Locul sfinţeşte omul - însemnări despre o călătorie cu trenul guvernamental

În 1991, în februarie, a început greva ceferiştilor de la Regionala Iaşi. Noi, cei de la revista Timpul (adică eu şi colegul Titus), mergeam aproape zilnic la gară să aflăm veşti. Dar era greu să ţinem pasul cu evenimentele, fiindcă noi eram săptămînal. Îi explicam neghiobului de şef că nu avea rost să mergem zilnic la gară, dar... te pui cu catîrul?! Celor de la cotidiene le era mai uşor. Ne întîlneam cu unii din ei pe culoarele Regionalei şi în anti(ante)camera directorului Regionalei, unde o secretară drăguţă şi pasionată ne dădea informaţii. Direcţia regionalei juca la două capete. În fapt, susţinea pe grevişti şi revendicările lor, dar, pe de altă parte, reprezenta Puterea. Ţin minte că am scris un articol în care îmi exprimam ambiguu entuziasmul că, în sfîrşit, şi noi, ieşenii, avem o grevă. Adică avem şi noi faliţii noştri.

Cînd trebuia să aşteptăm şi n-aveam ce face, mergeam la barul de pe colţ, vizavi de Vama Veche. Topaz parcă se chema barul, veneau cîteva "profesioniste" acolo după clienţi. Nu că mă interesau, dar vedeam. Dorin Spineanu vorbeşte într-o proză de, citez din memorie, "o dimineaţă tristă ca o prostituată de la gară." O fi scris din imaginaţie, ca să zicem aşa, fiindcă pe atunci nu mai era redactor la Timpul. În fine!

Greviştii refuzau să reia lucrul, ţara era practic paralizată în est şi, dacă ţin minte bine, s-au "aprins" după asta şi cei din Regionala Bucureşti. Era primăvară de-acuma şi IAS a venit la Iaşi să parlamenteze cu greviştii. Aşa-i spunea presa - IAS. Este vorba de răposatul Ion Aurel Stoica, ministru fără portofoliu pe atunci. Fusese ministru secretar de stat însărcinat cu protecţia socială şi demisionase, gest rar pe atunci (ca şi pe acum). Şi Petre Roman l-a trimis la Iaşi să aplaneze conflictul, fiindcă în toată ţara luaseră amploare tot felul de conflicte de muncă, iar în acea perioadă centralele sindicale începuseră să reprezinte o forţă în societate, încă nu fuseseră aneantizate cu biciul şi zăhărelul (mai mult cu zăhărelul) de către partidoi.

Am fost la una din acele şedinţe. IAS, hotărît lucru, avea calităţi de lider. Atmosfera era foarte tensionată, se aruncau acuze dure, discuţiile deviau spre probleme colaterale, dar grave, însă IAS era de un calm desăvîrşit. Prin contrast, greviştii nu aveau lideri cu mintea limpede. Vociferau, se pierdeau în amănunte neimportante, lansau diverse "fumigene" fără rost.

Apropo de "fumigene", de data asta cele publicistice. În revista România Mare apăruse ştirea că la Iaşi s-a tras în grevişti din nu ştiu ce turn şi alte asemenea elucubraţii. Şi cînd te gîndeşti că erau destui care puneau botu' la astfel de prostii.

Stoica explica clar, nu se enerva deloc (şi şedinţa a durat mai multe ore), făcea concesii mărunte, dar era neclintit cînd venea vorba de revendicările salariale - NU! Au fost trei zile de discuţii. Nu am fost decît la o şedinţă.

Voiam să ajung la Bucureşti atunci (nu-mi mai amintesc pentru ce), dar... nu mergeau trenurile. În anii aceia încă nu erau curse de autobuze. Convorbirile cu IAS se încheiaseră, greviştii declaraseră că vor lua o hotărîre cît de repede, dar nu se ştia cînd. Am trecut pe la Agenţia de voiaj din Centru cu speranţe cît fire de păr pe ţeasta Spînului... Kojak. Era deschis, dar înăuntru doar cîteva muşte plictisite se antrenau în aerul rece ca nişte jucători de rezervă în pauza meciului, fără speranţe că vor "prinde" echipa de bază. Dau să plec, cînd de la un ghişeu, pitită sub un afiş mare "Greva CFR", mă strigă o tînără cu glas de maree tropicală: "Domnu' Părpăuţă!" "Ia uite, mă, îmi zic în sinea-mi gonflată brusc, mă cunoaşte toată lumea. Activitatea mea publicistică laborioasă a dat deja roade - am ajuns o personalitate de însemnătate orăşenească, dacă nu cumva judeţeană sau (de ce nu? odată ce merit cu prisosinţă!) de însemnătate naţională."

Mă apropii şi tînăra cu emanaţie de alizeu mediteraneean îmi spune că e din Tomeşti, consăteancă, mai precis e măritată în Tomeşti cu Cutare şi mă cunoaşte. "Aaa!" mă dezumflu. "Vreţi să mergeţi undeva?" "Aaa, euîîî..." o scald. "Că dacă vreţi să mergeţi la Bucureşti, vă dau eu bilet, dar... (alizeul mediteraneean se face adiere sotto-voce) nu spuneţi la nimeni. O să mergeţi cu trenul gu-ver-na-men-tal." Ptiu, drace! Parcă capuchehaia anunţa pe domnitor că vine capugi-baş, emisarul turc, cu gealatul după el, ăl cu năframa de mătase, cu care, dacă e cazul, te strînge de gît.

