Despre povara întrebărilor fără răspuns

Zi de zi punem şi ne punem întrebări. De tot felul, unele inteligente, altele ridicole, unele cârcotaşe, altele cu umor, unele inocente, altele parşive, unele incomode, altele retorice, unele simple, altele grele, dar toate justificate. Vrem să ştim, vrem să aflăm lucruri, vrem să primim răspunsuri, lămuriri, clarificări şi soluţii. Şi este firesc. Şi nu întrebăm doar din curiozitate.

Răspunsurile, atunci când vin, pertinente, rapide, argumentate, serioase şi calificate ne ajută să înţelegem lucruri, ne arată căi sau mijloace, ne uşurează acţiunile, ne limpezesc situaţii, ne fac viaţa mai simplă şi mai previzibilă în lupta cu greutăţile, obstacolele sau autorităţile. Sunt întrebări ale căror răspunsuri, corecte, rezolvă o chestiune punctuală. Şi sunt întrebări care macină, care revin, care dor şi care sunt puse cu tristeţe, dar şi cu un strop de speranţă... Dar dacă, totuşi?

De ce nu ne respectă statul? De ce nu suntem eficienţi şi productivi? De ce nu se poate opri hoţia? De ce stăm la cozi? De ce autorităţile ne poartă pe drumuri inutil? De ce trăim într-o ţară murdară? De ce nu avem drumuri ca alţii? De ce justiţia e aşa cum e? De ce e mizerie în spitale? De ce şcoala se tot degradează? De ce întârzie trenurile? De ce nu mai citim? De ce înjurăm orice fără să avem soluţii? De ce sportul şi performanţele sportive se diluează permanent? De ce nu investim în cultură? De ce ne certăm şi suntem mereu încruntaţi? De ce nu avem spirit civic? De ce nu mai putem privi canalele tv româneşti? De ce proştii ajung la putere? De ce spargem strada a doua zi după ce a fost asfaltată? De ce dispar produsele româneşti? De ce şpaga e la putere? De ce incompetenţii ne fac reguli? De ce suntem coada Europei? De ce ne uităm tradiţiile? De ce suntem primii în toate topurile celor cu probleme? De ce suntem dezbinaţi? De ce ne tăiem pădurile cu disperare? De ce ne batem joc de pensionari? De ce depăşim pe banda continuă? De ce ne e teamă? De ce ne uităm eroii? De ce invidiem succesul? De ce dorim răul caprei vecinului? De ce plecăm din ţară fără să privim înapoi? De ce acceptăm umilinţe ca popor? De ce îi carotăm pe cei care fac performanţă? De ce? De ce...

Esti cârcotaş, mârâi şi comentezi orice, nu îţi convine nimic... mi se va spune. Cum adică, nu avem lucruri bune, nu avem o ţară frumoasă, nu avem succese, nu e şi ţara ta asta? Acel set de întrebări (iarăşi întrebări şi nu răspunsuri, de parcă nu putem depăşi decât foarte greu faza "dialogului" în care toţi întreabă şi nimeni nu răspunde), care ar vrea să îţi demonteze... pesimismul şi o atitudine de veşnic nemulţumit de care eşti acuzat.

Sigur că avem lucruri bune, oameni minunaţi, o istorie, fapte şi înaintaşi de excepţie. Dar nu despre asta e vorba aici. Ci despre obsesia "ştirilor pozitive". Adică, vezi Doamne, mass-media, pe care o consumăm în cantităţi uriaşe, ne arată doar lucruri rele si de foarte puţine ori chestiuni bune, pozitive, frumoase şi ne educă într-un fel "gustul" către... a vedea doar ce nu e în regulă; când, de fapt, realitatea ar fi alta! Autorităţilor, politicianului care ne conduce, statului, nu le plac întrebările şi mai ales întrebarea "de ce"? Dar nu doar că nu le place, li se zburleşte părul şi li se încrucişează privirea de nervi când sunt întrebaţi. Şi imediat, evitând răspunsul, îţi arată în felul lor, că de fapt TU nu ai dreptate, că TU nu ştii, că TU greşeşti şi că pe viitor ar fi bine ca TU să nu mai pui întrebări din acestea, răutăcioase şi tendenţioase. Vă mai amintiţi, cred, despre acea scenă suprarealistă în care un politruc trist, la pupitrul unei conferinţe de presă, fără să răspundă la nimic, repeta mecanic şi obsedant: "altă întrebare!"... În toţi anii petrecuţi în media mi s-a spus, sugerat, propus să nu mai promovez ştirile "rele", negative... şi în general ce atâtea întrebări? Să zicem doar lucruri bune, despre succese şi realizări, să nu mai întrebăm pentru că zăpăcim lumea care ar vrea, ştiu ei, altceva...

E bine să continuăm să întrebăm? Sau să acceptăm orice şi să "înghiţim pe nemestecate" ce ni se serveşte? Să ne încăpăţânăm să aflăm răspunsuri sau să ne rezumăm doar la acel... "da, am înţeles"? Să deranjăm autoritatea, politicianul, statul cu întrebări sau să adoptăm disciplina turmei în care toţi merg, fără crâcnire, după lider, chiar dacă acesta ne duce pe un drum greşit?

Eu cred că o societate care întreabă şi tot întreabă până când primeşte răspunsurile corecte este o societate vie, nu o masă de manevră la îndemâna potentaţilor zilei. Şi oricâte lucruri bune sunt şi vor fi în viaţa noastră, şi pe care trebuie să le spunem, desigur, niciodată nu trebuie sa renunţăm la întrebări. În media, la ghişeu, la Parlament sau guvern, la gaze sau la poliţie, la fisc sau la şeful locului de muncă, la şcoala copilului sau la spital, oriunde, trebuie să întrebăm. Insistent. Pentru că numai atunci când cei care ar trebuie să răspundă vor deprinde reflexul dialogului şi al responsabilităţii cu care au fost investiţi şi... vor răspunde, vom face un pas uriaş înainte. Şi vom înţelege mai bine. Şi vom şti unde am greşit. Şi vom corecta eroarea.

În istorie, au fost oameni închişi, spânzuraţi, arşi pe rug sau bătuţi cu pietre pentru că au întrebat. Semenii lor nu s-au speriat şi au continuat să întrebe până când au primit răspunsuri. Acele răspunsuri de care aveau nevoie. Şi societatea aceea a evoluat. Întrebarea şii mai ales întrebarea "de ce" mişcă multe lucruri. Este un motor cu o forţă uriaşă atunci când este multiplicată la scara întregii societăţi. Cu minima condiţie să fim perseverenţi şi chiar dacă nu ştim, să învăţăm să întrebăm...