Directoratul

Thermidorienii au vrut o nouă constituţie. Aceasta trebuia să garanteze principalele puncte ale revoluţiei de la 1789: abolirea privilegiilor, libertatea individului, conducerea treburilor locale şi naţionale de o adunare aleasă, precum şi funcţionari aleşi. Pentru a preveni apariţia unei dictaturi, thermidorienii au separat ferm legislativul de executiv. Au împărţit executivul în două camere: Consiliul celor 500, cu membri de peste treizeci de ani, care avea iniţiativă legislativă şi Consiliul Bătrânilor, cu 250 de membri, cu vârsta de peste patruzeci de ani, cu rol de a dezbate legile. Consiliul Bătrânilor a putut aproba şi formula obiecţii la proiectele de lege, dar nu le-a putut introduce sau schimba. Alegerile urmau să aibă loc anual, când o treime din membri se retrăgeau.

Executivul urma să aparţină unui Directorat format din cinci persoane. Ele erau alese de Consiliul Bătrânilor dintr-o listă întocmită de Cei Cinci Sute. Directoratul a rămas în funcţie cinci ani. Câte unul din membri, desemnat prin tragere la sorţi, trebuia să se retragă în fiecare an. Directorii nu au putut fi membri în niciunul dintre consilii, iar puterile lor au fost limitate. Directorii au avut puterea limitată. Nu au putut iniţia sau stopa prin veto legi. Nu au putut declara război. Nu au avut autoritate asupra vistieriei. Au avut însă o influenţă considerabilă deoarece au răspuns de diplomaţie, de armată şi de aplicarea legilor. Miniştrii au fost numiţi de directori. La fel ca şi aceştia, nu au putut face parte din niciun consiliu. Ei au răspuns în faţa directorilor fiind consideraţi împuterniciţi guvernamentali. Au luat locul reprezentanţilor în misiune şi al agenţilor naţionali. Rolul lor a fost de a urmări dacă politica guvernului era pusă în aplicare în provincie.

Constituţia Anului III a fost elaborată într-un mod rigid de respectare a principiului separării puterilor în stat. S-a urmărit astfel, printr-un complex sistem de bariere şi contraponderi, să se prevină instaurarea unei dictaturi. Noua Constituţie a avut totuşi şi o serie de slăbiciuni. Alegerile anuale au favorizat instabilitatea. Consiliile au putut paraliza activitatea directoratului. Legislativul nu avea o poziţie solidă în faţa executivului. Alegerile anuale au favorizat instabilitatea. Majoritatea a putut fi rapid modificată în ambele consilii. Nu a existat niciun mijloc de rezolvare a conflictelor dintre legislativ şi executiv.

Consiliile au putut paraliza activitatea directoratului, refuzând să voteze legile cerute de guvern. Directorii nu au putut nici să dizolve consiliile, nici să se opună legilor votate de ele. Ei nu au avut cum să învingă opoziţia consiliilor decât prin acţiuni neconstituţionale. Nici legislativul nu avea o poziţie mai solidă dacă intra în conflict cu executivul. El nu putea schimba componenţa Directoratului decât înlocuind unicul director care se retrăgea anual cu un candidat propriu. Constituţia nu putea fi modificată mai devreme de nouă ani. Ştiind că nu se bucură de popularitate şi temându-se că alegerile libere ar putea genera o majoritate regalistă, Convenţia a decretat că două treimi dintre deputaţii consiliilor să fie aleşi dintre actualii ei deputaţi.

Monarhiştii constituţionali, care au vrut revenirea la o monarhie constituţională limitată, au câştigat sprijin larg. Ei păreau să ofere întoarcerea la stabilitate. Revolta a izbucnit la Paris. Ea a fost suprimată prin intermediul armatei conduse de Napoleon Bonaparte. După moartea fiului lui Ludovic al XVI-lea în închisoarea Temple, contele de Provence, fratele lui Ludovic al XVI-lea, s-a proclamat rege sub numele de Ludovic al XVIII-lea. El a emis declaraţia de la Verona. Prin aceasta a promis să repună în vigoare vechea constituţie a Franţei. Promisiunea regelui a însemnat revenirea la cele trei ordine şi la parlamente. Aceste promisiuni au făcut şi mai grea sarcina de a restaura monarhia.

