Ovidiu Miculescu: Domnule Dediu, jucați fotbal sau hochei, schiați, săriți cu parașuta sau mergeți la vânătoare?
Dan Dediu: O să vă dezumflu. Nu fac niciuna din aceste activități fizice. Dar fac gimnastică de întreținere și merg pe jos, când apuc.
O.M.: Muzica clasică sau compoziția par unele dintre cele mai pașnice, mai serene profesii care există pe Pământ. Există dramatism, pericole sau "accidente" în ceea ce faceți?
D.D.: Să fii compozitor de muzică clasică nu e prea spectaculos, așa e. Stai la masă și scrii. Totul se întâmplă în domeniul nevăzutului, dar asta nu înseamnă că nu există dramatism într-un avânt creator. Există o încordare a minții și a simțirii care te bântuie și care face ca muzica respectivă să capete sens, pentru că trebuie să-ți imaginezi cum va suna pe viu acea muzică. Pericole, da, există. Îmi amintesc că am scris în 1999 piesa simfonică Frenesia în două săptămâni. După aceea, un timp n-am mai putut suporta să văd portative și note muzicale. Poți să forțezi, dar totul se răzbună la un moment dat. Așa că, cu timpul, am învățat să lucrez ritmic, să-mi întrețin "motorul" componistic ca să fiu în formă, dar să nu forțez.
"Dacă nu aș fi luat-o pe făgașul muzicii, probabil că făceam matematică sau filosofie."
O.M.: Dacă nu ați fi ales acest domeniu, ce v-ar fi plăcut sa fiți? Povestiți-mi cum a început pasiunea pentru muzică și transformarea ei în profesie?
D.D.: A venit totul foarte natural. Aveam de mic înclinații muzicale. Mama a observat și m-a dat să studiez pianul. Apoi am descoperit compoziția. La 10 ani am început să scriu o operă după Winnetou, dar n-am reușit să compun decât vreo câteva pagini. Oricum, intenția contează... Am descoperit singur maniera think big! Iată că până acum am scris cinci opere, cinci simfonii, 20 de piese de orchestră, un balet, multă muzică de cameră. Totul este să perseverezi. Dacă nu aș fi luat-o pe făgașul muzicii, probabil că făceam matematică sau filosofie. Îmi merge mintea la scheme și modele, îmi place să analizez și să formalizez diferite fenomene ale realității. Poate că, dacă aș fi fost dintr-o familie fără posibilități de a mă școli, pe vremuri, aș fi ajuns sculer-matrițer.
O.M.: Dacă ar trebui să renunțați la asta, ce ați face?
D.D.: Mi-aș face o firmă de găsit titluri pentru toate necesitățile. Eu zic că am talent la titluri. Dar s-ar putea să fie doar părerea mea...
O.M.: Sunteți cel mai important compozitor român în viață, încă tânăr și creați cu real succes muzică contemporană. Bănuiesc că la vremea lor, marii compozitori ai lumii scriau... oarecum la fel. Aceea era muzica vremii lor, a contemporaneității lor. Cum va suna muzica scrisă acum, peste 200 de ani?
D.D.: Mulțumesc pentru aprecieri. Cred că avem mulți compozitori importanți care ne sunt contemporani. Fiecare are stilul său, mai greu sau mai ușor de înțeles. Timpul va cerne și surprize apar întotdeauna. Eu compun de peste 40 de ani, din adolescență. Mi-am "făcut mâna" cu multe stiluri, orchestrații, aranjamente și am scris primele mele compoziții ca adept al avangardei și experimentalismului. Apoi am adoptat o atitudine, cum spun eu, "holistă": am început să anexez cât mai multe domenii stilistice, cât mai diverse și să construiesc punți între ele. Sunt un fel de Spider-Man stilistic al compoziției. În ultimii ani am fost atras de sondarea accesibilității și de posibilitatea joncțiunii între avangardă și cultura de masă. Am scris și un studiu muzicologic în care propun câteva direcții. Mi-am dat seama că gramatica compoziției trebuie să se suprapună peste o gramatică a ascultării, pentru ca respectiva muzică să poată fi înțeleasă de cât mai mulți oameni interesați s-o asculte. Măruntele considerente de limbaj nu mă mai satisfac atât de mult. Și mai e ceva: am căpătat o siguranță a gestului componistic, care mă ajută să mă exprim mai simplu și mai eficient decât o făceam înainte. Probabil că e vorba de experiență. Compozitorul Dumitru Capoianu avea o vorbă: "la tinerețe pui mult, să arăți ce știi; cu timpul începi să scoți." Cu muzica peste 200 de ani n-am un răspuns. Trebuie să ai mult curaj să debitezi ceva cu privire la asta. Nu-l am.
