Imagini şi cuvinte. Scrieri alese

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.


Deşi e cald afară, mi-e frig. Mijeşte de zi. Dar frigul care m-a cuprins nu este cel al zorilor: vine din străfund, din oase. Alături de mine, junele în haină de catifea în dungi e soarta. Soarta mea. Aşa cum a fost soarta multora. Unii s-au întors, cei mai mulţi, nu. Se vor întoarce, poate, cândva, stinşi, îmbătrâniţi. Sau niciodată.

Junele poartă pistol. De ce? Îl voi urma. N-am unde mă duce. Îl pot dezarma în câteva secunde. La ce bun? Sunt ca lăcustele, şi eu, fugit, un pericol pentru oricine m-ar adăposti. Dintre trecători, doi din zece sunt agenţi: vizibil. Şapcă - faimoasa şapcă onorabilă - şi jacheta scurtă din piele maron. Pe faţa junelui, nici un semn. Nu reflectă nici un sentiment.

Ce e ăla, sentiment? Ce e aia, sensibilitate? Poate doar din atitudine să percepi ceva: mândrie! Pe baza unui bileţel care i se înmânează, poate duce în lesă pe oricine: fost (sau actual) ministru, poet, savant, scriitor, inginer, profesor, ţăran sau muncitor. Are şi ordin să-l împuşte, dacă ezită sau fuge. "El" cu hăinuţa lui de catifea în dungi.

E treapta cea mai de jos. E vârful tentaculului, cu primele ventuze. N-are gură, nu muşcă. Duce la gură, la marea masă gelatinoasă în care capul nu e vizibil, de te întrebi dacă există. Mă suie într-o maşină neagră. Nu spune nimic şoferului: la ce bun? Adresa e cunoscută. Observ că nu sunt clanţe pe dinăuntru. Din această clipă, capcana s-a închis. De fapt, era de mult închisă. Încerc să privesc oraşul, devenit, de la venirea lor, cenuşiu ca un chei de gară. Dar mintea îmi fuge, lunecă, derapează.

Frigul mi se pare din ce în ce mai pătrunzător. Totuşi sunt leoarcă. Maşina s-a oprit în curtea prefecturii, în dreptul unei uşi mici. De astă dată, "junele" mă ţine de braţ, posesiv. Sunt prada lui. A câta? Trecut pragul, mă predă altuia, care îmi ia buletinul, dreptul la libertate provizorie, în această vastă închisoare care se numeşte R.P.R., fostă "România", ţara mea, devenită ţara lor. Predă carneţelul gri unui portar care îl aruncă într-un sertar, peste altele, peste "alţii".

Mirosul îţi pătrunde plămânii. Miroase a frică. E un amestec de sudoare rece, de vomă, de urină, plus ceva nedefinit, indefinisabil, care domină totul ca o ceaţă uşoară. Sunt brusc impregnat şi încep să eman. Scări. Un etaj, două, trei. Ce înseamnă trei? Pe care îl duce la unu? Pe care la doi? Altă uşă, o încăpere mică, o masă, două scaune. Unul cu spetează, în partea cealaltă, parte în care masa are un sertar. În partea asta unul simplu, ca un taburet de bucătărie. Dincolo de masă, pe scaunul cu spetează, un individ. Nu-l pot descrie.

E ca pereţii: haine cenuşii, faţă cenuşie, ochi spălăciţi, gură tivită care nu ştie ce e zâmbetul. De altfel, cui să zâmbească? Nouă? E pus să sperie. Superiorilor? Ei nu ştiu ce e zâmbetul. Va trece vreme până să descopăr că frica asta, prea mare, pe care au întins-o peste ţară, îşi ridică miasmele, cuprinzându-i şi pe ei.