Revolta făţişă a izbucnit la Paris unde a fost atacată Convenţia. Instituţia a fost apărată de soldaţii conduşi de generalul Napoleon Bonaparte. Armata a fost inferioară numeric rebelilor dar superioară tehnic prin faptul că a dispus de tunuri. A fost una dintre cele mai sângeroase mişcări revoluţionare, soldate cu 300 morţi şi răniţi. Totodată ea a încheiat acţiunile populaţiei Parisului de a încerca să răstoarne o adunare aleasă prin vot. Represiunea care a urmat a fost uşoară. Numai doi oameni au fost executaţi. S-au luat măsuri pentru a preveni alte mişcări. S-au desfiinţat Adunările secţiunilor. Comanda Gărzii naţionale a trecut în subordinea noului general al armatei din interior, Napoleon Bonaparte. Pentru a doua oară, în decurs de şase luni, armata a servit republica thermidoriană.

Noua treime aleasă în Convenţie după vendémiaire şi dizolvarea Convenţiei a fost predominant regalistă. Aceasta nu a putut influenţa desemnarea directorilor. S-au ales directori regicizi, drept garanţie împotriva restauraţiei regaliste. Directorii au căutat instaurarea unui regim liberal. S-au confruntat însă cu probleme economice. Directoratul a supravieţuit cel mai mult dintre toate regimurile revoluţionare. Directorii au urmărit instaurarea unui guvern stabil şi liberal, care să conserve cuceririle revoluţiei. S-au confruntat cu interminabilul război care a dus repede la lipsa banilor necesari întreţinerii lui. Principalele motive pentru vistieria goală au fost impozitele neplătite şi valoarea scăzută a asignatului.

Directoratul a supravieţuit, în ciuda problemelor cu care s-a confruntat. Atuurile Directoratului au constat în dorinţa de a restabili domnia legii şi discreditarea duşmanilor săi în faţa poporului. Armata a fost principalul susţinător al Directoratului. El a fost ameninţat să dispară rapid. Ofiţerii din armată nu au vrut să fie lipsiţi de niciuna dintre ocaziile de promovare sau jaf oferite de război. De aceea, armata a oferit forţa necesară învingerii obstacolelor întâmpinate.

Alegerile din 1797 au evidenţiat o orientare crescândă în favoarea monarhiştilor. Lumea s-a săturat de război şi de conflictele religioase din ţară. Au găsit atrăgătoare ideea unei monarhii constituţionale, crezând că ea va aduce pace şi stabilitate. Monarhiştii au câştigat alegerile. Directoratul a pierdut astfel sprijinul majorităţii. Napoleon Bonaparte a trimis armata la Paris pentru a sprijini Directoratul. Alegerile au fost anulate.

În urma alegerilor, monarhiştii au câştigat mai mult de jumătate din locurile Convenţiei. Au existat 330 de membri în cele două consilii. Ei au fost aleşi, în mare parte de burghezia bogată, al cărei sprijin îl pierduse Directoratul. Prezenţa monarhiştilor în Convenţie într-un număr atât de mare, a însemnat că Directoratul nu a mai avut sprijinul majorităţii şi că nu a mai putut conta decât pe o treime din deputaţi. Aceştia şi-au demonstrat puterea când consiliile au numit trei dintre simpatizanţii regaliştilor în funcţii importante precum preşedinte al Celor Cinci Sute şi preşedinte al Consiliului Bătrânilor. Directorii au fost divizaţi. Doi dintre ei au fost consideraţi monarhişti, doi republicani, iar unul moderat, Carnot. El a fost gata să cedeze din teritoriile cucerite pentru a realiza o pace durabilă. Din acest motiv nu a fost agreat de generali. Directorii republicani au cerut ajutorul armatei pentru a împiedica o restauraţie regalistă.

