Nici un singur foc

Zile de "foc", la propriu, la institut. Se aud intermitent tiruri răzleţe, iar ocazional chiar şi rafale. Nu se ştie însă cine trage în cine, şi unde. Toată lumea vorbeşte de "terorişti", dar nimeni nu i-a văzut.

Suntem gard în gard cu o mare unitate de Securitate de care ne separă doar câteva rânduri de arbori, iar cei din conducerea institutului se tem că vom fi "atacaţi". Colegii mei nu se mai ocupă de cercetare, fac de gardă - primesc pentru asta pistoale-mitralieră Cugir, cu muniţie de război.

Într-una din zile, îmi vine şi mie rândul. Mi se dă un pistol-mitralieră cu un încărcător plin. Un mic instructaj şi recomandarea să trag dacă mi se pare ceva suspect. Întreb: "În cine să trag?" Mi se răspunde: "În terorişti, cum în cine?" Mă abţin să mai întreb cum arată un terorist...

Mi se pare incredibil ca noi, nişte civili speriaţi şi derutaţi, să primim arme militare. N-am mai pus mâna pe o astfel de armă din armată, dar ştiu foarte bine ce poate face. Un cartuş militar poate ucide la peste un kilometru şi jumătate distanţă. Iar arma e grea, incomodă, zgomotoasă, cu recul puternic. Dacă nu o ţii bine, îţi sare cât colo.

Am o singură "experienţă" cu arma militară. Primisem cinci cartuşe la o tragere din perioada de instrucţie, în primele patruzeci şi cinci de zile de armată. Ţinta era amplasată la două sute cincizeci de metri. Deşi făceam tir, până atunci nu trăsesem cu calibrul mare. Ştiam doar că armele astea fac un zgomot asurzitor, de aceea îmi luasem nişte tuburi de pus în urechi. Dar nu m-am aşteptat să aibă o declanşare atât de dură. Şi nici un asemenea recul.

Obişnuit cu Anschütz-ul meu de competiţie, am încercat să declanşez delicat, cu buricul degetului pe trăgaci. Nimic. Am apăsat atunci mai tare, concentrându-mă de această dată mai mult pe trăgaci decât pe ochire. Iarăşi nimic. Mi-am dat seama că, tot apăsând fără să ajung să declanşez, deviam puşca într-o parte, ieşind practic din ţintă. Am schimbat atunci poziţia degetului, încovrigându-l, ca să pot trage cu mai multă putere de trăgaci. Adio precizie! Cu toate astea am făcut un grupaj destul de strâns, un cerc de vreo zece centimetri. În jurul meu erau însă şi din cei care nici măcar n-au nimerit ţinta. Vedeam cum sare în sus pământul prin poligon, literalmente se trăgea "în bălării". Şi era de groază cum le sălta băieţilor arma din mâini la fiecare foc. Dar şi pe mine, deşi aveam atâţia ani de tir, m-a surprins primul foc. Ştiam că reculul va fi puternic, dar, obişnuit cu armele de calibru redus, nu mi-am închipuit că va fi chiar atât de violent. Când am declanşat, ţeava a sărit în sus, iar patul m-a lovit ca un ciocan peste umăr. O clipă am rămas buimăcit, nu mi-a venit să cred. M-am "adunat" însă imediat, şi am făcut exact ce trebuia, am strâns crosa cât am putut de mult, şi mi-am proptit strâns patul în umăr. Chiar şi aşa, fiecare foc m-a zdruncinat serios. Nu e uşor să tragi cu o armă de calibru mare...

Slavă Domnului că n-au fost accidente! M-am temut tot timpul că vreun neghiob va îndrepta arma spre mine, sau va trage în vreun zid de unde glonţul va ricoşa, sau cine ştie ce altă prostie va face.

Ştiam că nici chiar tirul de performanţă nu e scutit de accidente. Unul dintre pistolarii mai în vârstă pe care-i cunoşteam îşi împuşcase cel mai bun prieten - pistolul i se declanşase singur când se întorsese cu braţul întins să-i răspundă la o întrebare - şi făcuse închisoare pentru asta. Alt coleg de la talere îşi zburase singur câteva degete de la un picior, când îşi sprijinise arma de vârful pantofului fără s-o mai frângă - a atins trăgaciul, şi atât i-a trebuit. Un alt coleg de la talere rămăsese fără un ochi când cartuşul îi explodase pe ţeavă - de atunci ochea cu ochiul celălalt, folosind un pat de construcţie specială, modificat în zig-zag.

Armele de foc pot fi periculoase, chiar şi atunci când sunt utilizate de profesionişti. Darămite când încap pe mâna unor amatori.

După gardă am predat arma înapoi fără ca măcar să-i fi atins siguranţa. Colegii m-au întrebat: "Ai tras după terorişti? Tu, care ai făcut tir, i-ai fi putut nimeri".
"Nu, n-am tras nici un singur foc. Tocmai pentru că am făcut tir. Şi n-am văzut nici măcar un singur terorist."

(Bucureşti, septembrie 2017)