortabil, şi suficient de capitală ca să te bucuri de toată infrastructura culturală. Cam asta ar fi. Sau un orăşel din Bretania sau Ljubljana. Sau Sibiu, dacă nu se poate altfel.

A.M.: Ce vers pe care nu l-aţi scris dumneavoastră, dar aţi fi vrut să îl scrieţi, vă vine prima oară în minte?
R.V.: Un vers din Ivănescu: "ce frumoasă e moartea". Îmi place apoi teribil primul vers de mare poezie a lui Eminescu, cronologic vorbind: "braţ molatic ca gîndirea unui împărat poet". E acelaşi procedeu pe care îl va utiliza mai apoi Nichita în "ea era frumoasă ca umbra unei idei". Iată, trei versuri minunate.

A.M.: Care este calitatea pe care o apreciaţi cel mai mult la un om?
R.V.: Căldura lui umană, e cel mai important lucru. Ceea ce se numea tradiţional şi utopic bunătate. Cred că inteligenţa este supraevaluată. În plus, sînt puţini oameni cu adevărat inteligenţi, despre care se poate spune că sînt geniali. Şi există suficienţi oameni pe care inteligenţa nu i-a ajutat la nimic. Inteligenţa e indiferentă la morală şi la căldura umană. Cunoaştem cu toţii atîtea jigodii inteligente, că e clar că este o calitate secundară.

A.M.: Ce nu suportaţi la un om?
R.V.: Răutatea. Fie sub forma agresivităţii şi violenţei, fie a minciunii. Toate acestea sînt avataruri ale răutăţii şi ne fac distructivi ca specie.

A.M.: Se include aici "răul cu faţă umană, care doarme cu tine în pat şi mănîncă cu tine la masă"?
R.V.: Da. Este acel vers cutremurător al lui W.H. Auden care ne arată că monştrii sîntem noi, de fapt.

A.M.: Care este cea mai importantă calitate a dumneavoastră?
R.V.: Faptul că am găsit-o la timp pe soţia mea şi că fiul meu mă suportă.

A.M.: Şi cel mai mare defect?
R.V.: Al meu? Vanitatea, poate. Sînt şi altele, dar să zicem vanitatea.

A.M.: Cel mai mare regret pe care îl aveţi?
R.V.: Că a murit tata. Dar nu pot schimba asta.

A.M.: Cea mai mare spaimă, temere pe care o aveţi?
R.V.: Că cei dragi vor muri şi ei. Nu pot să admit asta, dar, nici în acest caz, nu poţi să schimbi nimic.

A.M.: Şi cel mai nebunesc vis? În sensul de îndrăzneţ.
R.V.: Al meu? (Rîde) Nebunesc? Să-mi iau permisul de conducere cîndva. (Rîdem amîndoi) Asta chiar ar fi o îndrăzneală şi o nebunie excesivă.

A.M.: Raţional sau romantic?
R.V.: Vanitatea zice romantic, biografia zice raţional.

A.M.: Comedie sau dramă?
R.V.: Hmmm, greu de ales. Dacă acceptăm că Furtuna lui Shakespeare e şi comedie sau că Ionesco e şi comedie, atunci comedie.

A.M.: Shakespeare sau Beckett?
R.V.: Iată, sîntem pe-aproape. Pentru mine şi Beckett are multă comedie.

A.M.: Bacovia sau Ion Barbu?
R.V.: Bacovia, decisiv. (Rîde din nou, poate pentru că se lasă prins în acest mic chestionar, de joc al dualităţilor)

A.M.: Nichita sau Blaga?
R.V.: Nichita.

A.M.: Costum şi cravată sau tricou?
R.V.: Tricou sau cămaşă fără cravată.

A.M.: Bach sau Bob Dylan?
R.V.: Bob Dylan.

A.M.: Marilyn Monroe sau Sophia Loren?
R.V.: Nu ştiu, mă mişcă mai mult Sophia Loren ca prezenţă fizică iar ca destin, bineînţeles, Marilyn Monroe. Însă doar ca destin.

A.M.: Blonde sau brunete?
R.V.: Brunete.

A.M.: Făgăraş sau Riviera franceză?
R.V.: N-am fost încă pe Riviera franceză, iar Făgăraşii i-am bătut deja de prea multe ori. Dar ca să fie bucuroasă soţia mea, Făgăraş.

A.M.: Bere sau vin?
R.V.: Nici una. Aaaah, pe vremea cînd consumam? (Încuviinţez tacit) Bere. Vinul e mai bun, evident, e o băutură superioară, cu un etos incomparabil mai complicat decît al berii, dar cei care beau autodistructiv, cum beam şi eu, preferau berea pentru că era în cantităţi uriaşe, asigura uciderea timpului şi se cupla foarte bine cu vodca: amestecai berea cu vodcă şi erai anesteziat.

A.M.: Vă mulţumesc.
R.V.: Eu vă mulţumesc.

Timpul a trecut surprinzător de repede şi deosebit de plăcut alături de Radu Vancu. Nici nu mi-am dat seama cînd a trecut mai bine de un ceas. La final, l-am întrebat dacă vom citi cîndva într-o carte şi perspectiva lui despre această discuţie pe care am purtat-o într-o însorită zi de vineri, la Sibiu. Mi-a mărturisit că este posibil, cu condiţia să nu adoarmă în seara respectivă mai repede decît fiul său. Am aflat că există o continuare a Jurnalului, pe care a început-o în noiembrie 2016 şi în care s-au adunat deja cîteva zeci de pagini. Aşadar, aştept cu nerăbdare partea a doua a Jurnalului: dacă şi cînd va fi publicat, voi căuta fila pe care va fi notată, poate, ziua de 1 septembrie 2017.

Citiţi un fragment din jurnalul lui Radu Vancu aici.
Ascultaţi întregul interviu aici.