Cu un deget îmi face semn să mă aşez. Cercetează un dosar. Al meu? De unde sunt nu pot descifra nimic. Mi-am împreunat mâinile pe genunchi şi încerc să-mi port gândul spre alte meleaguri. Dar mintea îmi aduce, ca un bumerang, problemele clipei. Dacă va fi prea greu, o soluţie: săritul pe geam. Alţii au făcut-o înaintea mea. E prevăzut, însă. După sticlă, o sită groasă de metal. Fără un cuvânt, omul de dincolo de masă strânge hârtiile, le aşază tacticos în învelişul de carton, le ia sub braţ, se scoală şi pleacă. Rămân singur. Am senzaţia că, de undeva, cineva mă pândeşte. Poate mă înşel. Pentru orice eventualitate, evit gesturi, mişcări, atitudini care ar vădi nelinişte, teamă. Ţin deci mâinile împreunate, în continuare, şi spatele drept. Nu mişc. Mi-e greu. Nu sunt obişnuit şi nici nu e în firea mea.

Chiar la mese obişnuite, când durau mai mult, ceream voie să mă scol, umblam puţin, îmi alegeam alt scaun. Încerc să mă rog. Ştiu "Tatăl nostru" şi numai începutul "Crezului". Încerc să-mi aduc aminte restul, dar dincolo de "Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor, tuturor, şi nevăzutelor", nimic. Să spun "Tatăl nostru" de cincizeci de ori. La opt, greşesc numărătoarea. Întorc capul spre geam, încet. E soare afară, dar de-aici nu se vede nimic. Dacă m-aş scula, aş vedea. Mai bine nu.

Arunc o privire discretă spre ceas: şase şi jumătate. Am fost "luat" la patru: numai două ore şi jumătate şi sunt aiurea, în altă ţară, în altă lume, deja alt om. Am senzaţia că mă decolorez, că mă destram. Şi încă nu s-a întâmplat nimic. Sunt perfect conştient de manevră. Izolarea, tăcerea asta apăsătoare sunt menite să te pregătească. Eşti pus la copt: vei fi "cules" mai uşor. E ca la cinematograf: ştii că totul e pe pânză, totuşi apariţia fantomei te sperie. Numai că, aici, fantoma poate deveni realitate!

S-a întors. Aud deschizându-se uşa din spatele meu. Nu mă întorc. Ocoleşte masa, se aşază tacticos. Cu gesturi lente, deschide dosarul, scoate un top de hârtie, îl pune în faţa mea.
- Ai un toc? aud glasul pentru prima oară. Parcă ar citi un text străin. Sau ar recita: monocord.
- N-am.

Odată cu răspunsul, un sentiment de panică; în grabă, am uitat. Scriu greu cu toc străin. Deschide sertarul şi pune pe masă o sticluţă cu cerneală şi un toc de lemn cu peniţă. A fost mult folosită şi vârfurile sunt negre şi încălecate.

Destup sticla şi moi tocul. Începe să dicteze, citind din dosar. Deşi citeşte încet, nu pot urmări: tocul se înfige în hârtia scămoasă şi stropeşte. Îi arăt pagina. "Nu-i nimic, scrie mai departe." E un chin. Încerc să ţin tocul aplecat, să scriu înclinat, cum nu mi-e obiceiul, să ţin mâna mai culcată pe hârtie, să iau scrisul predecesorului meu. Dar obligaţia de a muia peniţa la fiecare cinci minute complică lucrurile.

Ceea ce-mi cere este să spun câţi cai aveam. Cu cât mai multe detalii: culoare, calităţi, defecte, caracteristici. Îmi citeşte cu vocea aceea fără intonaţii un alineat al unei legi, secrete, bineînţeles, mai toate legile nefiind publicate şi accesibile publicului. E foarte clar: mint sau ascund ceva (despre cai?), sunt pasibil să sufăr o pedeapsă: de la cinci la cincisprezece ani, pentru a fi căutat să induc în eroare autorităţile de stat. Ridică ochii, dar nu mă priveşte. Priveşte peretele, un punct de pe perete, în spatele meu, şi repetă: "5 la 15 ani". Parcă m-a şi condamnat. Adaugă:
- Scrie tot. Nu uita nimic; oricât de neînsemnat.