"Noi, artiștii, trebuie să avem "antene" potrivite pentru spiritul timpului"
O.M.: Mă uitam la dumneavoastră când ați urcat la Paris pe scena Marii Săli UNESCO, alături de alți doi excepționali creatori, coregraful Gigi Căciuleanu și scenografa Viorica Petrovici, după superbul fapt artistic ce a purtat atunci titlul Povestea iei, acum Altitza și m-am întrebat, retoric, desigur, de ce nu pot creatorii români să genereze astfel de opere, vizibile, originale și moderne mai des? Sigur, cu excepția festivalurilor de film...
D.D.: E o bună întrebare. Probabil că are legătură cu curajul accesării accesibilității și cu dezbărarea de fantomele trecutului artistic. Mai clar: dacă ermetismul a fost într-o vreme de bon ton, acum el s-a răsuflat, iar în prim plan a trecut netedul, touchscreen-ul. Noi, artiștii, trebuie să avem "antene" potrivite pentru spiritul timpului. Raportul dintre greutate și ușurătate se schimbă permanent, dar și adecvarea la un context specific joacă un rol important în creație. Ce am făcut eu cu muzica pentru Altitza a fost să concep o arcă în care să intre muzica românească tradițională și să poată străbate și timpul și spațiul, rămânând totuși emblematică pentru cultura noastră. M-a întrebat odată un scriitor neamț: voi n-aveți romane realiste scrise în anii din urmă, din care să înțeleagă omul cum era pe vremea comunismului în România? Aveți numai romane simboliste sau suprarealiste? Cum spuneați, filmul românesc a luat-o și înaintea muzicii românești, și înaintea literaturii române. Dar sper să recuperăm.
"Muzica trebuie să te apuce de grumaz, adică să-ți dea fiori pe spate"
O.M.: Cum le definiți studenților dumneavoastră muzica cultă... contemporană, la primul curs?
D.D.: Le spun așa: unu la mână, nu există decât muzică bună. Că e tradițională sau contemporană, asta e deja o trăsătură temporală. Doi la mână: muzica e ca pilotatul avionului. Se învață până când începi să simți aparatul. După aceea îl poți conduce cu ochii... mijiți, că ar fi cam periculos să-i închizi de tot. Și trei la mână: muzica trebuie să te apuce de grumaz, adică să-ți dea fiori pe spate. Rilke avea o vorbă foarte înțeleaptă: chiar și în tăcerea de după ultimul cuvânt se mai poate arăta Dumnezeu.
O.M.: Sunteți de puțin timp președintele Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România: în percepția publică, cea neavizată în special, nu se știu prea multe lucruri despre viața acestei uniuni de creație. În plus, ea a fost foarte... discretă în ultimii mulți ani. Cum e?
D.D.: Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România e o instanță de validare profesională. Ea e compusă din compozitori și muzicologi profesioniști din toată țara și are o tradiție centenară. Are, de asemenea, și un patrimoniu muzical impresionant: partituri, materiale de orchestră, cărți, reviste, festivaluri. Într-adevăr, percepția publică a uniunii este una estompată. Dar asta nu înseamnă că importanța acestei instanțe axiologice a dispărut. Deloc. E ca o clepsidră: acumulează în adânc. Uneori o remarci, alteori nu. E o muzică în surdină. Dar e acolo, veghează la mișcarea plăcilor tectonice ale valorii, pentru că e formată din cunoscători. Și cunoscătorii dau tonul, chiar dacă nu se văd în rândul întâi. Să vă dau un singur exemplu. Ascult toate aranjamentele de la marile show-uri de televiziune. Cine credeți că le face? Cine e în spatele sclipiciului? Sunt specialiști din rândul membrilor noștri.
O.M.: Ați fost rector al Universității Națională de Muzică din București (UNMB) și cunoașteți fenomenul educației muzicale foarte bine. Apar talente importante în Conservator? Confirmă ele ulterior în viața profesională? Și... mai este muzica clasică un "must" în educația copiilor, sau ar trebui să fie?
D.D.: Da, întotdeauna Conservatorul, acum UNMB, a avut, are și va avea talente viguroase. Uneori avem cordari excepționali, apoi vine o generație foarte bună de pianiști, apoi de compozitori, muzicologi, și așa mai departe. Există o dinamică a talentului și mereu se schimbă situația. Mulți dintre studenți confirmă după ce termină facultatea. Nu toți, evident. Mai ales cei care muncesc din greu ajung să se auto-depășească și să-și dezvolte talentul. Sigur, e nevoie și de noroc. Sau de kairos, timpul potrivit, și aș adăuga - locul potrivit. Cât despre educația muzicală în educația copiilor... în orice caz nu strică. Poate doar să ajute la formarea sensibilității și a gustului. Vorba bancului: se poate și fără, dar ar fi păcat.