La ora înscrisă pe bilet m-am prezentat, cu un sentiment al însemnătăţii mele nemăsurate, căci, nu-i aşa, voi călători cu trenul gu-ver-na-men-tal, m-am prezentat, zic, la gară. Era pe la 4 după-amiază. Cînd colo, ce să vezi, frate! La trenul de patru vagoane, singurul din gara aproape pustie desigur, stătea la fiecare intrare cîte o fată cheferistă. Şi toate erau una şi una. Fetele verificau cu zîmbete pînă la urechi biletele călătorilor, care călători nu erau decît vreo trei-patru, pesemne piloşi ca şi mine. După ce mi-a luat biletul cu mîini mîngîioase şi s-a uitat la el, fata de la intrarea mea mi-a mulţumit cu un asemenea ton, că mi-a venit să plîng - mi-am adus aminte din copilărie că aşa ton avea nenea doctorul înainte de a-mi face injecţia şi de a mă durea după aceea pantalonii.

Pînă atunci nu mai văzusem aşa ceva decît în filme. Delegaţia condusă de IAS era probabil în primul vagon, dar n-am văzut nici cînd a urcat, nici cînd a coborît la Bucureşti.

Dar să revin la fătucile chefereului. Dom'le, în afară că erau frumuşele, alese pe sprînceană, parcă le măsurase cineva cu rigla: de aceeaşi înălţime, cu acelaşi mijlocel, fustele la aceeaşi înălţime deasupra genunchiului. Cred că şi sînii îi aveau identici. Poate să fi avut cîte una vreo bubuliţă în plus, vreun negel în minus, dar încolo toate îi aveau la fel. Ce-i drept, n-am verificat personal.

La investirea lui Vaclav Havel ca preşedinte, scriitorul Bohumil Hrabal, prieten cu Vaclav, îl sfătuia să renunţe la garda de soldăţoi de la Palatul Hradčany şi să pună în loc o gardă de majorete - să uimească oamenii politici de pe mapamond cu această gardă. Iar majoretele să poarte nişte fustiţe liliachii (sau în culorile naţionale ceheşti, nu mai ţin minte) de o lungime potrivită - nici mai sus, nici mai jos decît chiloţelul. Numai atunci cînd aceste majorete de gardă vor bate pas de defilare, să se vadă. Dreptu-i, cheferistele mele erau mult mai stilate, nu erau nici pe departe majorete. Nivel de democraţie, ce vreţi!

Trec prin vagonul curat ca un ou de Paşti. Nici ţipenie prin compartimente. Totuşi. Într-un compartiment un domn cu aer înţepat citeşte o carte. Intelectual cu morgă. Nie, nu intru. Cu alde ăştia legi greu o discuţie sau, dacă ipochimenul se urneşte la vorbă, începe cu teorii fistichii, filosofeli, ameţeli, chestia cu trestia... gînditoare, etc. Mie-mi place tipul de om mai direct, nescrobit, care-şi desface pe dată baierele inimii şi gura sacului de poveşti.

Merg mai departe şi intru în alt compartiment. Gol, bineînţeles. Eu şi intelectualul scrobit sîntem singurii călători din vagon. Zăresc şi la celelalte vagoane doar vreo două mîini cu ţigară întinse peste ferestre. Atît!

Dar să vedeţi ce compartiment! Nu tu bancheta aceea de muşama soioasă şi lipicioasă, încît ai senzaţia că pui mîna pe o broască rîioasă; nu tu cutiuţa aceea metalică murdară ca o ghenă, plină cu mucuri de ţigări neridicate cu lunile; nu tu fotografii de peisaje româneşti acoperite cu murdărie de muscă sau veşnicul Car cu boi şi eternele Anemone, mîzgălite de acelaşi căcăţiş de muscă.

Nimic din toate acestea! În loc - fotolii moi de catifea vişinie, în care te cufundai ca-n Valea Zînelor, îmbrăţişat de Gwyneth Paltrow, pe de o parte, şi Marilyn, pe de alta (căci eu prefer blondele). Deasupra capului, nişte Flori de munte de Dumitru Ghiaţă. În faţă, un Pallady şi un Victor Brauner: Reproduceri desigur, dar... Ai fi zis că Adrian Năstase este designerul trenului. Şi muzica, să nu uit muzica, numai tangouri argentiniene revărsate pătimaş din nişte difuzoare ascunse. O tăietură de pumnal amoros, neîntrerupt nici măcar de gîjîitul strident obişnuit din difuzoarele gărilor, fiindcă trenul nu a oprit decît la Bacău, dar şi acolo era linişte ca într-un cavou. Frumoasa gară, construită sub politruca Alexandrina Găinuşe, arăta lugubru - pustie şi spulberată de vînt. Însă înăuntru, în tren, zvîcnea pumnalul de amor ucigaş din La cumparsita, el padre de los tangos. Pînă la Bucureşti tot aşa au ţinut-o - numai în tangouri. Şi numai argentiniene. O fi fost IAS mare fan al tangoului, cine ştie! Vreun an de zile după aceea, cînd auzeam tangouri, eram în pragul unei depresii severe.

Cînd am coborît la Bucureşti, eram alt tip - mai înviorat, mai înflorit în sine-mi, nu ştiu cum să spun. Mă simţeam mai ager, mai stăpîn pe mine, un biruitor în cursa vieţii. Parcă şi gîtul îmi crescuse întrucîtva, priveam lumea mai de sus. Iar liota de vagabonzi din juru-mi îmi părea o gloată de ziarişti veniţi să-mi pună întrebări îmbîrligate după ieşirea de la şedinţa de guvern.

Da, domnule! Locul sfinţeşte omul!