A plecat. Parcă s-ar fi lăsat tavanul. Sunt turtit. Întorc încet capul. E un efort: am stat prea mult timp nemişcat. Sunt singur: relativ. Caii? De ce caii? Ce poate fi cu caii? Cineva închis sau judecat pentru ceva în legătură cu caii pe care i-am avut? Deşi, în acest an 1950, nu se judecă decât pentru spectacol. Pedepsele, cât de grele, se dau fără judecată, se numesc "administrative." Dar cine? Şi de ce? Nu-mi vine nimic în minte. Ceva în legătură cu cumpărarea vreunuia dintre ei? O lovitură de copită? La ştirea mea, nimic. Atunci, de ce caii? Mintea lucrează în gol. Mă uit la coala de hârtie. Nu ştiam. Nu ştiam că o foiţă de material alb, inert, te poate speria, te poate îngrozi, poate fi atât de duşmănoasă. Nu ştiam că poţi fi pus să te măsori cu ea în stare de inferioritate totală. O ştiam neplăcută, la un examen, dar o ştiam prietenoasă, caldă, când puteai să-ţi aşterni gândurile, să te împărtăşeşti. Acum, pata asta albă, pe masă, e un procuror şi un călău potenţial. Mi-e frică. Nu ştiu cum să încep şi câte lucruri depind de acest început. Dacă scriu....

Uşa se deschide în spatele meu. Anchetatorul, "tovarăşul anchetator", trece dincolo de masă, nu se aşază, ia ceva din sertar. Vede că n-am scris nimic.
- Începe! Deşi avem tot timpul din lume, să terminăm mai repede. Vezi: cel puţin zece pagini!

Poate e semn bun că a spus "să terminăm cât mai repede!" Zece pagini? Ce naiba să scriu atâta despre cai? Erau şapte: trei în dreapta, patru în stânga. În dreapta, lângă uşă, Fulger, armăsarul, şi Scânteia, iapa cu care e împerecheat. Roibi. Asta ar face două rânduri, nu mai mult. Scrisul meu e drept şi adunat. Încape mult pe-o pagină: aproape unu la unu cu scrisul de maşină. Am să încerc să scriu mai lăbărţat. În mod ciudat, nu mi-e frică de anchetator: mi-e frică de hârtie. Sunt conştient că depind de ea, că ea reprezintă pericolul.

Ce-i cu caii? În legătură cu ce? În legătură cu cine? Trebuie totuşi să încep. Folosesc fraze lungi, descrieri amănunţite şi imbecile. Îmi amintesc la timp că Scânteia era neam de trăpaş, chiar neam bun. Îi disec călcătura, mersul, ritmul, viteza. M-am pornit. Nu vor fi zece pagini, dar şase, şapte, poate. Ce e prost e că nu văd nimic de spus despre ceilalţi. Nu mai ţin minte dacă erau vânjoşi sau obosiţi. Nici numele lor. Sunt conştient că trebuie să par aferat, să scriu fără întreruperi, să nu par dezorientat. Că, dacă vor cai, nu e un subiect periculos care riscă să-i implice pe alţii. Am ajuns la pagina trei, jos. Întorc spre patru. Tocul, muiatul permanent, scrisul larg, aplecat, neobişnuit, mi-au dat o crampă. Sunt şi prea încordat. Fac o pauză. Arunc ochii pe geam; numai cer. Senin. Afară. Aici e altceva: cerul senin nu te ajută cu nimic; aici e ceaţă permanent şi duhoare. Tare m-aş scula de pe scaun să umblu puţin prin cameră. Am să încerc, când termin.

În fond, s-o luăm ca pe o teză. O simplă lucrare scrisă. Un examen. De care, însă, îţi depinde viaţa. Dar, în aceste câteva ore, viaţa a început să mi se pară mai puţin importantă. E un fel de lentă adaptare la o finalitate neprevăzută. La încercarea de a mai fi, total, sau la încercarea de a nu mai fi, tu. Încep să nu mai fiu "cineva", să devin "ceva". Dar nu obiect, vegetal. Funcţiile încetinesc. Timpul nu-şi mai are rostul. E un ritm nou şi înfiorător. Ca o lentă congelare.

Reiau aratul hârtiei. Parcă mai dezinvolt. Mai indiferent. Străin de toate şi, mai ales, străin de mine însumi. În câteva ore, m-am depersonalizat. Ştiu că aici sunt un număr, că nu mai am nume. Că se poate face orice din mine: ocnaş sau cadavru. Sunt introdus în maşina de tocat minţi, de pulverizat suflete.