Bonaparte l-a trimis spre Paris pe Augereau, cu trupe în sprijinul directorilor republicani. Armata a ocupat toate punctele importante din oraş şi a înconjurat sediul consiliilor. Au fost arestaţi doi directori, Canot şi Barthélemy, precum şi 53 de deputaţi. Deputaţii speriaţi, sub presiunea directorilor, au aprobat două legi importante. Ei au anulat alegerile în 49 de departamente şi i-au deportat în Guyana pe directorii şi deputaţii arestaţi. Cu această lovitură s-a sfârşit regimul parlamentar al Constituţiei anului III. Executivul a câştigat o importantă victorie asupra legislativului. Directoratul a putut conduce fără a ţine seama de consiliile ostile. După Fructidor, noul Directorat a luat măsuri împotriva emigranţilor şi a preoţilor refractari. Măsurile au avut efect pe termen scurt. Prin îndepărtarea catolicilor a creat noi opozanţi Directoratului.

Ca urmare a Legii ostaticilor, recrutările au întâmpinat o rezistenţă acerbă. Mulţi s-au alăturat brigăzilor sau rebelilor regalişti pentru a evita armata. Legea a întâmpinat inclusiv opoziţia autorităţilor locale. Astfel s-a produs o prăbuşire a administraţiei locale în provincii. Conducerea a fost preluată adesea de regalişti. Regaliştii din administraţia locală au refuzat ridicarea împrumutului forţat, persecutarea preoţilor refractari sau prinderea dezertorilor. Garda Naţională nu a fost destul de numeroasă, pentru a păstra ordinea în absenţa trupelor regulate. Importante zone rurale au rămas nesupravegheate. O dată cu îmbunătăţirea situaţiei de pe front, Sieyès, unul dintre directori, a înscenat o lovitură de stat cu scopul de a întări puterea executivului. Conştient de opoziţia Consiliului celor cinci sute, precum şi de încălcarea Constituţiei a apelat la ajutorul armatei.

Iniţial Sieyès a cerut ajutorul generalului Moreau. El l-a recomandat pe Bonaparte, proaspăt întors din Egipt, considerându-l omul potrivit. În drum spre Paris, Bonaparte, numit comandat al trupelor din Paris, a fost salutat cu entuziasm de populaţie. El a fost văzut drept cel mai victorios dintre generalii republicii, cel care adusese pacea din 1797. Bonaparte a acceptat propunerea lui Sieyès, de a întării puterea executivului. Condiţia lui a fost de a se instaura un guvern provizoriu, format din trei consulului, care să întocmească proiectul unei noi constituţii. Cu ajutorul armatei Napoleon a înlăturat Directoratul printr-o lovitură de stat.

Sieyès a vrut să mute consiliile la Saint-Cloud. La Paris iacobinii din Consiliul celor cinci sute erau suficient de numeroşi pentru a se opune planurilor sale. Sub pretextul unui complot terorist, Bătrânii au convins consiliile să se mute. Odată ajunse la Saint-Cloud, cele două consilii au înţeles că au fost înşelate. Bonaparte a încercat să li se adreseze. A fost întâmpinat cu adversitate, datorită faptului că şi-a făcut apariţia înconjurat de grenadieri înarmaţi. A fost chiar agresat fizic de deputaţii iacobini şi salvat de ceilalţi ofiţeri.

Lucien, preşedintele Consiliului celor cinci sute şi fratele lui Napoleon, a cerut ajutorul soldaţilor. Le-a spus că deputaţii încearcă să le asasineze generalul. În aceste condiţii, soldaţii au intervenit şi au golit sala în care se întruneau Cei Cinci Sute. Rămăşitele celor două consilii au aprobat un decret. A fost desfiinţat Directoratul şi înlocuit cu o comisie executivă provizorie, formată din trei membri: Sieyès, Bonaparte şi Ducos. Populaţia a rămas indiferentă la lovitura de stat. A acceptat-o apatic datorită dezamăgirii generale faţă de Directorat. Revoluţia s-a terminat.

Mai multe informaţii şi detalii aici: https://ro.historylapse.org/revolutia-franceza/directoratul