O.M.: La ce lucrați acum? Care sunt proiectele pentru următorii doi-trei ani?
D.D.: De curând am terminat, după trei ani de muncă susținută, partitura operei D-ale carnavalului, cu un libret de Ștefan Neagrău, după piesa omonimă a lui I.L. Caragiale. Am în lucru câteva piese camerale, pentru diferiți prieteni, și mă pregătesc să scriu un concert pentru pian și orchestră, pe care-l proiectez de multă vreme. Pe de altă parte, am și vreo trei cărți pe "șantier", un volum de eseuri, unui de teorii muzicale (mai specializat), plus un jurnal componistic (volumul I).
"După ce am scris compoziția, ea își urmează traseul său"
O.M.: Când asistați la un concert în care vi se cântă muzica și orchestra sau o partidă alunecă ușor pe lângă subiect, vă vine să vă ridicați în picioare și să le atrageți atenția?
D.D.: Nu, în niciun caz. După ce am scris compoziția, ea își urmează traseul său. Ajunge pe pupitrele instrumentiștilor, iar ei trebuie să o trezească la viață. Muzica e un fapt de viață. Oamenii mai greșesc, cu toții greșim. Nimeni nu e infailibil. Încerc de fiecare dată să-mi păstrez percepția "curată", de parcă n-aș cunoaște piesa. Și chiar mă gândesc că poate greșeala făcută de un ansamblu într-un anumit moment e mai nimerită decât ceea ce am scris eu în partitură. Plus că, cu timpul, am învățat să sesizez esențialul și să acționez cu tact. Rețin locurile cu probleme și le rezolv în pauză cu dirijorul sau cu interpreții individuali. Cu toții avem orgoliile noastre și nimănui nu-i pică bine să-i atragi atenția în fața colegilor din ansamblu sau din orchestră. Doar în rare ocazii - la greșeli flagrante - atrag atenția pe loc. O singură dată mi s-a întâmplat, când trombonul 1 a cântat un sol natural în loc de sol bemol și s-a stricat toată armonia orchestrei. Atunci am intervenit pe loc, instrumentistul și-a notat, s-a reluat pasajul și toată lumea a fost fericită!
"Eu cred că pot transforma orice în muzică, pentru că muzica e intenție și e energie"
O.M.: Credeți că fotbalul, vânătoarea, hocheiul sau parașutismul au "partiturile", armoniile sau vibrațiile lor... muzicale?
D.D.: Cu siguranță! Există în orice activitate fizică o vibrație aparte. Cred că atracția spre asemenea activități este simțită adânc în noi, fiecare, după cum îi este propria forma mentis. Muzica e vibrație, viață, dar mai e ceva: e gest și relație. Fotbalul și hocheiul sunt ca fugile lui Bach la mai multe voci, vânătoarea e ca un Bolero de Ravel, iar parașutismul ca părțile lente din concertele lui Mozart, cu plutirile lor nepământene. Eu cred că pot transforma orice în muzică, pentru că muzica e intenție și e energie. Dacă ajungi s-o metabolizezi ca forță și proces, muzica atunci apare de la sine. Mai greu e s-o prinzi în insectarul partiturii. Pentru asta trebuie să muncești mult, ca să înveți codurile și s-o prinzi cât mai curat, fără pierderi.
O.M.: Care este compozitorul care vă place cel mai mult și a cui muzică v-a inspirat sau influențat în creațiile Dvs?
D.D.: Am fascinații multiple. Când ascult muzica unui mare compozitor, îl iubesc cel mai mult atunci, în acel moment. Ascultatul muzicii se face la persoana I și parcă tu ești cel care scrie muzica, în timp ce o asculți. Cel mai mult însă m-au inspirat scriitorii mei preferați: Garcia Márquez, Vargas Llosa, Rushdie, Kundera.
O.M.: V-ați făcut copilul muzician? De ce?
D.D.: Eu aș fi vrut. Eugen a făcut pian, are cultură muzicală și un spirit critic infailibil, ieșit din comun. Soția mea, Valentina a avut fler și l-a lăsat liber să-și aleagă ce vrea să facă, așa că s-a făcut regizor. Adică un fel de compozitor plus dirijor. Harry Potter și Dumbledore într-o singură persoană.