În acea clipă, revăd brusc grajdul şi, în fund, pe stânga, şubred pe picioarele scobitori, mânzul! Mânzul Scânteii! Uitasem de el. Să ştii că asta era capcana: mânzul. Ştiu de el şi pândesc această lipsă. M-ar fi scos vinovat. Unde pui că, subiect în plus, îmi permite să mai scriu o pagină, cu naşterea dificilă a iepei, cu veterinarul adus în grabă, cu lămpile de gaz aruncând o lumină de pictor flamand. Am terminat. Şase pagini. Mă scol, întind braţele să mă dezmorţesc, mă îndrept spre fereastră.
- Stai jos!

Uşa s-a deschis fără s-o aud. Îmi dau seama că mă dor oasele.
- Ai terminat?

Îi spun că da. Numai şase pagini. Nu-mi răspunde. Ia foile, le aşază în ordine şi mi le pune în faţă.
- Scrie. Aceasta este declaraţia mea... Semnează fiecare pagină în colţ, jos.

Semnez. Le ia, le pune într-un carton-dosar.
- Nu te scoli. Rămâi aşezat! Ne-am înţeles?

A plecat. Şi acuma ce? Le citeşte? Le citesc mai mulţi, undeva, într-altă încăpere? Aş vrea să ştiu ceva: cât de rău. Dar asta e forţa lor, să nu ştii. Să aştepţi. Recapitulez ce-am scris, pe larg. Nu mai ţin minte exact ce am scris despre potcoviri, dar acum nu mai are nici o importanţă. Revăd grajdul şi drumul lung care tăia viţa gata de rod. Şi, brusc, realizez: în fund, în fundul viţei, departe de grajd, se afla o cabană părăginită, care a fost reparată spre a adăposti... un cal! Un biet cal îmbătrânit, vlăguit, care nu mai putea lucra, ţinut acolo să-şi termine zilele. Un biet cal bătrân. Al optulea! Despre care n-am vorbit.

Ştiau, ştiau. Asta era capcana, nu mânzul. Evident. Acum cercetează, descoperă omisiunea şi se pregătesc să ia măsurile cuvenite. Ce dobitoc am putut să fiu! Doar ştiam. Dovadă. Unde mai pui că îmi permitea o pagină în plus. Dar nu pagina importă acum. Şi doar îl văd aşa de bine! Îi duceam câteva bucăţele de zahăr şi întorcea alene gâtul când îmi auzea glasul. Deci, de la el mi se va trage. "De ce eşti aici?" "Să vezi: în fundul viei se afla un cal bătrân..." Absurd, nu? Mă uit la ceas. E patru. Patru după amiază. La cinci aveam întâlnire cu Silvia. Nu eu, altul: cel dinainte. Acum Silvia e un personaj imaginar. Ieri - numai cu o zi în urmă - m-ar fi locuit imaginea corpului ei dezgolit. Dorinţele s-au dus. Parcă am fost castrat. Nu doresc nimic. Simţurile mele, în decurs de o zi, s-au atrofiat parcă. Încep într-adevăr să devin plantă. Deşi plantele...

Uşa. Alt top de hârtie.
- Mai scrie o dată tot ce ai scris.
- Tot despre cai?
- La fel: exact.

Îşi ia dosarele din care a scos hârtiile şi pleacă. La fel? Exact? Ştiu ce am scris, dar nu în amănunt. Povestea cu potcoavele mă frământă. Acolo, nu mai sunt sigur. Şi ce fac cu calul bătrân? Cu al optulea? Îl pun, spunând că a fost o greşeală, înseamnă că recunosc că am "omis". Nu spun şi mă adâncesc în minciună? Deocamdată să scriu ca în prima declaraţie.

Dacă pagina întâi se aşterne destul de uşor, de la a doua am dificultăţi. Nu mai pot scrie "exact la fel", cum mi se cere. În fond, sistemul e foarte bun. E normal să variezi de la o versiune la alta. Şi, această variaţie se va numi "înşelătorie", "omisiune", "minciună". Totuşi trebuie. Mă străduiesc. E mult mai greu decât îmi închipuisem. Infinit mai greu. Sunt mult mai multe puncte asupra cărora sunt nesigur. De altfel, mărturia mi-a ieşit cu o pagină mai puţin: numai cinci. Poate că, preocupat, am revenit la scrisul meu normal, mai strâns. Poate.

Povestea se repetă. Cum am terminat - e clar că mă pândesc - intră, mă pune să semnez, ia colile. Scoate altele, albe.
- Mai scrie o dată!
- Tot caii?
- Tot caii!
- La fel?
- Identic.

Sunt singur. Îmi vine să vărs. Hârtia îmi repugnă, mai rău decât o ladă de gunoi cu viermi. Poate şi faptul că sunt nemâncat. Îmi vine să înfig tocul în ea, s-o lacerez, s-o împing cu pumnul printre ochiurile geamului. S-o ucid. Îmi tremură picioarele de nervi. Au reuşit. Sunt copt. Aproape. Un efort: asta vor, să le-o dau. Şi ce dacă scriu de o sută de ori aceeaşi poveste despre cai? Acum ştiu cum să procedez: de la a doua oară, discret, mi-am ridicat şi am notat punctele dubioase pe braţ. Cerneală amestecată cu sânge: peniţa taie. Devin maşină. Maşină de scris. Nimeni nu va şti de ce în anii următori, până şi azi, voi detesta să scriu. Şi doar pornisem să devin scriitor.

Maşina scrie. Moi tocul, care s-a mai lăsat - sau m-am lăsat eu - şi scriu larg, impersonal, "exact" ca în versiunea a doua. Prima rămâne dubioasă. Se lasă seara. Vor trebui să ia o hotărâre. Laie sau bălaie. Mi-e aproape indiferent. Doar n-au să mă ţină o săptămână să scriu despre şapte cai şi un mânz. Acum au o dovadă, o evidenţă scrisă: am minţit în trei declaraţii. Sunt conştient că s-a ajuns la un prag. Mă eliberează sau mă închid. Însă ancheta - ancheta asta! - s-a terminat. Am dreptate. E forfotă la uşă. De data asta, sunt trei. Cel care se aşază la birou nu e cel de până acum. Ceilalţi doi îşi trag scaunele la colţuri, în spatele meu. Au adus dosarele. Mă vor judeca, după lipsuri şi omisiuni. Am indus în eroare autorităţile neiertătoare. Cel de la birou întinde un nou pachet de hârtie, mai gros.
- Tot despre cei şapte cai?
- Nu scrii nimic, deocamdată.

Mă doare spatele, aproape insuportabil. Cel de la masă, indiscutabil "şeful", citeşte, interminabil, foile din dosar. Ceilalţi doi sunt nemişcaţi. Dacă nu i-aş fi văzut la intrarea lor, n-aş şti că sunt aici. E noapte. Un bec puternic, atârnat de tavan, luminează crud. Sunt istovit. Cer voie până afară. Unul dintre cei din spate mă însoţeşte până la o latrină fără uşă şi aşteaptă. Ne întoarcem. Cel care citea citeşte în continuare.

Tăcerea, tăiată numai de foşnetul filei întoarse, e iritantă. Era mai bine când scriam despre cai: făceam ceva. Arunc ochii spre ceas: unu noaptea. Parcă suntem un grup din ceară, cu un singur manechin articulat. Orele, nişte ore-veac, se târăsc. Tresar. Omul din faţa mea a vorbit. Parcă aceeaşi voce cu cea dinainte.
- Unde erai în seara de 9 Septembrie, anul trecut?

Nouă Septembrie? Nu-mi spune nimic. Nici măcar Septembrie nu creează o imagine. E aşa departe! Şi eu, atunci. Altă lume, alt om.
- Nu ştii?
- În clipa asta, nu mai ştiu. Poate îmi aduc aminte.
- Trebuie să-ţi aduci aminte. Avem timp.

Se readânceşte în citirea dosarului. Ancheta nu s-a terminat. Ancheta începe.